lundi 27 juin 2016

Eccu u mio mondu


Una nuvella di Jean-Yves Acquaviva

Eccu u mio mondu. Un fiume ci si corre frà e petre grisge attundulite da u tempu. Rinvivitu da l’acquate d’aostu, prumena a so sciuma, rinfrischendu l’ultimu soffiu di a statina. U so viaghju hè longu. Si porta u profume di e murze, u gustu di e more è di i primi bambuccò è i perde in l’immensità di u mare d’ogliu. Qualchì stratellula s’arrappacheghja à a muntagna cum’è una furesta rampicante pruvendu, à l’addisperu, à francalla da l’inguernu. Quassù, nù l’ombra d’un sciappale, un pocu di neve s’hè firmata. Una acqua linda sorge da a rozza è ransciuleghja nant’à e petre. U restu ùn hè cà scogliu. Sò e cive di a tarra spargugliate da a so ira in un imbuleghju di turchinu, di rossu è di grisgiu. S’adduniscenu in un’armata muvente per ritene u passu di quelli chì sfidanu e cime. Sò in ogni locu eppuru ci hè stu pratu d’arbette à a scimesca, cum’è un miraculu. À mezu pratu, una surgente d’acqua fresca zirla in pede à un chjarasgiu piantatu quì da l’estri di u ventu o un acellu sgalapatu. Esce da a tarra è si ne fala pianu à aiutà u fiume per u so viaghjone. U frustu di u chjarasgiu hè largu, tortu, carcu à nodi chì dicenu a so storia. E so frasche si stinzanu in unu di sti sguverni assistati chì solu a natura sà. A so ombra hè incridibule, prufonda cum’è una notte quandu lugliu ci appende frutti inzuccarati è tondi. 

Più in gnò, ver di u paese, i lochi sò più mansi. D’un verde diviziosu i castagni invadenu i poghji. L’orti si sparghjenu in lenze larghe. A tarra, u sole è l’acqua di u fiume chì corre per i solchi, ci facenu maraviglie. Parechji sò smariti sottu à e pillicce è i so muri si sò arresi, scallaghjati da l’abandonu. 

Aghju cridutu di pudè purtammi tuttu què. Aghju cridutu di pudè piattammi daretu à i ricordi è chì chjuvendu l’ochji vultaria quì. Ma ùn ci hè nulla quandu i sargu, nulla di più cà u bughju d’un altrò udiatu è l’assenza assassina. Ci vulia ch’e mi n’andessi, a m’avianu detta, quì micca avvene. Ci vulia ch’e mi scordessi di tutti quelli chì, prima cà mè, avianu lasciatu u so sangue, u so sudore è a so anima da custruisce stu mondu. 

Tralascià ciò ch’elli sò, ciò ch’elli anu fattu di mè per andà duve ùn saranu nulla, duve saranu e faccende di l’astri à avè suminatu è à scrive a storia. Eppuru, ùn aghju fattu nulla da pate stu casticu. Mi sò cuntintatu d’esse, à u locu chì a mio nascita m’avia impostu. Sò crisciutu frà i mei tinenduli caru senza avella decisa, aghju pasciutu u mio spiritu di tutti i so sapè pinsendu ch’elli sapianu tuttu. M’anu sbandatu, dicendu ch’ella era megliu per mè, m’anu privatu d’elli è cundannatu i mio ghjorni à esse d’impacenza. 

Sguasi un annu fà, aghju chjappu stu battellu maladettu, un viaghju di ghjornu. L’aghju passatu sanu arrimbatu à a paratina di a prua. Aghju fidighjatu a costa à sin’ch’ella smarischi, l’aghju imaginata à sin’à ùn pudè più, aghju sbagliatu i mio ochji. Aghju pinsatu à lampammi, arreghje a suffranza. Chì ci era di peghju ? Di sicuru micca a dulcezza di l’acqua prufonda è nera, l’eterna richjarata chì sciugliaria u mio corpu di u spaventu d’ùn vultà mai.

vendredi 24 juin 2016

Raffaellu Ferrandini è Paulu Sanguinetti, fideli di u Sud



Una cronica di Didier Rey 


Uriginarii di u Capicorsu, Raffaellu Ferrandini (Mursiglia, 23 di sittembri 1833) è Paulu Sanguinetti (Ruglianu, 17 sittembri 1846), ben ch’ùn appartinissini micca à a stessa generazioni, cunniscistini i parcursi guasgi similarii, simbulizendu quisti currenti migratorii è i ligami intratinuti tantu tempu trà a rigioni a più sittintriunali di a Corsica è l’Americhi.

Paulu Sanguinetti ùn era chè un ziteddu d’una duzena d’anni quandi u distinu u buccò à imbarcassi pà i Stati Uniti, dund’iddu ghjunsi in 1859, stabilindusi in Richmond, Virginia. Sbarcatu in a stessa cità, di branu 1860, Raffaellu Ferrandini era iddu ghjà beddu più maturu ; uni pochi d’anni nanzi avia participatu à a Guerra di Crimea (1854-1856) in i ranga di l’armata francesa, è ni vultò ancu dicuratu. Quand’idda schiattò a Guerra di Secessioni (1861-1865), di branu 1861, è chì a Virginia righjunsi a Cunfederazioni, i dui omini s’ingagioni cù i truppi di l’armata sudista. Ferrandini sirvisti à u 2nd Regiment, Virginia State Reserves in a cumpagnia K, mentri chì, malgradu a so ghjuvantù, Paulu Sanguinetti purtò l’uniformu di u 19th Virginia Infantry Regiment, cumpagnia K. Sì Ferrandini, puri cù u so passatu militaru, pari d’essa statu sempri in guarnigioni pà a difesa di Richmond, è quissa duranti a guerra intera, Sanguinetti, inveci, feci campagna è si ritruvò ancu in Gettysburg. In u mentri di ‘ssi ghjurnati tirribuli di luddu 1863, ùn sapia micca chì, sutt’à i culori di l’Unioni, si truvaia u so cumpatriottu Mauriziu Grimaldi.

Dopu à a guerra, Ferrandini si stallò à modu difinitivu in Richmond è si lanciò prestu in u cumerciu, aprindu, ghjà à a fini 1865, un magazenu di pirrucchi è cappeddi, com’idda a ci impara una publicità sciuta in The Daily Dispatch di u 28 dicembri. Muscendusi particularmenti astutu, feci fruttificà u so affari, è acquistò di luddu 1872 u Monticello Hotel, annant’à Broad Street, pà un costu di 15 500 $. 

Intrapresi i travadda impurtanti in vista di trasfurmà u piantarrenu è apra i cumerci. U Monticello duvintò un di i loca d’appuntamentu i più stimati da a bedda sucità di Richmond, è The Times Dispatch di u 29 di nuvembri 1903 ci ramintaia ch’iddu custituia u locu ideali pà i dances and private entertainments. Bramosu d’allargà i so attività è intratinindu una currispundenza siguitata cù i so parenti isulani, Ferrandini i sullicitò in u scopu di riceva uni pochi di calzi di vigna, dendu prestu nascita à un vignetu in tarra americana. Ma a so riescita si traducisti dinò in u duminiu civicu. In 1880, à l’occasioni di u centanaghju di a battaglia di Yorktown chì sucillò l’indipindenza di i Stati Uniti, ebbi u privileghju d’essa numinatu da a cità pà accodda u Generali Boulanger è a delegazioni francesa invitata à i fistività. Raffaellu Ferrandini si spinsi in Richmond l’8 di frivaghju 1920 ; fù l’occasioni pà u Richmond Times di u 9 di frivaghju di ramintà chì Mr Ferrandini is survived by three children. Mrs A.M. Blankenship, Mrs J.A. Birchett and Frank Ferrandini, all of Richmond; five grandchildren and one great-granchild. Prova di l’impurtanza di u ziteddu di Mursiglia in a sucità di l’anziana capitali cunfederata u Richmond Times-Dispatch di u 2 di ghjinnaghju 1921 mintuvaia a so morti com’è un fattu di primura pà l’annu scursu. Puri a vita ùn era micca sempri stata dulci pà Raffaellu Ferrandini postu chì, in 1889, avia persu unu di i so bisfiddoli, Raphaël F. Ferrandini, in cundizioni d’un’ atrucità assuluta : l’Alexandria Gazette di u 15 di ghjunghju 1889 signalaia a morti par via d’un’ annighera, in Baltimore, di u ziteddu d’8 anni, surpatu da una surtita di cundottu mentri ch’iddu ghjucaia cù i cumpagni. 

À a fin’ di u cunflittu, ancu puri senza avè a spirienza militara di Ferrandini, Paulu Sanguinetti, dopu calchì esitazioni è un ritornu curtu curtu in Corsica, scelsi quantunca d’ingagiassi cù l’armata americana è ci feci una carriera rimarchevuli, ghjunghjindu sin’à u gradu di generali. Stabilitu in Montgomery, in Alabamà, firmò puri fideli à i so ingagiamenti di ghjuvantù è quissa di parichji maneri : prima cù un impegnu forti cù l’urganizazioni di l’anziani cumbattanti cunfederati, participendu di manera rigulari à i cirimonia di ricunciliazioni di Gettysburg. Dopu, in 1908, mentri ch’ùn era sempri chè culineddu, intantu chè membru di u Cumitatu di sustegnu finanzieri pà l’erezzioni, in Montgomery, d’una statua didicata à u Generali Robert E. Lee, l’eroi tutelariu di u Sud. Infini, arriunindu una ducumintazioni imprissiunanti cuncirnendu l’United Confederate Veterans records, 1889-1933 chì cumprindia currispundenzi, listi di membri, documenti stampati o finanzieri, ecc., oghji cunsirvata à l’Alabama Department of Archives and History.

Ma u Ruglianincu era dinò un passiunatu di baseball è un ritrattu di 1937, postu à l’Archivii di l’Alabamà, u moscia in traccia di rinvià una badda in ghjocu dipoi i tribuni di u stadu di u Crampton Bowl in Montgomery. A so vita privata ùn cumpurtò micca, à ciò chì pari, i stessi moti chè a so vita publica, maritatu à Marie Shelley, ebbi una fiddola chjamata Stella chì nascisti in 1884.

Versu a fin’ di a so vita, intesi u bisognu di riveda un’ ultima volta a so patria d’origini. U 14 di maghju 1935, à l’ità d’88 anni, s’imbarcò annant’à u Champlain, à distinazioni di u Havre, po’ righjunsi à Ruglianu indu l’aspittaiani certi femini di i so nipoti ch’ùn lu cunniscìani chè di manera epistularia, prova quantunca chì tutti i ligami ùn erani rutti cù a so famidda. ‘Ssu piligrinaghju in Corsica ùn si passò micca senza pruducia calchì trostu, è si ritrova a so traccia in una parti di a stampa d’Algeria ; cussì, L’Avenir de Soukh Ahras di u 18 d’austu lampaia quissu titulu : « Le général Sanguinetti 60 ans après ! ». Paulu Sanguinetti morsi guasgi centanaghju, u 24 di nuvembri 1940, in Montgomery, accant’à a so fiddola è u so ghjennaru Paul Ryan.


mardi 21 juin 2016

Nantu a strada

Una nuvella di Marie Ferranti


A strada era bianca è diserta sottu à u sole. U calore era cusì forte chì l’immensa tirata paria stughjesi, in u luntanu, in un tremulu nibbiacosu. Avianu biacciatu tutta a nuttata. Viaghjavanu cù i vetri aparti, ma l’aria era di focu è pizzicava l’ochji. Sandro cunducia d’una manu, u bracciu à pindicone longu a purtiera. U sudore li curria in u collu, s’asciuvava a faccia, appinzava l’ochji, ghjastimava, si sciaccava una surpata d’alcollu, purghjia a fiasca à Petru, u so vicinu, chì bivia anch’ellu. 
Ogni tantu, Sandro li facia un’uchjata scrianzata. Petru era rosu da a sveghjula è i so ochji eranu arrussiti di sangue ; avia u sguardu torbidu, d’un turchinu invitritu, cum’è e puppatule di purzellana. 
Petru era grande è forte quant’è Sandro era chjucu è magranchjinu. 
Avia cruciatu e so manione nant’à i so dinochji. Stava anchipiegatu. Misurava sguasi dui metri è li tuccava à agrunchjassi nù sta vitturuccia, una Fiat d’occasione, rossa inciapanata, chì Sandro avia compru per quattru soldi. 

Sandro era u solu di tutti i cuscritti à avè una vittura è affaccavanu in tresca quelli à vulè sorte, ma Petru era sempre di a partita. Risintia allegria è fiertà d’esse u preferitu è u so core era colmu à ricunniscianza per u so amicu. Dapoi ch’elli avianu fattu e so classe inseme, ùn si staccavanu più. Oramai capurale, Sandro si francava tutti i travagliacci di a caserna. S’era messu in cumbina cù u cucinaru è a so cantina era piena à l’ovu di dulciumi è di sigarette. Dicia cù Petru : « Ci vole à calculà tuttu ! Lasciami fà ! » À Petru li cunvinia : l’impressiunava tant’arditezza. Sandro lucicava d’una spezia di fiara chì u santavugliava è l’attirava. U suvitava ochjichjosu.
Surtianu sguasi ogni sera. I supariori sarravanu l’ochji nant’à ste piccule torte à a disciplina. À Sandro, u vulianu bè. Sapia ubbeisce è si tirava l’altri appressu quandu ci vulia à move. Ùn era un ribellu, era di cunfidanza. 
Falavanu nant’à u portu. Sandro s’era ligatu cù una vechja chì s’accumudava di tutti i so estri. Era un’anziana maccarella. Li firmava sempre qualchì donna sottu à a manu ; pagava bè i giuvanotti è, nù a simana, quandu i clienti eranu scarsi, i lasciava prufittà di e donne sfaccindate è à l’oziu. Sandro cultivava sta prutezzione. Ùn ci era nulla à stumacallu. Petru ùn era mai cullatu ind’è a vechja, è, quandu Sandro si ridia di a so timichezza, ùn a facia à palisà ch’ellu a truvava boffa è schifosa.

« Ùn hè micca à mo gustu, dicia
-Mi dumandu ciò ch’ellu hè u to gustu ! rispundia Sandro. »

Mentre ch’ellu era ind’è a vechja maccarella, Petru aspittava in un caffè duve battianu piscadori, è, quandu u so amicu vultava, andavanu altrò à imbriacassi è sbulà u stantu di Sandro. 
Durante a statina, avianu strappatu una permissione à l’ultimu è da fistighjà sta libertà inaspittata, eranu andati nant’à u portu. Sandro avia imballatu una zitella, una strangera, longa, bionda, chì vugulava vicinu à u comptoir.
Era digià appena zuffa.

« Ti piace ? Avia dettu Sandro.
-Hè bella ! Avia rispostu Petru à meza voce. »

Sandro avia furzatu a zitella à beie. Avia chjappu una stanza. Petru aspittava in carrughju. Era intransanditu. Passava è vinia. Avia betu torna da dassi u curagiu. U fraiu l’era in capu. Sandro avia apartu u purtellu, avia fiscatu è fattu cennu di cullà. S’eranu scontri nù e scale.

« Vole ? Sè sicuru ? avia dumandatu à Sandro.
-Ùn t’inchiità ! Ùn vale à parlà ! A sà ciò chì li tocca à fà ! »

È avia accumpagnatu e so parolle d’un gestu viziosu.
Petru era tricatu à rifalà è Sandro era cullatu à circallu. S’era addurmintatu. A zitella era smarita, ma Sandro ùn l’avia vista. Era passata per e cucine di l’hotel, chì davanu da l’altra parte di a stretta. 
Sandro avia macagnatu à Petru.

« Sè sicuru ch’è tù l’ai chjavata ? Ùn ti sè addurmintatu nanzu ? »

L’altru avia alzatu e spalle è rispostu murmutulendu. Era imbarazzatu. Sandro li avia minatu una pattata à mezu spinu : « Sè u più forte ! »

Petru era inciapanatu cum’è una femina.

« Ùn avemu micca da frazà tutta a perm’ à dorme ! Sbirbemu ! avia dettu Sandro. »

È Petru avia accunsintitu. Turnà à vede a famiglia li faria prò. Ùn avia fattu nulla cù a zitella. Avia vistu ch`’ella avia pientu. L’avia abbracciata è s’era firmata à pienghjulà nant’à a so spalla è si n’era andata. È avà Petru era in vittura cù Sandro.
Nant’à issa strada di focu, viaghjavanu dapoi sguasi un’ora, stanchi morti è agrancati da u calore è l’alcollu. Sandro allucò a fiasca d’acquavita in u scagnu.

« Chì ci hè ? disse Petru.
-Nulla ! Aspetta ! Varda ! »

Vidianu un puntu scuru è chjuculellu à meza strada chì criscia attempu ch’elli l’avvicinavanu. Un frombu lebbiu azzicava l’aria.

« Pare un zinzalone ! disse Sandro. Hè un arabacciu ! »

Malgradu a calmana, l’omu à mubiletta purtava una ghjacchetta in cutone d’un turchinu frustu, imbiancatu nant’à e spalle. Sandro pisò u pede. L’omu caminava sempre à distessu passu. Petru fidighjò à Sandro. Avia una gattiva ghigna. Stu visu chjosu è stu sguardu acutu li davanu pinseru.

« Ùn ci hè nimu ! M’aghju da strigne è tù, u punti ! »

Petru sbiadì. 

« Chì ci hè ? Ùn a ti senti ? » 

Sandro ùn aspittò a risposta. Fidighjò à Petru. S’avvicinò di a mubiletta. Petru stava manicrosciu. L’asciuvò pianu pianu nant’à i so pantaloni. D’un trattu, Sandro andete più in furia. U rimore di a mubiletta impiia a vittura. L’omu ùn i vardava micca. Mirava in davanti cum’è s’è nulla fussi. Sandro u lasciò staccalli. Appughjò torna. Petru pisò u bracciu. Quand’ellu ghjunse à l’altura di l’omu, a so manu falò è li minò un sciappatone à mezu u spinu. L’omu perse u cuntrollu di a so mascina. 
Ùn cappiò mancu un stritu. Omu vide a mubiletta andà in tracanendu nant’à a strada è smarisce in u fussettu, frà l’alburi è l’arbiccia. Ci fù un gran fracassu, è, torna, u chjuchjulime di u cantu di e cicale è u tazzu di u mutore di a Fiat culmonu l’aria infiarata. Sandro lampò un ochju in u spechju per esse sicuru d’un avè nisun vittura appressu è lintò un mughju imbulighjatu di gioia è di rabbia :

« Hà buscu ! »

Petru ridichjulò è disse anch’ellu : « Iè ! Hà buscu ! »

Sandro aprì u scagnu è chjappò a fiasca. Ingullì una surpa d’alcollu, fece schjucchittà a so lingua è porse l’acquavita à Petru.

« Beieti un colpu ! Ci hè torna u tempu ! Ùn simu ancu à ghjugne ! »

Daretu à elli, a strada era viota.

samedi 18 juin 2016

Premiu Timpesta : IMPURTANTI !

Prix Timpesta : IMPORTANT !

Clôture des votes avancée au 30 juin.

Pour diverses raisons (vacances, organisation de la remise du prix, etc.) le Comité de Rédaction de T&T a décidé d’avancer la clôture des votes pour le concours au 30 juin 2016 à 12 h 00.

Et non plus au 15 juillet, soyez vigilants ! 

Les résultats du concours seront annoncés dans la foulée. 



Premiu Timpesta : IMPURTANTI !

Chjuditura di i vota avanzata à u 30 di ghjunghju.

Pà raghjoni diversi (vacanzi, urganizazioni di a rimissa di u premiu, ecc.) u Cumitatu di Ridazzioni di T&T hà dicisu d’avanzà a chjuditura di i vota pà u cuncursu à u 30 di ghjunghju 2016 à meziornu.

È più à u 15 di luddu, fetici casu !

I risultati di u cuncursu sarani annunciati subitu dopu.


Lista pà u Premiu Timpesta 2016 di a nuvella in lingua corsa

Jean-Yves Acquaviva, De Profundis
Marianghjula Agostini, Via Crucis
Jo Antonetti, Sottumissione
Marcu Biancarelli, U sembiu di a bestia
Marie Ferranti, U magna bugiartule
Jérôme Ferrari, A notti di u dubbitu
Fabien Flori, i Stracciaghji di u Cairo
Paulu Franceschi, U geniu
Philippe Guerrini, Saetta !
Angelina Lucchini, Un viaghjadori
Kévin Petroni, Nathanaël
Fabien Raffalli, American Progress
Jean-François Rosecchi, Ludwig
Pierre-Laurent Santelli, Dadaab 
Pierre Savalli, A pace
Emmanuelle Valli, Paci è saluta à tutti i cristiani
Carole Zalberg, L’invinzione di a pace



jeudi 16 juin 2016

Settimana di sangue


Una nuvella di Jo Antonetti

Luni

U sole di Maghju cumencia à fassi più infiaratu. Cum’è tutte e mane Paulu è Ghjuvanni aspettanu à u stradone, cun d’altri paisani, chì u sgiò Luziu venghi à sceglie quelli chì faleranu à travaglià per ellu in piaghja.
I tempi sò duri, è i dui fratelli anu figlioli chjuchi à allevà. U sgiò ghjunghje, u sguardu altieru. I campagnoli si scappelleghjanu, sottumessi.
Sò una vintina, è cum’è tutti ghjorni, ùn seranu chè dece à falà in piaghja. L’altri steranu in paese, inghjuliati ma muti, è lasciendu scappà un ghjornu di più per dà à manghjà à i figlioli.

In u listessu tempu, in Pariggi i Versagliesi avanzanu pianu pianu.
I Cumunardi rincullanu, desurdunati ma decisi à tene è difende i so quartieri. 
Sò avà dui mesi ch’elli anu scuzzulutu l’ordine in piazza, dui mesi ch’elli s’opponenu à i burghesi, i nobili è u cleru. Dui mesi induv’elli anu resu a so dignità à u populu.
A battaglia serà dura, ma sò pronti à more à carne in bocca.


Marti

Sò dui ghjorni avà chì u sgiò Luziu ùn chjama à Paulu è Ghjuvanni. Senza mancu un sguardu o una spiecazione. Ùn anu curagiu à rientre in casa, allora si ne vanu in l’orti sottu à u paese à arrubbà frutti è legumi.
Anu a vergogna, ma a fame hè più forte chè tutta dignità.

I Versagliesi avanzanu. Pianu pianu ripiglianu pussessu di a Capitale. À a Butte Montmartre, induve dui officiali di i soii funu tombi da i Cumunardi, piglianu quaranta dui omi, trè donne è quattru zitelli, i facenu indinuchjà è i fucileghjanu, senza prucessi, senza spiecazione.


Marcuri

I dui fratelli vanu à truvà u prete. Li dumandanu di parlà per elli à u sgiò. Li parlanu di i zitelli malati è famiti, ne chjamanu à a carità cristiana.
U curatu li dumanda di stà bassi, li dice chì u signore cumanda e scelte di « Monsieur » Luziu è ch’elli devenu piecassi à e so vuluntà. Un ghjornu o l’altru elli dinù puderanu travaglià in piaghja.

Pariggi brusgia. E fiamme di l’infernu dicenu l’omi di Thiers. Per quelli di a Cumuna, hè solu una manera d’attempà l’avanzata di i nemichi.
In u quartieru latinu settecentu persone sò tombe da l’armata regulare. In risposta, i Cumunardi tombanu l’arcivescu di Pariggi è cinque altre persone.


Ghjovi

Pariggi cede pocu à pocu in a una fiumara di sangue. Capizzoni di a cumuna è ghjenterella di u populu morenu sottu à e palle di l’armata di u so paese.
In un ultimu addisperu, si vindicheghjanu tombendu frati chì travagliavanu à prò di u nemicu.

I dui fratelli anu chjosu u prete in sacristia. Ghjuvanni li tene e mani è Paulu u minacceghja cun un stilettu. Li dumandanu s’ellu a sente a vuluntà divina, u prete pienghjuleghja è ghjura d’intervene per elli. 
Videremu dumane, rispondenu i dui omi.


Vennari

A ripressione di Pariggi si compie pianu pianu, ma u sangue corre sempre. À i cinquanta dui omi, giandarmi è preti tombi da e milizie pupulare, u Guvernu risponde da un carneghju à u Panthéon.
A Cumuna ùn tene più chè qualchì carrughju. Dumane o dumenica cederà, è cun ella a sperenza di i disgraziati.

Paulu è Ghjuvanni sò impustati. U sgiò Luziu colla da a piaghja nantu à u so stallone. A campana sona meziornu. Hè solu, incapellatu è superbu. A prima fucilata u face cascà di cavallu, mughja cum’è un persu, Ghjuvanni tomba u cavallu mentre chì Paulu cun un furore d’animale stilliteghja u sgiò sputenduli in faccia in listessu tempu.


Sabbatu

U paese sanu hè addunitu in giru à u Palazzu di i De Casanova. Un frombu bassu cum’è un vespaghju, poi u silenziu quandu u prete affacca per u rusariu. I paisani si scartanu per lasciallu passà. Duie fucilate è u prete chì casca in pianu, e ciarbelle sburlate.

A Cumuna si more. In u campusantu di u Père Lachaise, l’omi si battenu à cultellate, ma i Versagliesi sò più forti. Centu quaranta sette Cumunardi sò fucilati.


Dumenica

L’ultimi cumbattenti di a Cumuna si rendenu. Quelli chì ùn sò fucilati parteranu in esiliu in Nuvella Caledonia. A speranza di un guvernu fattu da u populu è à prò di u populu, murerà cun elli.

Luntanu di u celu pariginu, Paulu è Ghjuvanni imbarcanu dinù per un esiliu cun moglie è figlioli. Ùn vulteranu mai più in Corsica, u so attu scemu ùn averà ghjuvatu à nunda. I sgiò anu cuntinuatu à regnà in patrone, sin’à oghje.

I so destini si sò cruciati cun quellu di a Cumuna, i so destini si sò impettati cun l’inghjustizie suciale.
Cum’è u populu di Pariggi, anu pigliatu l’arme è fattu corre u sangue per fà capì à i putenti chì i disgraziati ùn si lascerianu più calpighjà. 

Cum’è u populu di Pariggi anu persu, è li hè toccu à fughje u so locu.


dimanche 12 juin 2016

Quelli chì scrivenu a Storia


Una nuvella di Pierre Savalli

A Storia a scrivenu quelli chì vincenu.

Ùn so micca mortu nentru à stu bunker. Era tuttu previstu. Circunstenze scure, vistighe poche è testimoni micca. Svanitu. À tutti l’accumudava cusì.

Lasciu sti filari oghje, 40 anni è più dopu à a mo morte officiale (è qualchì ghjornu prima di a vera) ma sò ch’elli si fermeranu muti, u travagliu hè statu fattu bè. Quandu chì i servizii sicreti americani decisenu di ripatriammi, avianu di sicuru previstu sta pussibilità, è stu missagiu finiscerà à u megliu ind’è u cumbugliu di e pazzie cuspiraziuniste. Lagu sta lettera chì sò cunvintu chì l’umanità n’hà per pocu, un seculu o dui à rompe i chjerchji, è à l’entre di u sprufondu, spergu chì l’ultimi omi a ci feranu à leghje a storia, quella di i fatti è micca di i dommi. Stu missagiu hè ghjuntu à voi, pigliatelu per ciò ch’ellu hè, u mo impussibile tistamentu. 

Si n’hè intesu tantu è più nant’à mè. Qualchì verità, assai spripositi. Seraghju un scemu ? Un geniu ? Ignurante, artistu, debbule ? Sò rispunsevule di guasi 50 millioni di morti, senza cuntà i feriti, infermi, inghjuliati, straziati, orfani… Ci serà bisognu d’aghjustanne ? Ùn cercu micca a vostra cumpassione. Ùn aghju chè disprezzu per l’Umanu, tenitevi puru a vostra simpatia. Ma ùn sò micca una caricatura.

Aghju fattu di i ghjudei u centru di u mo odiu, ma era solu una storia di pulitica. D’elli mi ne infuttu quant’è di l’atri omi. I ghjudei cristallizavanu tanti timori, fantasimi è rabbie ch’ella fubbe faciule di fà aderisce à u mo prugettu i populi è l’elite Europeani. Propiu faciule. Oghje u mo nome ghjova di rifugiu à l’orrori di u seculu. Un omu per purtà a so croce. A croce di i populi avviliti d’Europa.

M’anu sceltu per zazzellu. L’accettu. A vegu quant’elli sò cuntenti di sciaccammi tuttu l’odiu di l’omi à collu, st’odiu ch’elli ùn ponu assume, st’odiu ch’elli piattanu daretu à sta schjavitù cunsumerista, daretu à ste belle idee mundialiste chì portanu i ricchi à arrichiscesi è i poveri à impuveriscesi. S’inciaccanu l’unu incù l’altru à colpi di guerre cummerciali, di spurtazioni, di munete, d’azzioni in borsa. Millioni è millioni di morti, milliarde forse dipoi 40 anni, zitelli chì morenu di fame à millaie ogni ghjornu, u cholerà è a malaria più putenti chè u mo Zyklon B, cumbugli è scempii climatichi liati à una puluzione strema chì toccanu una volta di più à quelli ch’ùn anu nunda.

Parlà di u sterminu di i ghjudei cum’è d’un detagliu hè propiu ridiculu è stupidu. Aghju pensatu à tuttu è a mo cuntabilità era murtalamente precisa. A meccanica sterminatrice era à u puntu, ùn si pò parlà di « detagliu », a misura di u scempiu và sempre à oghje al dilà di tutte e mo sperenze. L’umanità si sdrughje da per ella, ma si cerca rispunsevuli fora d’ella, mostri, culpevuli chì poschinu salvà a so cuscenza. Ghjente cum’è mè.

Di sicuru, mi puderete dì chì a mo dimarchja era chjara è acertata, vuluntare, aghjustata. A premiditazione impeghjurisce u fenomenu. Capita. Aghju scupertu e mo carte. Oghje si ghjoca à l’appiattu. Ch’averemu da ritene, i mezi o a fine ? Vulia sterminà i ghjudei, tempu fatta a m’averebbi cacciata cù un altru populu, eppo un altru, senza fine, sin’à à l’ultimu. Ma ùn aghju avutu a Bomba. Sò fiascatu. Chì ci vulerebbi à pensà di stu mondu chì dice vulè benistà è libertà per i populi è chì i porta à a ruvina ? Povera razza umana. A sola ch’o disprezzu hè questa quì.

Mi ne vò felice è sullevatu chì l’opera ch’ùn aghju pussutu compie trova oghje a so fine cù l’accettazione passiva di e masse. Ùn ci hè bisognu di circà à persunificà l’orrore, u Diavule o Adolph Hitler ùn sò chè dui sinonimi per chjamà l’omu. 

A.H.

jeudi 9 juin 2016

U Duttore Ivanov

Una nuvella di Fabien Flori



Arrimbatu bè à un futtogliu di u salone, vardava à traversu u vetru di a cancelleria di Bucarest a natura agrunchjata da u fretu mentre ch'un culombu facia u passa è vene daretu à a finestra. Cù lu so capu chì cullava è falava di manera frenetica, paria d'esse un metronomu postu custì per divertemi è aiutammi à sgranà u tempu. L'ambasciadore ùn era ancu à ghjunghje, m'avia cunvucatu ma senza precisammi u mutivu di a nostra intervista, pinsava ch'ellu vulia parlà di u prugettu di « luce intensa », u laser u più putente di u mondu, u più grande strumentu di ricerca trà Vienna è Moscù, chì l'Europa avia da custruì in Rumenia mentre ch'in Francia, a stampa parlava suladimente di 'ssu paese per via di a cummunità zingara. Era prontu à risponde à tutte e so dumande, facia diciottu mesi chì seguitava 'ssu prugettu è ne cunniscia tutti i ditagli, ancu i più sicreti o scuri. À u capu d'una mez'ora, a porta di u so scagnu s'aprì è vidii affaccà st'umatone elegante è raffinatu.

L'ambasciadore era un omu intelligente, finu, scherzosu ma ognitantu gattivu è ancu distruttore s'ellu ci vulia. Era esciutu da a famosa prumuzione « Voltaire » di a scola naziunale d'amministrazione francese, à tempu à parechje persunalità, è ognunu sapia ch'ellu avia u cuntattu direttu di quelli chì cumandanu 'ssu paese. Li piacia à dì ch'ellu avia ricevutu u premiu di u più bellu ciucciu d'Arcachon, ghjera a so manera di ramintà ch'ellu era sempre statu u primu in tuttu. L'omu avia a so corte, cù quelli chì entrianu in e so grazie è quelli chi eranu mandati à caternu. Per furtuna, mi tinia caru, micca cum’è u so picculu amicu, ch'eu ùn spartia micca a so libidò, ma mi chjamava vulintere « top moumoute » è cunsiderava 'ssu cugnome cum’è un segnu d'affettu, l'espressione di una cumplicità. St'omu cusì timutu, era una persunalità cumplessa, chì cunniscia ogni cullega, ancu u più umile, da u so picculu nome.

Mi ricordu ch'à l'epica, a sucietà civile francese si prioccupava assai di i zingari è chi i tituli di a stampa naziunale rammintavanu ogni ghjornu i prublemi posti da 'ssa pupulazione migrante ciò chì mettia in zarga i rumeni. Per una volta, a Francia avia messu tuttu u mondu d'accunsentu, d'un latu i zingari eranu furiosi d'esse scacciati di Francia è, da l'altru, i Rumeni ùn vulianu micca esse assimilati à i Roma. A situazione era tesa è un ghjornu d'inguernu, un gruppu di zingari era ancu vinutu per prutestà sott'à e finestre di l'ambasciata di Francia, alzendu quadrelli di carta duve u mottu di a nazione francese era statu parudiatu è rimpiazzatu da « Eau, Gaz, Electricité » ciò chì avia fattu sbillicassi l'ambasciadore è chì ghjera a prova chì 'ssu populu straziatu era dutatu di malizia è d'intelligenza.

L'Ambasciadore m'avia fattu entre in lu so scagnu, paria priocupatu è capii subitu ch'ùn avia micca l'intenzione di parlà di u prugettu di « luce intensa » è ancu di menu di ragiunà nant'à u prublemu di i zingari. Era richjamatu in Parigi è vulia mette in ordine tutti i so cartulari nanzu di parte. À mezu à tutti i so capatoghji, ci n'era unu per u quale ùn avia nisuna suluzione è ch'ellu chjamava « ses bonnes oeuvres ». Stu cartulare purtava un nome, quellu di Madama Ivanov, o piuttostu, Duttore Ivanov. Ùn a sapia ancu, ma u Duttore Ivanov diventeria una prisenza famiglievule sin'à a fine di u mio sugiornu rumenu. L'Ambasciadore m'avia spiegatu chì u Duttore Ivanov era una persona anziana, appena illuminata ma, senza sapè perchè, l'avia pigliata sott'a so prutezzione è li purtava un affettu speziale. Fin ch'ellu seria Ambasciadore, u Duttore averia « porta aparta » à a residenza di Francia ma dopu a so partenza, seria un antru affare è li dispiacia di sapè ch'ùn ci seria più nimu per stà à sente e dulianze è ancu i sciuppetti di a vichjetta. L 'Ambasciadore circava una persona di cunfidenza per cuntinuvà à trattà gentilmente è cù rispettu madama Ivanov è mi disse, « Fabien, vous êtes corse, vous savez ce qu'est un vieux », ghjè cusì ch'ellu m’ingutuppò in u so deliriu.

Mi paria d’esse un’ idea cuntraria à u bon sensu, eu era suladimente u cunsigliere scientificu è ùn c’entria per nulla. Sia cum’ella sia, mi ritruvai in carica d’una vichjetta appena matta ma chì m’ampareria tante cose nant’à a Rumenia.

U mio scagnu si truvava à l’istitutu di cultura francese postu à u numaru 77 di u corsu Dacia, un’artera di u core di Bucarest chì partia da l’Accademia rumena, passendu per a piazza rumena, per cunfondesi asintuticamente cù u carrughju di u famosu pueta Eminescu. U corsu Dacia purtava u nome di l’antica pruvincia di l’imperu rumanu è traversava i lochi chì facianu riferenza à ciò chì avia permessu a nascita di a Rumenia muderna, a lingua è a latinità. L’istitutu era una bella casa custruita in u stile neogotticu in li primi anni di u novecentu. Supranava u parcu Ion Voicu, un spaziu di virdura cintu da una cullana di case burghese, aparte nant’à u giardinu, è custruite in lu spiritu pariginu di u parcu Monceau. À l’epica, à l'entre di l'anni vinti, a Rumenia era pruspera è una burghesia struita campava à u ritimu di e nuvità parigine è di u spiritu culturale francese.

U Duttore Ivanov era una discendente di ‘sse grande famiglie rumene, era nata dopu à a prima guerra mundiale è avia ricivutu un’educazione raffinita è aparta nant’à u mondu. Parlava un francese schiettu è avia fattu i so studii di medicina trà Bucarest è Parigi ch’ella cunsiderava cum’è a so patria di core. Dopu à a siconda guerra mundiale è l’avenimentu di a dittatura cumunista, u so mondu s’era sprufundatu, tutti i bè di a so famiglia eranu stati cunfiscati, è s’era ritrova spugliata di u so universu suciale è murale. Dismessa di tuttu, era sempre stata cunsiderata cum’è suspetta per via di e so radiche nobile è rilegata à qualchì funzione subalterna. Finalmente, à l'entre di l’anni settanta, avia prufittatu d’un cortu sughjornu per truvà rifugiu in Francia duv’ella campò in pace sin’à a rivuluzione di u 1989.

Era un ghjornu di calafone è aspittava à Madama Ivanov per u nostru primu incontru dopu chì l’imbasciadore abbia lasciatu u paese per sempre. Da u primu pianu di l'istitutu, guardava u corsu Dacia viotu è l'arburi seculari di u parcu Voicu chì si sguassavanu sott'à e ghjarghje di stracci. In la buffeghja ghjalata, una forma senza cuntorni precisi avanzava è à pocu à pocu ch'ella s'avvicinava, s'induvinava una dunnarella chì scianchighjava, trascinendu u so pede dirittu chì lasciava in la neve fresca un frisgiu geometricu fattu di punti è di virgule. Appena esciuta da u parcu, sta visione strana francò u corsu Dacia è entrò in lu giardinu di l'istitutu di cultura francese, capii à 'ssu mumentu precisu chì Madama Ivanov era ghjunta. In Rumenia, a neve ùn face paura à nimu, mancu à una vichjetta inferma di novant'anni chì avia traversatu a cità suladimente per fà a mio cunniscenza. L'inguernu occupa un spaziu maiò in a cultura rumena, a prima nivaghja hè aspettata, bramata, guasi venerata, riprisenta un veru bisognu fisiologicu è s'ella trica à vene, s’è l'inguernu ùn hè micca abbastanza primaticciu, diventa un sugettu di discussione naziunale à tal puntu chì un ghjornu, Emil Cioran chì campava in Francia averia dettu, « ùn aghju nulla à chì vede cù 'ssu paese ! » mentre ch’ellu sintia una parigina sclamassi, « Oimè, chì fretu ! ch'ellu ùn nevi micca ! ».

Madama Ivanov mi raghjunse in cima à e scale di legnu di l’istitutu, avia arricatu una scatula di cicculate belgiche è sott'à u so bracciu mancu, purtava un pacchettu ingutuppatu in un pezzu di cartone, ligatu cù una corda, ch'ellu strignia tal un tesoru. Eramu entruti à pusacci in lu mio scagnu, è mi dumandò un bichjeru d’acqua. Mentre chì battagliava freneticamente per sfà u fioccu di u frisgettu rossu ingiru di e cicculate, cuminciò à cuntammi d’una voce munucorda è cuntinua a storia di a so vita, u sistemu cumunistu, a dilazione, i traditori, e spie, i vicini perversi, u dubbitu, a famiglia cumprumessa, a paura, a securitat, a mente chì scimisce, l’umiliazione, i vigliacchi, i forti, i debuli, i resistenti, ma soprattuttu… i vigliacchi, i traditori, e spie, a sulidarità persa, a sparizione di u « eu » di pettu à a tirannia, l’alterazione di l’anima di fronte à u timore. À l’epica di Ceucescu, a securitat avia un cartulare nant’à ogni rumenu è benchì a casa di a securitat fussi brusgiata à tempu à a rivuluzione, l’archivii di a pulizza sicreta eranu stati priservati. À forza di curagiu, u Duttore Ivanov avia riesciutu à procurassi un doppiu di u so propiu cartulare è ciò ch’ella avia scupartu nentru superava e limite di l’intendimentu. A ragione trafurcava da una pagina à l’altra di ‘ssu ducumentu, veru innu à a dilazione, di u quale e più belle strufate eranu firmate da l’amichi, i vicini è ancu a famiglia a più stretta. Ghjera què u tesoru ch’ella trascinava strintu sott’à u so bracciu in un pezzu di cartone, a liturgia di e speranze ingannate, una vita di dilusione.

A falza rivoluzione di u 1989 avia permessu à u Duttore di vultassine in lu so paese ma l’oligarchia cumunista s’era digià rigenerata è si mentenia à u putere, adattendusi à e regule nove, più forte ch’è mai. E stesse persone s’eranu cunvertite in furia à u capitalisimu u più salvaticu camuffendusi in una sciarpa di dimucrazia. In qualchì mese, u paese era statu vindutu à unepochi di stranieri ciò chì avia permessu à una manata di burocrati currotti d’arricchiscesi in furia. U lindumane stessu di a rivuluzione, i prufessori di Academia de Studii Economice din Bucuresti avianu abbandunatu a duttrina cumunista è aderitu à u capitalisimu, un meccanisimu cullettivu s’era messu in marchja, u soldu era diventatu u marcadore di a ricunniscenza suciale. U Duttore ùn pudia accettà chì quelli chì l’avianu straziata sianu oramai i regitori di l’ordine novu è ùn stancava mai d’irunizà nant’à a so prubità. A mente di Madama Ivanov era firmata suspesa à un’alterità suciale chì appartenia à un passatu di u quale i valori ùn avianu più corsu.

Duie volte à mese, u Duttore s’affaccava à l’Istitutu cù una scatula di cicculate, mi parlava di a so Rumenia, di l’attualità è ancu di i so prugetti. In generale, dumandava à a mio sicritaria d’interrompe l’intervista à u capu d’una mez’ora pretestendu un antru appuntamentu. Madama Ivanov, chì cunniscia i codici di u mondu, facia nice di credeci, u sciuffore di l’Istitutu l’aspittava è a riaccumpagnava in casa soia sin’à a prussima volta. Durante un annu, ‘ssu rituale avia ritimatu a mio vita, m’avia fattu entre in un universu parallelu, quellu di a sfiducia è di a paranoia, avia marcatu u mio cutidianu à tal puntu chì quandu entria in casa a sera, guardava sempre a guaita di a porta di fronte à a mea per vede s’è a piccula apertura ùn si mettia micca à campà.

U Duttore ùn era più venutu à vedeci dapoi parechje settimane, a mio missione si cumpiia è mi priparava à sbirbà di Rumenia, mi dubbitava chì qualcosa s’era passatu, vulia avè di e so nutizie, ma ghjera sempre ella chì pigliava l’iniziativa di cuntattacci è ùn sapia cumu fà. U sciuffore di l’Istitutu era passatu ind’è ella ma avia trovu porta chjosa. Finalmente, mentre chì m’era tristamente rassignatu à andamine senza rivedela, un omu avia arricatu un pacchettu ch’ellu avia lasciatu à u purtinaru di l’Istitutu. Mentre chì strappava l’inviluppu di carta di u pacchettu, scuprii u visu d’una Madonna cù u Bambinu dipinta nant’à legnu, ghjera una maravigliosa icona anziana. U pacchettu era suladimente accumpagnatu da una cartulina nant’à a quale era scrittu « Le docteur Ivanov a souhaité vous laisser cela » senza nisuna forma di spiegazione. U Duttore si n’era andatu cum’ella avia campatu, in silenziu, è avia oramai u sintimu d’avè cundivisu l’ultima pagina di a so vita, u riassuntu d’un mondu sminticatu.

dimanche 5 juin 2016

Premiu Timpesta 2016


Primu Premiu Timpesta di a nuvella in corsu




U Cumitatu di Ridazzioni di T&T hà dicisu di rimetta un primu Premiu Timpesta, di a nuvella in lingua corsa, à un testu publicatu quist’annu annant’à u nosciu bloggu. A selezzioni pruposta cuncerna tutti l’autori chì ani participatu da uttrovi 2015 à maghju 2016. Hè statu sceltu un testu par omu (quissu chì hè statu u più lettu quandu c’era parichji testi).

U votu : sò l’internoti chì votani. Par quissa vi ci voli à mandà un « missaghju privatu » annant’à a pagina facebook di T&T, classifichendu trè testi da 1 à 3. Sarani dati 3 punta pà una prima piazza, 2 punta pà una siconda piazza è un puntu pà una terza piazza. Ugnunu pò vutà, ancu i membri di u cumitatu di ridazzioni o l’autori in cumpitizioni, ma nimu t’hà u drittu di vutà par sè stessu. Ùn si pò vutà chè una volta, è i vota di i fake micca idintificati ùn sarani presi in contu.

À vincia ci sarà a gloria, un truffeu, uni pochi di libra arrigalati da a libraria Les Deux Mondes, è un ripastu cù u cumitatu di T&T è i so amici. Si pò vutà sin’à u 15 di luddu. 

À rimissa di u premiu si farà à a libraria Les Deux Mondes dopu à a pruclamazioni di i vincidori.


Lista pà u Premiu Timpesta 2016 di a nuvella in lingua corsa


Jean-Yves Acquaviva, De Profundis
Marianghjula Agostini, Via Crucis
Jo Antonetti, Sottumissione
Marcu Biancarelli, U sembiu di a bestia
Marie Ferranti, U magna bugiartule
Jérôme Ferrari, A notti di u dubbitu
Fabien Flori, i Stracciaghji di u Cairo
Paulu Franceschi, U geniu
Philippe Guerrini, Saetta !
Angelina Lucchini, Un viaghjadori
Kévin Petroni, Nathanaël
Fabien Raffalli, American Progress
Jean-François Rosecchi, Ludwig
Pierre-Laurent Santelli, Dadaab 
Pierre Savalli, A pace
Emmanuelle Valli, Paci è saluta à tutti i cristiani
Carole Zalberg, L’invinzione di a pace