mercredi 27 avril 2016

Sò vivu è ghjocu !

Una cronica d'Anghjulu Santu Pietrera



In u circulu di a Belle-Époque, i gradini sò tracarchi d’un publicu aspettendu cun primura a « scena di u caminu di ferru » ; si tratta d’un impiegatu chì dà un sciambulone è calcicheghja un passageru negru dopu à avelli dumandatu u so numeru di classa, sottu à e rise di a sala. A videtta di a serata si chjama Rafael ma u tuttu Parigi u cunnoscerà sott’à un antru nome : Clown Chocolat, u primu artistu negru di a scena francese.

Natu in La Havane versu 1868, Rafael Padilla hè vendutu cum’è schjavu in Bilbao duve hè rimarcatu da u clown inglese Tony Grice, impressiunatu da a so forza fisica è e so qualità di ballerinu. Ingagiatu sott’à a so direzzione, ferà quasi tutti i mistieri : stafferu di ferma, groom, prima d’assiste lu in certi di i so spettaculi. I dui omi sbarcanu in Parigi in lu 1886 pè travaglià à u Nouveau-Cirque, una nova sala di spettaculu chì pare tuttu un opera. 

Infine staccatu da u so maestru, Rafael, digià cugnumatu « chocolat », face un antru scontru decisivu : quellu di George Foottit. Durante una vintina d’anni, u publicu si campa cù u duo « Foottit et Chocolat ». Una formula cuncluente duve u clown biancu autoritariu ne face vede unepoche à u so accolitu. Chocolat hè tandu in cima di a gloria ; face la une di l’affissi di publicità (« Chocolat battu et content »), crea spressione (« Je suis chocolat » cum’è per dì sò aggabulatu), diventa una vera « instituzione naziunale ». I più grandi artisti di u so tempu u custighjeranu ; Lautrec li cunsacrerà parechje litugrafie, cum’è a famosa Chocolat dansant dans un bar (1896), è i fratelli Lumière ne feranu un sugettu di a so usina à sogni.

A spuntata di l’affare Dreyfus mette puru una stanciata à issu successu. Fattu si stà chì ùn hè più pussibule, di pensà u duettu è i so cuntrasti durante a scena di u caminu di ferru. À traversu issa crisa maiò di a vita pulitica francese si pesa u più affascinante paradossu di issu parcorsu duve a prima pulitizazione di a quistione razziale pruvoca pè l’artistu un novu è brutale rapportu à sè. U cuntrattu di Chocolat à u Nouveau-Cirque ùn hè micca rinuvelatu è dopu à un apugeu à i Folies-Bergère, u duettu si spicca. Chocolat principia a so fasa di declinu è malgratu a so vuluntà, u successu ùn ci serà più ; prova una carriera d’attore di teatru, mubilizeghja u so figliolu cun ellu à u teatru, s’investisce in u suciale prima di more in a miseria in Bordeaux in lu 1917.

In u libru Chocolat clown nègre esciutu in lu 2012 ind’è Bayard, stu parcorsu hè ricumpostu da u sturianu Gérard Noiriel, spezialistu di a quistione naziunale, di u muvimentu operaiu è sopratuttu di l’immigrazione, chì hà pussutu fà adimette a so legitimità in tantu ch’ogettu scientificu. L’autore franca e cunvenzione d’una semplice biugrafia da riccaccià u caleidoscopu culturale d’un' eppica, dendu in più una passiunante splurazione di i mondi scunnisciuti di u circulu è di u music-hall, spessu niati da i sturiani.

Incù a liberalizazione di a stampa, st’eppica hà vistu a nascita di « l’attualità ». Quella si trova dunque cuntata à traversu u destinu d’un zitellu atipicu, spechju d’un tempu. S’è una infrasata pudia sola definisce u persunagiu, serebbe di sicuru issa risposta indirizzata à un giurnalistu di Le Temps chì s’era sbagliatu annunciendu a so morte, unu di i soli testi scritti direttamente da a so manu ; « Sò vivu è ghjocu », spiritu di resistenza, amore di l’arte, filusufia di vita. U core di issa bella impresa di reabilitazione effettuata da Noiriel. D’altronde quella ùn hè ancu compia. Dapoi u mese di ghjennaghju, si po vede una adattazione à u sinemà di issa storia, riealizata da Roschdy Zem. È in u rollu di Chocolat l’ormai tracunnisciutu Omar Sy. Sippia, sorte allegra, u primu cumedianu francese negru ricumpensatu in lu 2011 da u César di u migliore attore.

mardi 19 avril 2016

Gramsci è a giraffa

Una nuvella di Filippu Guerrini


Trè vitture sboccanu à tavuletta nant’à u parking di FR3 Corsica. Quattru omi incamisgiati escenu à la lesta è s’infrugnanu in i scagni di a televisiò. L’astri aprenu e purtiere à l’usu « Borsalino » è s’impostanu, arme in manu, per assicurà a prutezzione di i so camaradi. Grentu à u studio di FR3 ghjè u parapiglia è tene. Suspresi è cummossi i ghjurnalisti è l’impiegati provenu à scappà ma i militanti i paranu. Ùn cappianu mancu una parulla ma distribuiscenu u « Ribellu », stampatu di manera clandestina è chì pruclama a nascita di u Fronte Storicu ! Un cameraman, a steddycam nant’à a spalla, filma a scena. Tuttu si face à l’infuria. U capimachja di u commandò accena d’un muvimentu di capu chì ghjè dighjà ora d’andassine. L’omi si ripiecanu. A camera i suvita à l’infora è u zoom ci face scopre un machjaghjolu longu longu armatu d’un fucile d’assaltu israelianu Uzi ! « A giraffa », ghjè cusì chì l’anu chjamatu i so fratelli di lotta, forse postu chì serà statu più vicinu di e forze arcane cà l’astri, spara una reffica, in sta notte ribella, mughjendu “Evviva u Fronte storicu”. I mutori di e vitture runfianu è u commandò sparisce in a pulvariccia. U lindumane u cap’articulu di tutta a stampa naziunale è internaziunale mintuarà chì da Capicorsu à Bunifaziu parechje azzione clandestine anu puntellatu a nascita d’un novu muvimentu armatu scaturitu da una scissione interna à u Fronte. Sta notte storica sughjellerà l’amicizia è a fratellenza frà i dui omi. Petru Ghjuvanni, l’intellettuale di u gruppu, cugnumatu « Gramsci », è Ruggeru Stolfi dettu « a giraffa », l’urganizatore di tutte l’azzione armate incaricatu dinù di a priparazione di i ditunatori è di i splusivi.

Ecculi avale, tramindui, in traccia d’allucà l’arme è i camisgi in un piattatoghju, daretu à a casetta di l’urticellu di Ruggeru. Piattanu dinù e falze placche mineralogiche in fondu à una media. Pò grentu à a casetta, mettenu à bole a caffittera taliana nant’à un vechju camping gaz. Mentre chì a caffittera frischja l’omi scambianu qualchì parulla : 

- Ci vole à custruisce oghje, in a nostra manera d’esse è di cumbatte, a sucetà chè no vulemu per dumane… è ci emu da ghjunghje ! Disse Petru Ghjuvanni…

- Sò d’accunsentu incù tè ma ùn ci simu nancu o fratè ! L’acelli negri di u fascismu s’anu presu a direzzione di sta lotta ! Sò ghjacari accaniti, omi di forca ! Sta staccanza ùn hè forse tantu una scelta pulitica frà a dritta è a manca di u naziunalismu, ma forse un affare di putere, di bande chì s’inticcianu, di sguaiuffi chì si spartenu u territoriu…

- Ma tandu cumu hè chè tù… 

- Ùn t’aghju da micca amparà à tè ciò ch’ellu scrivia Gramsci frà i quattru muri di a so priggione…

- Innò ! « Ghjè un’ apertura tremenda per fà cunnosce è sparte e nostre idee… è forse per scambià l’andatura di u nostru cumbattu ! »

- Eccu ! Avà a risposta l’ai ! Ma hà da esse difficiule è longu u nostru caminu…

- … Basta ch’ellu sia luminosu !

I dui omi schjattanu di risa pò surpanu sta sciondara calda caldissima. Dopu à l’ultima tasata di caffè, si pesanu è feghjanu à l’ingiru chì tuttu sia chietu. Un’ ultima verificazione per assicurassi chì tuttu ghjè assestatu cum’ellu ci vole. Un’ abbracciata è s’infrugnanu piattaghjoni in a notte turchina. 



mardi 12 avril 2016

Nadejda Mandelstam, quidda ch’ùn scrivia micca

Una cronica di Stefanu Cesari


Lettara di u 22 uttrovi 1938 (mai mandata)

" Amori, mi mancani i paroli par scriva 'ssa lettara. A mandu in aria, cussì. Pò dassi chì ghje ùn saraghju più quì quandi tu vultarè. Sarà l'ultimu ricordu chì tu t'avarè di mè… A vita hè longa. Ed hè difficiuli di mora sola, o solu… Ma sarà po’ quissa a noscia sorti, no chì erami liati è sempri insembu ? A ci saremu miritata 'ssa sorti, chì erami cateddi, ziteddi, è tu chì eri un anghjulu? Ma tuttu và. È ùn socu nudda. Nò, socu tuttu, ugni ghjurnata di toiu, a minim' ora, i vicu chjaramenti, com'è in un sonniu… Tè, in u me ultimu sonniu : ti compru calcosa in una buttega bughja ceca è tutta brutta. Socu à mez'à i stranieri, è dopu d'avè compru i me affari m'avvicu chì ùn socu micca indu metta li, chì tu ùn ci sè indocu. Quandi ghje mi socu scittata, aghju dittu à Chjura: "Ossià si n'hè mortu". Ùn la sò si tu sè sempri vivu ma da po’ 'ssu ghjornu, aghju persu a to traccia. Indu sarè? Ùn la socu. Ùn la socu sì tu mi senti. Sì tu sa’ quanti ghje ti tengu caru. Ùn aghju micca avutu u tempu di dìttila ùn aghju. È mancu ci riescu à dìlla oghji : ùn la faciu chè à inghjargadunà: tu, tu… sè sempri incù mecu, ed eu salvatica cattiva eu chì mai ùn aghju sappiutu pienghja simpliciamenti avà piengu piengu piengu… Ó Sà, socu eu, Nadia, è tu, indu sarè ?…"

Nadejda Mandelstam



Una lettara chì Nadejda scrivi à u so maritu Ossip Mandelstam, unu di i più grandi pueti di Russia. Sicuramenti ghjà mortu in calchì campu vicinu à Vladivostok, semu in Trent’ottu. Hè l’epica di U Gran’ Tarrori, o chjamatu d’un antru nommu A Grandi Purga.

Una simplicia lettara. Scritta à l’inversu com’è par cuntradiscia a sparizioni è a morti di a parsona amata, par rendali un corpu, una prisenza ghjustu parlendu, cù u simpliciu puteri di a parola, a fedi contr’à tutti i miserii.

A stodia di a vita di Nadejda Mandelstam teni tutta in stu muvimentu, a parola viva par nigà a morti, a sparizioni. Parchì, com’idda dicia « avà, u silenziu hè criminali».

Di stu gran pueta, nimu avarìa lettu nudda senza l’amori scemu di a so moglia. Sapendu bè chi a sola riscumpensa ad aspittà di a stodia staliniana era u sfassamentu, hà imparatu à menti tutti i puemi di u so cumpagnu. L’hà piattati in a so mimoria, prufundamenti, duva l’ammessi di u puteri ùn li pudiani truvà nè disdrughja. Di i so scritti, tuttu era statu brusgiatu. Veramenti è definitivamenti brusgiatu. Hè a parola di sta donna farringhja è dura chì l’hà salvu di a notti eterna, chì l’hà datu una vita al dilà di a vita. 

U cutidianu hè un sempiternu esiliu. Ci riesci à fughja in America, duva cù una pacenzia senza misura hà da ristituiscia l’opara di u so maritu, è circà di fàlla ricunnoscia par ciò ch’idda hè, una parti maiori di a criazioni univirsali. Ci hà da riescia, à u principiu di l’annati settanta.

U solu libru ch’idda scrissi si chjama « ricordi », longu racontu di u so parcorsu, ma subratuttu accolta di prisenzi di tuttu una vita culturali, intellettuali, suciali, sutt’à Staline, d’un mondu chi ricusaia di spariscia o di lacàssi ammuttuliscia. Hè unu di i libra i più noti di l’antitutalitarismu, u tistimoniu d’una risistenza murali faccia à l’innumanità. 

Ma u più impurtanti hè chì stu libru hè unu gestu senza intaressi parsunali, tuttu à prò di l’arti, di a puesia, di a vita. Un gestu assulutu chì circa di porghja i chjavi di l’esiliu, di a miseria, di i strazia, di u passatu chì ci voli à lacà, ma subratuttu a cirtezza chì calcosa à vena ci hè sempri, è di bonu. 

Comu spiigà chì Nadejda dicidissi di spariscia fendu rinascia à Ossip Mandelstam ? Hè una vera quistioni. Hè una stodia d’amori.

Oghji, chì si parla di ricordu, era intarissanti di mintuvà u nomu di Nadejda Mandelstam. Chì cuntradici u passatu di u suvveniri, par dillu à u prisenti. Par dillu com’iddu hè, com’è un amori assulutu, calcosa chì vi manteni sin’à l’ultima è vi cunsumma.

U Ricordu hè stu fattu stremu : d’essa, sè stessu, in a carri, u sangu chì batti u sintimentu, tuttu ciò chì ferma di l’altru ch’ùn hè più.



dimanche 3 avril 2016

Di u teatru è u puliticu…

Meryl Streep in Mother Courage, 2006.
Una cronica d'Anghjulu Santu Pietrera


U mese scorsu ci avia permessu di cuntrastà cù Gérard Noiriel, sturianu à l’EHESS spezialistu di u mondu operaiu, di u naziunalisimu è sopratuttu di l’immigrazione chì hà pussutu ancu fà adimette a so legitimità scientifica. Ma ciò ch’ellu si sà menu, ghjè chì l’omu, hè dinù un passiunatu di teatru, attempu da u latu di a ricerca è quellu di a scena. Cunosce u mondu di u spittaculu vivu da l’internu, travaglia spessu cù i so membri è hè sempre statu stupitu da u fossu chì u spicca da u mondu universitariu.

Si capisce chì prisentà lu in tantu ch’è sturianu di u teatru serebbe strettu. L’autore ùn s’interessa micca solu à u teatru, crede in lu teatru, da fanne un arnese civicu, lià scena è scienza, ripensà a leia trà u teatru è u puliticu. Esciutu in u 2009, u so assaghju Histoire, théâtre et politique prova à mette in ballu stu prugettu. Fattu si stà chì e dimustrazione ragiunale anu pocu impattu. Si pò mubilizà tutti i studii pussibili pè mustrà l’impurtanza di a cultura, a stupidata di u razzisimu, ùn ci la feremu micca à cunvince a ghjente di tralascià i so preghjudizii. Cum’ellu dice l’autore, ciò chì ghjè pruvatu da a ricerca deve esse vissutu da u publicu. 

Da ricaccià cum’ellu ci vole u cuntestu di st’impresa, u sturianu intraprende in u so primu capitulu un riccu è cumplettu giru storicu da l’Antichità sin’à a fine di u XIXu seculu. Si principia di sicuru cù i grechi è a publicazione di a Puetica di Aristote, opera essenziale pè tutti quelli chì si primureranu di isse prublematiche. Durante u seculu di i Lumi, a figura di Diderot s’impone, ripigliendu u filu di issa reflessione cù a so opera Écrits sur le théâtre. Si compie infine cù u XIXe induve u chauvinisme è l’ossessione di u noi naziunale piglianu di più in più piazza. Quandu Zola s’attacca à una pezza di Déroulède, a pensata di l’eppica li rispundia tandu “Insultate l’armata”. Stu tipu d’argumenti sicondu à Zola significheghja a morte di u teatru perch’ellu riposa nant’à criteri pulitichi è micca artistichi.

Eppo vene nantu à sti fatti a stonda Brecht. Noiriel cunsacra un capitulu sanu à u dramaturgu alemanu, quellu ch’ùn hà puntatu cusì luntanu a riflessione nant’à a dialettica trà intellettu è arte. In pienu terzu Reich, hè ghjuntu à creà un teatru puliticu, micca quì pè discorre à a piazza di a ghjente ma pè dalli l’arme da resiste à i media è u putere di Statu. Brecht l’artisgianu di a “distanziazione”, chì hà permessu à u publicu – è l’artisti –, appughjatu da a storia, d’interrugassi nantu à ellu, di pensa cù è contru à sè.

Puru u scontru trà Brecht è l’universitarii hè statu mancatu. I dui ultimi capituli voltanu nantu à l’instituzionalisazione di u teatru francese dapoi l’anni 1980. Situazione piuttostu trista d’un teatru intrappulatu trà a demagugia è u memuriale, marcatu d’altronde da u ritornu di i teatri identitarii. In isse cundizione chjamà in favore d’un novu teatru Brechtianu face evidenza. Un teatru di a distanziazione ancu di più necessariu in Corsica. Desanti, Guerrini o Biancarelli serianu forse i primi passi di l’affaccata d’una scena ritruvendu u scopu di fà interrugà i spettatori è micca di cunfurtà li in e so cridenze.