dimanche 29 mai 2016

L’invinzione di a pace

Una nuvella di Carole Zalberg



Sò stancu di i cumbatti.

Ùn a sò quantu di ste battaglie aghju avutu da fà, eiu ch’elli chjamanu Vincidore. Quantu balli, sangue contru à sangue, soffiu contru à soffiu à sin’à l’ultimu ? Tanti è tanti… Hè assai ch’e n’aghju persu u contu ma u mio corpu, ellu, si ramenta. Bastaria à leghje e vistiche in a mio carne, sfrisgià cù a punta’e dite i vioti è e zombe cum’un antru risaltu à nant’à i mio musculi, à suvità a strada petricosa di e ferite per sapè ogni lotta, chì da sempre, omu m’hà mandatu à vince. Hè cusì. A mio vita ùn hà sensu s’ella ùn hè di vittoria, torna è torna. Ùn cunnoscu u scopu di ste lite mosse in sempiterna ch’omu vole per mè, sempre luntanu, sempre pè tarre strangere. Ùn sò u so perchè. A palesu, à sin’à oghje, a quistione ùn m’era mancu vinuta. À sin’à oghje a gnuranza m’andava bè. L’anima scozzula, mi battia megliu. Era una meccanica parfetta, unta da l’ordini detti eppo detti da ch’e mi sò tinutu arrittu. Mancu u chjassu di e battaglie omu ùn mi lasciava amparà : nisun’pussibilità di vultà à i lochi di viulenza, micca rimorsu o cusì frollu chì un antru attu u si calpighjava. A mio lingua hè stata solu gesti da strughje. U mio tempu un prisente arsu, scaccendu nustalgia è prugetti : vocu, vecu, vinciu. Risintia, à cose fatte, un suddesfu serenu. Bastava à burlà a mio cuscenza. Zitta ! M’imprimurava di fà è era per mè naturale quant’è u sonnu o a rispirazione. 

Ma attempu ch’e, per una volta in più, sudu sottu a somma d’un omu à tumbà, d’un trattu tuttu in mè intrappuleghja, si dumanda è trema d’emuzione. 

Eppuru, tuttu era distessu nù sta missione. Ùn sò prontu à stu vultulime. Omu m’hà spostu in u piattinu biancu chì hè a mio siconda casa, ne cunnoscu ogni ditagliu, a forma sparta, u latu taglivu cum’è per strappà megliu l’aria. Cum’è privista, si ne volta senza mè, lampendu, cum’un ochju d’addiu, u so ragiu scuru è pichjulatu. Ùn aghju bisognu di vardallu à sin’ch’ellu smarischi. U possu imaginà, turnendu à a so piazza ind’è noi, à e cunfine fosche da duve simu ghjunti. Da quì à pocu sarà allucata cù d’altre duve, in sicretu, s’insegna a guerra. Duve i zitelli sò privi di signozzu è di dulcezza è diventanu, pocu à pocu, duri è silenziosi. Hè tuttu nurmale in stu ballu trà mè è i mio maestri. Vinaranu à circammi ; ùn hè quessu u mio pinseru. Ùn sò abbandunatu. 

Purtantu, sò cusì stancu. Tandu chè ? Hè chì à u mumentu ch’aghju postu u pede nant’à sta tarra malva, tafunata di scogli chì sò cum’è e radiche di a muntagna, u so passu minacciante è ancu a so invasione, aghju intesu qualcosa more in mè. Sta capacità à accicammi chì m’era stata amparata cù pazienza. Aghju vistu a corcia fascia d’arba, d’un verde arresu bavacciulendu a fanga maruniccia di e so ultime risorse, è a mio gola s’hè strinta. Aghju marchjatu à mezu vapore rosulu suspesu è aghju cridutu di prufanà un santuariu. Un trimulime, da u fondu di mè, cullava. Aghju pinsatu : quì a vita hè à l’angunia è vengu per starminalla. Aghju pinsatu : a muntagna ingiru à noi, duve ùn ferma chè u biancu di u viotu è u neru di i fochi passati, sta muntagna fandonia è u so celu d’inchjostru si pascenu stu mondu. L’omu chì vinia à scuntrammi, bellu è in cunfidanza è ch’aghju subbitu toltu da a tarra per truncallu, hè l’ultimu abbriu di sti lochi. Hè a mimoria di a billezza è di a putenza. Hè a spiranza sempre arritta. A muntagna hà principiatu à magnassilu dinù ellu, à surpà i so culori di vivu. Ma a so pelle hè sana, a so capillera zeppa è i so vembri forti. Sentu què sottu à u mio bracciu chì strigne a so coscia, sottu à a mio manu arrappacata à a piegatura di u so voitu. Sentu u so core batte contru a mio spalla.

Ùn hè ellu chì m’inciaccia, mi face aghjumpà a schena. Ancu per scartà, ghjustu ciò chì ci vole, i mio pedi da truvà l’alivellu, avanzà appena l’anca dritta per assicurà a mio presa sottu à u pesu, aghju torna da pende è lintà pianu pianu. Capiscu avà ch’e sò impastatu di u stessu silenziu, di a stessa bruttalità bianca è nera di sta muntagna. Capiscu ch’era mortu attempu natu, quandu omu hà dicisu ch’e saria l’arnese mansu è scunnisciutu di u bisestu. Aspettu, ochjicalatu, a vargogna in corpu, ch’elli piantinu i mille ribombi di u spaventu vinuti à macinà e mio certezze minerale. È capiscu chì una rivolta hè sempre pussibule. Possu pone l’omu bellu in pianu. Disparallu. Ricusà u solitu macellu chì imbuleghjaria u sangue à a fulena di stu locu spiantatu. Possu stà senza torce e bracce, sciappà l’osse o cripà l’ochji. Possu abbandunà sta forza quì, quella di fà male, di sradicà, sta forza chì mi guverna perchè omu a m’hà amparata nanzu di dimmi u passu di u tempu o spiecammi qualchì idea ghjuvevule o puru affascinante, a possu lascià, sta forza, svenesi in l’aria sculurita. 

Spalancaria e mio bracce, ammularia u morsu è quellu ch’e tengu sempre cascaria di sicuru, circaria in i mio ochji u gestu piattu daretu à sta strana clemenza. À principiu, s’appruntaria à parà u tradimentu. Spapersu di fronte à u mio ricusu di luttà, vularia subitu ripiglià u cumbattu. Saria un attu bravu ma vanu è sgalapatu : mi staria cum’è mortu. U so tarrore saria cumplettu è scemu, appesu à u ritornu di u mio salvaticume, cusì cunnisciutu. Mi tuccarà à surride, s’è possu. À mette in a mio voce un missaghju appaciatu chì lingua ùn ne spartimu. Tandu, a vecu, a bramu avà di più ch’aghju mai bramatu, accitaria di crede à a pace offerta. A so fede faria di mè un essare novu. Chì ùn tomba. U vardaria alluntanassi, carcu di stu miraculu ch’elli sò u rispiru è u passu quandu a fine era prumessa. A socu ch’ellu solu bastaria à sparghje à libertà. È saria eiu à avellila datu invece di u dulore.

Mentre chì sta pinsata m’invade, a mio stanchezza torna allegria. Sorge. Sbuccia ingiru à mè : un estru lebbiu, rossu è innuratu. A mio vincita. A mio decisione.





vendredi 20 mai 2016

Mauriziu Grimaldi, trà i Stati Uniti, a Cicilia è a Corsica



Una cronica di Didier Rey 


U ghjovanu Mauriziu Grimaldi ùn avia chè vint’anni quand’iddu s’imbarcò pà i Stati Uniti. Natu in Canale di Verde, u 5 di nuvembri 1841, feci i so studii à u liceu di Bastia nanzi di risenta, com’è monda ghjovani Corsi di u so tempu, a chjama di u largu, puri senza ch’iddu si ni cunnoschi i raghjoni pricisi. Sbarcò in New York, mentri ch’idda vinia di cummincià a Guerra di Secessioni, è scelsi di righjunghja i ranghi di l’armata nurdista. Cruntrariamenti à ciò ch’iddu affirmarà più tardi Le Petit Bastiais, ùn fù micca in i Vardii di Lafayette – rigimentu cumpostu di Francesi immigrati à i Stati Uniti – ch’iddu s’ingagiò à Mauriziu Grimaldi, ma bè in un rigimentu americanu schiettu : u 82nd New York Volunteers ind’iddu sirvisti in a cumpagnia I sin’à maghju 1864, nanzi d’essa svirsatu in a cumpagnia C, po’ di righjunghja i ranghi di u 59th Infantry. L’Archivii di l’US Army cunservani a so traccia, certi volti sutt’à i formi inglicizati di Morris Grinaldi, Maurice Grenaldai o puri Maurice Greenald. 

U principiu di u cunflittu fù unu scumpientu è cunniscisti subbitu u gustu amaru di a disfatta quandu, u 21 di luddu 1861, in u mentri di a prima battaglia di Bull Run, i truppi federali funi scunfitti da i Cunfederati. Stessi dillusioni mentri a campagna di i Setti ghjorna, di ghjunghju 1862, induva, torra una volta, i Nurdisti piigoni faccia à i so numici sudisti. Di dicembri di a stessa annata, Mauriziu Grimaldi si ritruvaia in l’infernu di Fredericksburg, una di i peghju disfatti federali. In un libru ch’iddu publicò dopu à a guerra*, u ghjovanu Corsu daghjia una discrizzioni di ciò ch’iddi funi ‘ssi ghjurnati tirribuli :

« La ville de Fredericksburg est assise au contrefort d’une chaîne de collines granitiques. Ces collines hautes de 70 à 80 mètres dominent une plaine traversée dans toute sa longueur par le Massaponax-Creek, tributaire du Rappahannocke […]. Les Confédérés – 50 000 hommes – garnissaient les hauteurs de Fredericksburg. Leur front de combat présentait un développement de 7 à 8 kilomètres. Le cimetière de Mary’s Highs en était le centre du dispositif le plus important. Les collines occupées par l’ennemi se couvraient de retranchements inexpugnables. En effet, les canons s’espaçaient de 25 à 30 mètres […]. L’armée confédérée se divisait en trois grands corps : Longstreet commandait l’aile gauche ; Jackson le centre et l’aile droite dont les avant-postes atteignaient le Massaponax. A l’extrême droite, dans la plaine était la division de cavalerie du général Stuart […].

De notre côté, Burnside avait divisé ses forces (120 000 hommes) en trois corps d’armée sous les ordres des généraux Franklin, Sumner et Hooker… Franklin avait été chargé de percer les lignes confédérées à Hamilton-Crossing, point important qui commandait la voie ferrée de Richmond… Sumner devait attaquer à gauche […].

Le 13 décembre, dans la matinée (c’était 9 heures), le général Franklin commençait son attaque. Le choc fut rude et sanglant – la brigade irlandaise de Magher s’y comporta vaillamment, renouvelant, disait-on, les prouesses de Fontenoy ! […]. Le cimetière de Mary’s Highs était la clé de la résistance. Pour y parvenir, les Fédéraux devaient parcourir un glacis de près de 900 mètres de longueur sous le feu étagé de deux tranchées-abris. Ces tranchées disposaient de très nombreux canons légèrement enterrés… Le feu partant de ces pièces d’artillerie ainsi que celui des murs crénelés du cimetière allaient faire bientôt de terribles ravages dans nos rangs […]. Les tranchées-abris, variant avec la nature du terrain, avaient généralement 1 m 80 de profondeur et 2 mètres de largeur au niveau du sol… Les terres excavées et rejetées du côté de l’ennemi formaient un parapet à l’épreuve des balles. Ces tranchées étaient assez souvent munies d’une toiture-bouclier formée de rondins sur lesquels on plaçait une épaisse couche de terre végétale afin de les masquer et de protéger les soldats contre les projectiles. 

A 11 heures du matin, le général Sumner se lançait avec deux divisions à l’assaut de Mary’s et Willy’s Highs. Rien de plus insensé ! en moins de quinze minutes, ces deux divisions perdaient 4 000 hommes… Ce fut un combat de géants, combat glorieusement inutile ! […].

J’assistais alors à un spectacle inoubliable… Six fois je vis les divisions fédérales, en masses profondes, s’élancer follement à l’assaut… On eut dit des vagues furieuses déferlant sans cesse et allant mourir sur des récifs… Héroïques soldats ! A intervalles réguliers, je les voyais monter, atteindre, atteindre un instant les crêtes et, par six fois, écrasés par la mitraille, je les vis retomber dans l’abîme sanglant […]. ’’C’est la course à la mort !’’ s’écria un capitaine du 67e, le brave Cooper… Je retins cette douloureuse exclamation, car elle dépeignait admirablement le spectacle de sublime horreur auquel nous assistions. Eh ! oui ; c’était la course à la mort ! … Un terrible feu plongeant partant des tranchées ennemies fauchait des rangs entiers de Fédéraux, et, dans les ravins, les cadavres s’amoncelaient… La lutte prenait les proportions d’un effroyable massacre […]. »

À i primi ghjorna di luddu 1863, Mauriziu Grimaldi participighja à i cumbatti accaniti di Gettysburg, indu a vittoria cambiò di campu. Siguitoni prestu l’affruntamenti duri è micidiali di l’annata 1864 ; à u cursu d’unu di quissi, u ghjovanu isulanu fù richjappu da u so distinu : u 12 di maghju, persi un pedi à a battaglia di a Wilderness in Spottsylvania Court House.

Cummincioni tandu par iddu l’anni difficiuli, ciambuttatu da unu spidali militaru à quidd’altru, da Washington à Dayton passendu pà Togus. Chitò finalmenti u mezu uspitalieri, è u riscenzu americanu di 1870 ci impara ch’iddu era stallatu in New York, dendusi à a prufissioni di laborer, termini impricisu chì ci rinsegna pocu annant’à i so occupazioni, forsa ch’ùn la facia tantu, vista a so infirmità, à buscà un impiegu stabbuli. Dui anni dopu, in 1872, ecculu torra uspitalizatu, in Hampton, Virginia, ma, dopu ad avè agrissatu un altru pazienti, ni fù cacciatu fora u 30 di sittembri 1873 pà Dishonnarably discharge è privu à titulu pruvisoriu di a so pinsioni d’anzianu cumbattanti. Mauriziu Grimaldi partisti tandu da i Stati Uniti è pirdimu a so traccia un certu mumentu, sin’à l’annu 1890 quandu, stallatu à Termini Imerese, in a pruvincia di Palermu, campaia à modu maritali cù Maria Fighera, più ghjovana chè iddu di vint’anni ; l’8 d’austu, parturia di u so fiddolu Eugenio. Mauriziu paria di campà solu cù a so pinsioni è dicisi finalmenti di vultà in Corsica ghjustu à u principiu di u XXu seculu, prima in Aiacciu, dopu in Bastia dund’iddu stallò a so famidda.

Si deti tandu à i studii è travaddò à a publicazioni d’una « Biographie des Corses anciens et modernes », ricirchi chì a morti vensi à intarrumpa. Ma prima di quissa cunniscisti a gioia d’assista à a visita, in Bastia, da u 22 à u 28 d’aprili 1919, di 160 elevi ufficiali è suldati di l’armata americana vinuti in missioni in Corsica. Fù l’occasioni pà Mauriziu Grimaldi di salutà un’ ultima volta i discindenti di i so anziani cumpagni d’armi cù un articulu, scrittu in inglesu, in Le Petit Bastiais di u 27 d’aprili, cù una « une » chì s’urnaia di u titulu Hail to our American friends ! è indu l’ultimu paragraffu cuntinia un umaghju trimulenti à i fiddoli di l’Uncle Sam : And you, my young comrades, who come to Corsica to repose yourselves of the hardships of the war, you have shown to the old Europe of what is capable a great people proud of his strength and jealous of his liberties. You are continuing the noble traditions of your powerful and glorious country, you are the worthy sons of those who have scratched out the word Impossible of the « american » vocabulary…

Good luck and a hearty shake of hands

ch’iddu signò cù fiertà Maurice GRIMALDI, formerly private Cie I., 82e N.Y. Volunteers.

Mauriziu Grimaldi si spinsi in Bastia u 15 di frivaghju 1922.




*U libru fù publicatu in francesu. Par cunnosciani u tonu, u stilu di l’autori, è à tempu pà u intaressu storicu è ineditu di ‘ssu testu, emu dicisu di cunsirvà u strattu originali senza traduzzioni (Nota di a ridazzioni).

In illustrazioni : a battagia di Spottsylvania, 1864.



mercredi 18 mai 2016

Corsican way of live

Una nuvella di Joseph Antonetti



And I woke up in my hospital bed
I saw what it had done and I wished I was dead
Never knew there were worse things than dying

Eric Bogle, And the Band Played Walzing Matilda, 1971.



I casali di vetru provanu à stinzà e so cime u più altu pussibile in celu. U turistu si ricunnosce subbitu, chì viaghja à capu in sù, smaravigliendusi di tutte e ricchezze chì s’offrenu à ellu, di u lussu arrugante chì li salta à l’ochji è chì ramenta à tutti a putenza di u locu.

U frombu permanente di i grossi quattru quattru è quellu di e sirene stridente vi s’annanna guasi, una volta chè vo vi ci site abituati.

Abituati sò quelli di u locu, viaghjanu capibassi senza fà casu à i rimori. U paese di a libertà è di a ricchezza. U paese di i sogni, u sognu di a riescita persunale.

Eppoi l’aghju vistu. À pusà in un carrettu in legnu, cun pannelli di cartone di punta à ellu. Si induvina à fidighjallu ch’ellu ùn hè vechju, ch’ellu hè statu ancu un omu di forza, avanti ch’ellu perdissi e so duie anche.

A ghjente passa è vene, infilarate di furmicule mai stanche senza mancu un sguardu, mancu appena di cumpassione per l'omu infermu chì chere a limosina inguantatu in una cuverta puzzicosa. 

U so pannellu dice a so storia. S’hè battutu per u so paese, cun curagiu è onore, nantu à tutti i fronti, afgani è iracchiani, hè statu decuratu da l’altu cummandamentu trè volte, eppò hà saltatu nantu à una mina. L’anu salvatu a vita, ma micca e so anche.

Di ritornu à u paese, u guvernu l’avia dettu di sbrugliassi. A libertà hè à stu prezzu quallà.

Nantu à u pannellu, ramenta à i passanti ch’ellu s’hè battutu per elli, s’hè battutu per ch’elli possinu passà senza lampalli un’ochju, pressati ch’elli sò d’andà à vince torna dollari in più, ramenta ch’ellu hà datu e so duie anche per u so paese, per elli.

Ma in ritornu, ùn hà avutu nunda, è ùn averà nunda s’ellu ùn hè u disprezzu è, peghju l’indiferenza.

*****

U vecu cullà a traversa, zuppichendu è capicalatu. Nimu u saluta, dui zitellacci u si macagnanu, trattendulu di tuttu. Ùn pesa mancu u capu.

Trent’anni fà, i zitelli u fidighjavanu cun inviglia, sunniavanu d’esse cum’è ellu, d’esse i so pari.

Trent’anni fà, cun d’altri purtava a speranza di stu paese, eranu a fiertà di stu populu, a giuventù ardita è onesta chì avia da pulì tuttu.

Trent’anni fà quand’elli l’avianu arrestatu, un populu sanu era falatu in carrughju, azzuffendusi cun i C.R.S, minaccendu di i più pessimi fatti s’elli ùn u cappiavanu subbitu.

Oghje batte a closcia, campendu in una carciula in e bassure di a cità. Oghje, vede i s’anziani cumpagni di lotta, i più accaniti, quelli chì parlavanu di stirpà i pinzuti, fieri cum’è galletti in i so stabbilimenti turistichi, oghje vede triunfà ciò ch’ellu hà cumbattutu.

Hà persu un’anca è dece anni di libertà, ma pensava ch’ellu ne valia a pena. À a so surtita di prigiò, avia speratu appena di sulidarità, ma i so fratelli avianu cambiatu versu. Ùn si parlava chè di piglià affari, di fà soldi. 

Avia dettu di nò. È s’hè trovu solu, scantatu, marginalizatu.

Hà troppu fiertà per chere a limosina in carrughju, è tene troppu à a so tarra per andà à fà a so vita in altrò.

Oghje cum’è sempre, anderà à piglià u so ripastu à i Restò, sottu à u sguardu scherzosu di i sgaiuffi è accumpagnatu da u disprezzu di quelli chì funu i so pari.



lundi 16 mai 2016

Surata 5

Una cronica di Marcu Biancarelli


Hè scritta in u libru, surata 5, quissa chjamata Al Ma’ida, à u virsettu 32 : « Quissu chì tumba à chì ùn hà tumbu nè suminatu viulenza, hè com’è ch’iddu tumbessi tutti l’omini ». Vulariu chì no ci invinissimu d’un omu. Ùn l’aghju micca cunnisciutu, è mancu avariu avutu forsa à crucià a so strada, nè tantu, senza dubbitu, à sparta cun iddu. Puri, in u mentri d’un attimu, mi vulariu alluntanà da mè stessu, da ciò chì no semu tutti, è vulariu chì no smintichessimu i nosci insignificanzi, i nosci liti misareddi, i nosci cirtitudini. Da chì no fussimu vicinu ad iddu. Vulariu chì no ci firmessimu, chì no fessimu rota è chì no stessimu à senta a so storia.

Mabruk Soltani era un ghjovanu pastori di 16 anni. Campaia in a pruvincia di Jelma, in Tunisia, è appartinia à una famidda povara povara. Muntanaia à spissu in un locu chjamatu Djebel Mghila, pà vardà a so achedda. Una mani, si n’andeti da u so paesu accumpagnatu da u so ghjovanu cucinu Hamed, un zitiddonu di 14 anni, è presini tremindui versu l’altezzi, ind’iddi andaghjiani tutti i ghjorna par fà pascia i so animali. Ci scuntretini trè omini armati, arriundi di u Diavuli chì pratindiani d’appartena à Daesh. L’omini lietini à Mabruk è, filmendulu, l’ublichetini à leghja una parudia di cunfissioni. Un’ abbiezioni chì di fatti era nata in i so ciarbedda mantacati. Po’ li taddetini u capu.

Missini dopu u truffeu sangunosu in un saccu, po’ detini l’ordini à Hamed di ripurtà u capu di Mabruk sin’à u paesu, chì lu dessi à i so parenti. Cussì feci u zitiddonu. Parcursi solu i violi di muntagna, purtendu annant’à u spinu u capu taddatu di u so cucinu. À u termini di u so calvariu spavintevuli, infini ghjunsi in paesu, ritruveti i parenti di Mabruk, è li deti ciò ch’iddu t’avia à dalli.

U lindumani, l’omini di u paesu cuddetini sin’à u Djebel Mghila, è ricuvaretini u corpu capimuzzatu di u pastureddu. Li si vissi chì rifalaiani da a muntagna. Certi di i volti pisaiani i braccia in celi, è invucaiani a misericordia di u Prutittori. Un altru purtaia annant’à l’armonu a salma sticchita di Mabrouk, affasciata da una simplicia cuperta. A purtaia cù un bracciu solu, viaghjendu d’un passu lestru è ditarminatu in a pitrichiccia. À nisciun’ mumentu caleti, à nisciun’ mumentu u vissini chì zimbaia. Era u frateddu maiori di Mabruk. Una rabbia ciunca paria di tenalu rittu, calcosa ch’ùn era umanu. 

Beddu più tardi, u frateddu di Mabrouk si resi in un’ emissioni di televisioni, pà tistimunià, sustinutu da u so cucinu Nessim. Ma oramai ùn paria più di pudè sorta da iddu stessu. Tandu fù Nessim à piddà a parolla, monda, è nimu ebbi u cori à impidillu di parlà. Nessim dissi u dulori di a so tribù, ùn isminticheti nudda. Parleti di a barbaria chì subranighja dipoi chì i tarruristi spiritighjani i muntagni. È cunteti di chì manera l’autorità aviani abbandunatu i soii. Dissi dinò a puvartà, a lutta pirmanenti par manghjà, simpliciamenti, pà andà à codda i ligna da scaldassi o piddà l’acqua in i loca avvinti da i tumbadori. Lacheti sbuttà a so collara, contr’à l’incumpitenza d’un ministru, po’ contr’à l’armata chì avia faltatu. Chersi chì l’armi fussini dati à tutti i disgraziati ch’iddu raprisintaia, ch’iddi si pudissini difenda. È, infini, s’adrizzeti rivultatu à i ghjurnalisti ch’ùn aviani micca rispittatu u catavaru di u so cucinu : « A stampa s’hè impussissita di u capu d’un essaru umanu par fanni i ritratti ! Ùn hè micca com’è sì vo tinissiti quì u capu d’una pecura ».

‘Ssa storia, a storia trista di Mabruk Soltani, si hè scritta u 13 di nuvembri 2015. Luntanu da no, è senza chì no a sapissimu. Vulariu chì à mezu à tutti sti dola abuminevuli, si pinsessi dinò à Mabruk. Chì à u mumentu ch’iddu cascaia, ùn era micca chè u primu mortu d’una ghjurnata d’odiu è di sangu, era tutti l’omini à u stessu tempu.



jeudi 5 mai 2016

Paci è Saluta à tutti i cristiani

Unu scrittu d'Emmanuelle Valli



Oghji, aghju cuntabilizatu una dicina di parsoni chì mi ani prigatu a Saluta è a Paci par l’annu novu. À nantu à deci, ottu mi ani prigatu PacE è SalutE. Hè vera, cambia à pena ma hè listessu in rialità. Semu cussì ind’è no’, ludemu a tullaranza à traversu à a norma pulinomica di a noscia lingua. Ancu s’è certi vechji aiattolà azezi ùn sò micca di accunsentu cù a lighjitimità di ogni variità o a manera di ognunu di rutulà l’erri, si dici chì « diversità faci ricchezza ».

Iè, hè vera. È puri, dopu ad avè mi ribattutu l’arichji cù a sempiterna è tradiziunali pricantula « bon’ dì è bon’ annu è bon’ capu d’annu, ch’iddi creschini l’aienti è a ropa è chì no’ sighimu meddu un’ antr’ annu chè quist’annu ! » - sia quali sia a variità aduprata, d’altrondi - ùn aghju più chè una vodda quandu ghje’ i sentu in coru, hè di tumbà li di manera viulenti. In fatti, viulenti viulenti : mi vicu, ciuttendu li chjodi, l’unu dopu à l’altru in i so chjocchi, pianu pianinu, cù un marteddu. È po’ dopu, mi vicu caccià li - sempri pianu pianu -nanzu di inficcà li prufondu, torna una volta, fendu scrizzà u sangui. O allora, ci hè a virsioni « plutonu d’esicuzioni » : L’aliniighju tutti in corti di una scola - com’è pezzi di ficateddu infilzati à nantu à un broccu - è mi sfugu cù una bedda è longa fucilata, à l’usu Call of Duty Black Ops II. A mitraglietta stupa i palli di u so caricadori, chì frisciani sinu à u mumentu di essa inguttiti da a carri umana, com’è una bucca inguttaria chjarasgi. I sentu pinetrà à traversu à a peddi è l’ossi. Sentu l’udori di a carri brusgiata. Sentu i mughji è i brioni chì rimbombani sempri dopu à i sguardi d’incumprensioni chì ghje’ aghju spintu. Ma dura pocu quissa. Dopu à u trostu trimendu, ùn ferma chè u silenziu. Sò furtunati, ùn mi piaci à mè stu silenziu. Mi faci pinsà à a morti.

A socu, t’aghju una imaghjinazioni strasurdinariamenti feconda. À a fini, sò sempri vivi parchì, di sicuru, ferma solu un sonniu catarticu. Un fantasimonu di un antru mondu. Ancu assà, mi diciareti, semu in dimucrazia. T’ani u dirittu di sprimà si ancu iddi, tintacci. Semu tutti libari ! Ancu i più tonti è i più trapanati. Ancu eiu, cù à me rivolta intariori.

Aghju intesu dì chì, in un paesu, u gradu di dimucrazia pudia essa missu à palesa da u numaru di parsoni chì erani sempri vivi dopu ad avè utilizatu a so libartà par sprimà una idea chì ùn era micca in adequazioni cù a tindenza « puliticamenti curretta ». No’, in Francia, semu in u paesu di i libartà. In U paesu di A Libartà. Omini è Omini sò morti par idda. Eccu ciò chì iddu ci ampara l’articulu 2 di a Custituzioni di a Vnta Ripublica di u 04 di uttrovi di u 1958 : A lingua di a Ripublica hè u francesu. L’emblema naziunali hè a bandera di trè culori, turchinu, biancu, russu. L'innu naziunali hè a « Marseillaise ». U mottu di a Ripublica hè « Libartà, Ugualità, Fraternità ». U so principiu hè : guvernu di u populu, da u populu è pà u populu. Hè vera, ci pudariamu dì chì no’ dinò, in Corsica, t’avemu una lingua, una bandera, un innu, una stodia propia è i nosci particularisimi ; ciò chì ùn voli micca dì chì ùn spartimu micca i principii fundamintali di Libartà, d’Ugualità è di Fraternità. Ancu s’è certi volti, ci parini à pena rumanzeschi è astratti. À a scola, pugnemu di amparà à scriva, à leghja, à sprimà si è à capiscia. Cridimu chì, forsa, un ziteddu capaci di pinsà da par sè, di custruiscia un raghjunamentu cuirenti è di avè discirnimentu, sarà più tardi un spiritu libaru, menu inclinu à cascà in u fanatisimu, a tuntia o a scimità. Pugnemu di amparà u rispettu di i valori ripublicani, di u principiu di laicità, di a libartà di sprissioni è tanti cosi chì, certi volti, ùn capimu mancu parchì ùn ani nisciunu effettu à nantu à a noscia rialità cutidiana.

Dicu « pugnemu » parchì oghji, semu u 7 di ghjinnaghju di u 2015 è dui parsoni libari ani tumbu à dodici parsoni chì si cridiani libari di dissignà i so idei.

Com’è s’è a mè, mi piaciani i nivuli è chì ghje’ tumbaiu à quiddi chì vuliani dissignà u soli. Com’è s’è a mè, mi piaciani i nivuli è chì ghje’ tumbaiu à quiddi chì si ni ridiani di u me celi annivulatu. Solu cussì. Di un colpu. Piddu una, dui, trè, quattru, cinqui, sevi, setti, ottu, novi, deci, undici, dodici viti. Iè. Cussì. Cù una bedda è longa fucilata. Una mitraglietta chì stupa i so palli. È po’, l’udori di a carri brusgiata, i mughji, i brioni, l’ochji spinti è u silenziu. Dodici viti. Par una idea chì ùn mi piacia micca. Pà un dissegnu.

Oghji, mi dumandu quali hè chì t’hà u dirittu, u puteri supremu di piddà una vita. Una, dui, trè, quattru, cinqui, sevi, setti, ottu, novi, deci, undici è dodici viti. Iè. Cussì. Di un colpu. U dirittu di piddà una, dui, trè, quattru, cinqui, sevi, setti, ottu, novi, deci, undici, dodici viti. Iè. Cussì. Cù una longa fucilata. Una mitraglietta chì stupa i i so palli, l’udori di a carri brusgiata, i mughji, i brioni, l’ochji spinti è u silenziu. Dodici morti. Par una idea chì ùn li piacia micca, par avè sprimatu un puntu di vista sfarentu da u soiu, par un dissegnu schirzosu o solu par essa statu à mezu à u so caminu. Cussì.

Oghji, vi dumandu quali hè chì t’hà u dirittu di piddà a vita. Una, dui, trè, quattru, cinqui, sevi, setti, ottu, novi, deci, undici, dodici è tutti l’altri chì sò stati presi in u mondu sanu à u filu di i seculi d’Umanità. Solu cussì.

Oghji, ani pugnatu di tumbà mi. Ma era dighjà morta da monda a me niscentria. Ani pugnatu di fà mi tacia. Di impona u silenziu.

Socu sempri statu u brionu surdu in i spiriti ammutuliti, u bracciu chì si finia cù un pugnu chjusu, alzatu versu u celi assulanatu. Ùn muraraghju mai. Ma, zitti… ùn ci voli à dì nudda.



Nota Bene : A parolla cristiani, in Corsica hè aduprata di modu usuali, par difiniscia una parsona. Pò essa calchì sia chì ùn credi micca in diu : « ùn ci hè un cristianu » voli solu dì chì ùn ci hè nimu.