jeudi 22 septembre 2016

A sagà di Mörd Ochjibassu (3/3)



Una nuvella di Marcu Biancarelli

Fù un prucessu com’è mai si n’era vistu à u Monti di a Legi. U prucessu di l’omu sbandatu, calcicatu, contr’à a vilania è a putenza sfacciata. Hrut ùn pudia fà valè chè i maltrattenzi cuntinui chì l’erani stati fatti, senza pudenni arricà a minima prova, chè a so dibbulezza faccia à i denegazioni è l’argumenti falsi di l’Ochjibassu. Quiddu, cunvintu di a so forza à mezu à l’altri goðar, fighjulaia da in altu u so anzianu ghjennaru. Com’è omu libaru, pudia pratenda ch’una ghjustizia li fussi resa, com’è essaru abbassatu è privu di sustegnu, ùn pudia asciuvà chè a rinfacciata di a so disfatta. Mörd u putenti, chì Unn stessa avia accumpagnatu, è chì circaia u sguardu compliciu di a so fiddola in l’assistenza ugni volta ch’iddu purtaia, carcu di suddesfu, un colpu à u so avversariu, paria in raprisintazioni. Pocu li primuraiani l’idei di cumpassioni è di magnanimità. Era quì, frà mezu à i so paghjesi, i so uguali, è faccia à l’omini di tutti l’assemblei d’Islanda, è l’occasioni l’era data d’acciaccà par sempri ‘ssu pratinziunosu chì avia disidaratu a carri di a so carri, è a so riditera, è li faria pacà un prezzu impussibuli pà a so sfruntaria. Mörd sfilò davanti à i ghjudici, com’è ch’iddu fussi statu à a parata, ghjubilò, è gudisti ancu di i so propii insulti contr’à Hrut, mintuvendu i so mancamenti in dirizzioni d’Unn, evuchendu a causa vargugnosa di a so disgrazia, a mustruosità chì li pindia in darru à mezi anchi. Si vantò ancu, dindu chì sì u ghjovanu lagnanti, incapaci d’unurà un matrimoniu, si cridia in a nurmalità, iddu si pudaria incaricà, è ancu à i so anni, d’insignalli u valori d’un omu veru. Dissi, arruganti, ch’in materia di forza è di virilità ùn era ancu à tema u paragonu cù un mez’omu com’è Hrut. In u publicu, tutti ùn ridiani micca, ma ci n’era abbastanza à scaccanà par chì u povaru guerrieru s’aggrunchjessi di vargugna. Tandu, sicuru di a so vittoria, u dignitariu praputenti circò d’intarrà difinitivamenti a so vittima, è pruvò d’invirsà a situazioni pà tiranni prufittu. Dumandò iddu riparazioni, è avanzò chì l’altru, par prezzu di tutti l’uffesi fatti à a so famidda quant’è à a so parsona, duvia pacà l’equivalenza di tutti i bè matrimuniali di l’anzianu coppiu. Un contu sprupusitatu chì lacaia u so numicu à l’arruvinu. Annunciò a so richiesta cù una smorfia di vincidori, cù a cirtitudina chì l’Althing li saria favurevuli, è si musciò ancu incapaci di ritena un surrisu crudeli. Un silenziu grevu risposi à a so diatriba infribbata. In u publicu, quant’è in a ghjuria, ugnunu parcivia a gravità d’una cundannazioni simuli. Era a miseria è a morti assicurata pà Hrut, ma l’argumenti di u goði erani tutti fundati davanti à a legi. In u stessu tempu, a cupidità di u vincidori era insuppurtevuli, ma comu impidì u drittu d’essa prununciatu ? È comu impidì a ghjustizia di passà ? Allora Hrut, u guerrieru di a Vaddi di i Salmona, Hrut chì par avali incasciaia tutti i colpa capibassu, si ridrizzò è feci ciò chì nisciunu spiritu avaria imaginatu pussibuli. Malgradu u statutu di u so uppunenti, è malgradu i so anni, u pruvucò in duellu. Postu chì tù se un omu nurmali, è postu chì tù pratendi d’avè più valori, più forza è ancu più virilità chè mè, ùn ci hè nisciun’ raghjoni chì tù rifusessi d’affruntammi.

A prima riazzioni di Mörd fù di sbuttà à rida, narbosu, ma ghjirò u capu è s’avvidisti chì nimu spartia u so disdegnu. Certi goðar, cù sulennità, si parlaiani à l’arichji. Un burbuddu inchiitanti travirsaia ancu l’assistenza. A sfida di Hrut, ancu senza i ghjastimi inghjuriosi è a buffara di Mörd, era tutt’à fattu valevuli, è nienti avia mai impiditu un duellu trà un ghjovanu è un più anzianu, ancu sì l’usu era di rispittà una certa parità trà i cumbattanti. Parlò un vechju ghjudici : l’usu è a legi sò dui cosi diffarenti, è i circustanzi sò particulari ; po’ tutti ani intesu l’uffesi prununciati da l’Ochjibassu, è assistutu à a so spaccata, ricivutu l’affirmazioni ch’iddu ùn timia micca à Hrut di a Vaddi di i Salmona. Ùn ci hè peghju disonori chè di rifusà un duellu, è nienti chì poschi intravà una dumanda simuli, chì u duellu hè u rigulamentu di ghjustizia u più altu. A dumanda di u lagnanti hè dunca ricivuta ; à tè di veda, o Mörd. U goði era sbiancatu di faccia, ma i so ochja, com’è inchjuculiti, pariani à l’inversu anniriti da a cunfusioni. Si vultò à dritta è à manca, circhendu i sustegni chì più nimu li vulia manifistà. Vidisti à Unn, è si tensi di chjamalla à u succorsu, senza cuntà chì a fiddola, chì avia capitu chì a partita era ghjucata, si stringhjia i labbra di vargugna è di disprezzu. À lacrima à l’ochji, Unn fighjulò in altrù. S’avvicinò di i so ghjenti, i so cunsiglieri, ma tutti pariani ammutuliti, è ùn sapiani più furmulà chè scusi patetichi. Allora Mörd u falsu capisti chì oramai era solu faccia à u so distinu, è chì li tuccaia à risponda à a pruvucazioni di u guerrieru. Da u cantu di l’ochji, u misurò. Sapisti chì l’omu di a Vaddi u taddaria in dui à a prima spadata. Si vidisti mortu, à u pedi di u so numicu, vidisti u so capu sbulà da u calciu ch’iddu li lamparia dopu ad avellu spuntatu com’è un arburi. Li vensi u vomitu, è risicò di lacassi cascà subra piazza, ma in unu spezia di sforzu straurdinariu, riiscisti à tena annant’à i so peda. Si missi à vodda in tundu com’è ch’iddu fussi statu briacu, ùn sapendu chì dì, indu andà. Circò parolli pà ghjustificassi, ma ùn li surtisti chè un grugnicumu di purceddu. Una bestia, dissi calchì ad unu, pari una bestia. Vulia dì ch’ùn avia più faccia umana. È quandi cacciò, senza sentalu da par iddu, u so rifusu d’affruntà à Hrut, i briona di l’assistenza chì si pisaia com’è un omu solu, è chì u maladia cù un odiu mai musciatu in docu, li significaiani chì a so infamia era tutali. Ci funi i insulti d’una viulenza scema, ci funi i sciappati è i stuppi in faccia. I ghjudici chersini chì una cosa paghjesa li fussi cacciata da a vista. I so propii ghjenti chjapponi à l’Ochjibassu è u stascinoni fora di l’Althing. Dopu, cursini com’è dannati sutt’à i pitrati par alluntanassi par sempri da u Monti di a Legi. In u celi, u diu Thor scatinò i saetti.

L’omu, inchjaccatu da u disunori, ùn surtia più da a so casa longa, è di notti com’è di ghjornu sintia l’animali chì marchjaiani annant’à u tettu d’arba chì più nimu intratinia. Ùn si scaldaia più, è nemmancu si lavaia. Par manghjà, si cuntintaia di a robba frugali chì una vechja serva, chjappa d’indulgenza, li purtaia ugnitantu. In a so nustalgia, quant’è in i so diliria, sunniaia di a peddi grassa è dulci à u tuccà d’una fiddola ch’iddu avia avutu, ma chì l’avia abbandunatu com’è tutti l’aviani abbandunatu. S’invinia dinò di i so atti criminali, di l’abbiezzioni contru natura cumissi in a so cumpagnia. In unu speziu di balbuttulimu ch’ùn avia più sensu, circaia ghjustificazioni chì rifusaiani di furmulassi. I so prupiità di i Paddola erani disartati da i travaddadori, è u bistiamu ghjirandulaia senza vardiani. Iddu, aspittaia solu chì u tempu passessi, è si chjudia pà dorma è rumighjà a più parti di u tempu. A morti, ùn accittaia ancu di lacalla entra in u so azzonu. Troncu era troncu, ma firmaia urgugliosu, è firmaia tistardu. A notti, ùn riiscìa à truvà u sonnu. S’ingrunchjaia in unu scornu bughju, è fighjulaia l’intrata di u casonu, intimuritu da u minimu trostu, spavintatu da tutti i cridenzi ch’iddu avia disdignatu à u longu di a so vita. Chì dimoniu si musciaria ? Chì essaru tirrificanti vinaria à falli pagà a lista senza fini di i so manedda ? Allora si mittia à briunà, si pichjaia di capu contr’à i mura, si firia ancu, senza avvedasini, è l’accadia di lacassi cascà, vintu da a paura, da a vargugna. Ghjacia cussì, in tarra, l’ori è l’ori, è li si paria chì u so suppliziu era senza fini. Ghjunsi un ghjornu è u tempu era chjaru. Da i tafona sutt’à i burdinali di u tettu, i raghji d’un soli nascenti intristini à riscaldà a pezza maiori. L’omu, ciuffutu è lutinosu com’è un salvaticu, s’arrizzò è dicisi di metta u nasu fora. Malamenti, apristi a porta in legnu è si ritruvò mezu accicatu faccia à un paisaghju d’una tranquillità è d’una billezza à taddà u suffiu. A landa è i paddola si stindiani senza fini, lucichenti com’è spechji. Un celi d’oru mischiatu di russu purpurinu parturia a furmazioni d’una striscia turchina à l’orizonti. Pà a prima volta dipoi tantu tempu, l’omu s’intesi appaciatu. Era bella à veda a so cuntrata di u Mýrar, era cussì bella ch’iddu crezzi d’ammiralla pà a prima volta. Toltu da un sintimu insolitu, forsa di rigretu, l’omu feci dui passa in l’arba grassa, po’ si dirighjisti di stintu versu a casetta di i latrini. Insalvatichitu, era un’ eternità ch’ùn c’era più andatu. L’idea di ritruvà ‘ssu locu particulari scitò in iddu un piaceri inspiighevuli. Ghjuntu annant’à a teghja liscia di l’intrata, stranamenti, si firmò. Piattu annant’à a furca di u suprazuddu, Thorgils u Cilibatariu feci falà cun forza a so alabarda, è arpiunò u goði cadutu, l’arpiunò com’è un tonu. A punta intristi in a chjeccula di Mörd Ochjibassu, è si ziffò sin’à u fundu di a so cannedda. Par iddu, u mondu cissò d’esista, à tempu à a Tarra di i Paddola, è à tempu à tuttu ciò ch’iddu avia pussidutu trà i mani.

mercredi 21 septembre 2016

A sagà di Mörd Ochjibassu (2/3)



Una nuvella di Marcu Biancarelli

Fù cussì chì – a statina vinuta – Unn prufittò chì u so sposu fussi partitu pà i sittimani à ricuvarì u so bistiamu in i cuntrati miridiunali par fà custattà chì u lettu matrimuniali era disartatu. Cinqui sirvitori rimunduliati è una serva meza tonta assististini à u chjinà di a bella maestra, è a vighjoni sin’à l’alba senza mai chì Hrut u guerrieru si cunturressi in casa. Alzatu u soli, altri tistimonii piazzati davanti à u zuddu di a casa cunfirmoni chì Unn surtia da a so langhús, a so casa di chjovi di tarra arbacciosa, senza chì u maritu si fussi prisintatu da a nuttata. Sicondu a custuma, ‘ssi custatazioni valiani com’è una invalidazioni di u matrimoniu, è u cunflittu ghjudiziariu pudia cumincià trà Mörd Ochjibassu è u so ghjennaru. Ma postu chì a impresa di distruzzioni di st’ultimu vinia di cumincià, è chì Unn avia pussutu abbandunà u so anzianu maritu pà ritruvà a casa paterna, u gattivu Mörd dicisi di pichjà ancu più forti par addibbuliscia u so rivali.

L’alliati i più timuti di Hrut erani Hoskuld u Cattusciatu è i so buscaghjoli. Hoskuld era unu spezia di ghjicanti capaci di manià l’alabarda cù un bracciu solu, è a so rinoma era cunnisciuta da a Vaddi di i Salmona sin’à i cunfini di u Langjökull, u primu grandi ghjacciali à l’internu di i tarri. Era dinò u cucinu carnali di Hrut, è in tuttu ‘ssi dui quì erani sulidarii. Quiddu ghjornu, Hoskuld è i so omini erani affaccindati in un vituddetu à taddà i fusti distinati à rinfurzà l’abitazioni di u so patronu. Mentri ch’un gruppu di siccarii cunturnaiani u boscu senza fassi veda, è ch’iddi s’avvicinaiani da i travaddadori ingagiendusi in un riu cistutu, Thorgils u Cilibatariu è una dicina di cumbattanti si prisintoni pà davanti, bè in vista di a chjarina indu u ghjicanti è i so cumpagni sgubbaiani dipoi trè ghjorna. Quandi Hoskuld vidisti affaccà i so numici, capisti subbitu a so intinzioni, è parlò ad alta boci circhendu à fassi senta da tutti : mi dumandu ciò chì u Cilibatariu veni à circà pà a Vaddi di i Salmona ; u paghju chì li manca par truvassi una donna, soca ? L’arrisposi una bulata di frezzi chì li tarzaruloni u pettu è a faccia, è s’abbassò com’è un fustu trà i vituddi ghjà sbattuti. In u mentri ch’iddu circaia à svultassi pà ridrizzassi, è ch’iddu tiraia addispiratu pà pugnà di caccià a punta affilata chì li cripaia un ochji, ebbi u tempu di scedda i so cumpagni chì s’abbandunaiani à u tarrori è chì si mittiani à fughja par ischisgià u massacru. U ghjovanu Njáll li marchjò ancu annant’à i spaddi, è spiccò un saltu in dirizzioni di u riu. U Cattusciatu ùn poti assista à a seguita, ch’era ghjà mortu, ma l’omini di u sicondu gruppu erani cumparsi da u so piattatoghju, è inturniaiani tranquillamenti i fughjittivi ch’ùn circaiani più à risista. U tintu ghjuvanottu, Njáll, quissu chì no vinimu di dì, fù u prima à fassi scuppulà u capu. Una piulata greva li falò in fronti è l’apristi sin’à a nascita di u coddu. Feci dui passi balordi com’è un ghjaddu capimuzzatu nanzi di cascà in u murzu. L’altri si lamponi in tarra, lachendu i so armi, è si piattoni a faccia par ùn veda ciò chì l’avia da accada. L’assidianti aspittoni chì Thorgils fussi ghjuntu cù i so ghjenti à u locu di u maceddu par finiscia a so malfatta. Da u so cavaddu, u Cilibatariu annunciò a sintenza crudeli ch’iddu li risirvaia : è dunca s’intesi dì ch’iddu mi mancaia paghju ; voddu veda ciò chì servi à la ghjenti di a Vaddi pà ripruduciasi com’è i ghjatti piddi ; è ciò chì ni facini una volta chì l’ani in fundu à a cannedda. È cussì funi crastati com’è varra i trè scampati, spavichjati, è briunendu di suffrenza nanzi chì a faia arruttata di i so boia i sguzzessi pà libaralli di ‘ssu mondu. Pocu dopu, Thorgils u Cilibatariu è i so tumbadori si ni ripartiani à u galoppu in i so loca, lachendu un vituddetu indu ghjaciani cinqui corpa mutilati, è un’ achedda di corba chì aspittaiani chì nimu fussi più in vista par attaccà u so ripastu.

Hrut, u guerrieru, postu à pusà annant’à un cantonu maiori di a Nordrá. Fighjulaia à u Punenti è induvinaia i Tarri di i Paddola, micca tantu luntani. Culà staghjia a bella Unn, in casa di u so babbu, u crudeli Mörd Ochjibassu, Mörd u falsu. A boci curria chì tutti i seri a fiddola languida si lacaia unurà da u babbu, pà ringraziallu di u so aiutu cussì priziosu. Un lettu chjusu era u teatru mutu di a so unioni sporca, è i sirvitori è i cunvivi si ritiraiani in l’eldskáli, a sala scaldata, par ùn assita micca à ‘ssa bistialità. Cinqui viti è un matrimoniu, era quissu u prezzu impinsevuli pacatu à u coppiu mustruosu da l’omu di a Vaddi. U disideriu di vindicanza buddia in u so capu. Falà longu à ‘ssu vangonu di a Nordrá è varcà a Gljúfrá pà ghjunghja infini à u Mýrar, a Tarra di i Paddola, è compia di piola tutti i furdani chì aviani fattu di a so vita un infernu. Ma sapia ch’ùn avia più omini pà accumpagnallu, è chì l’aienti d’armi l’aspittariani, ditarminati à difenda l’integrità di u goði, u dignitariu Mörd, chì non solu i pascìa tuttu l’annu, ma chì in più paria più putenti chè mai. Era par subra à i reguli cumuni, è si daghjia tutti i dritta. Un omu ? Micca sicura, forsa calchì magu prutettu da i divinità, è à qualissu prufittaia tantu a binificenza d’Odin – u Diu subranu – chè quissa di Freyja – a dea di l’amori… Pruvucà à Mörd in casa soia ? Era da veru una pazzia, ma una pazzia à qualissa u tintu Hrut era oramai prontu à abbandunassi. I trosta li riviniani chì parlaiani di a so diffurmità, si lacaia intenda ch’era scugnuratu, è più s’imbruttia u so nomu è più u babbu d’Unn paria di vestasi di l’àura d’un intucchevuli. Hrut era vinutu sin’à quì, dicisu à lavà u so onori, à vindicà i so amici è u so poru cucinu Hoskluld, cugnumatu u Cattusciatu, ma à l’ora di falà da ‘ssa muntagna, accumpagnatu solu da i so dui fratedda è di i so ghjacari, misurò a scimizia assuluta di a so chiestula. Viaghjaia à a morti, ed era una morti infamanti chì l’aspittaia, una morti chì culmaria ancu di più u trionfu di u so bruttu numicu. Allora si vultò versu l’altri, mentri chì u ventu ghjacciatu di u nordu li schiaffittaia a faccia. Si vultò è li dissi chì a furtuna, in tuttu, ùn l’avia ancu abbandunatu, è chì a so dignità a difindaria davanti à l’Althing, u parlamentu di i parlamenta.

mardi 20 septembre 2016

A sagà di Mörd Ochjibassu (1/3)

Una nuvella di Marcu Biancarelli


Mentri chì a festa si parsiguia in u skáli, a pezza cintrali di a casa longa, Unn è Hrut si ritironi in una camara di u fundu chì l’era stata risirvata pà cunsumà u matrimoniu. I parenti è l’invitati ùn manconi di cumintà ‘ssu mumentu sulennu cù parolli grassi è scherzi amichevuli. U vechju Snorri, u pueta, lampò ancu à u maritu chì, sì à a fini vulia rinnuncià o ch’iddu si sintia troppu fiaccu pà assicurà u so duveru, iddu era sempri abbastanza validu par piddà a so piazza. Mörd Ochjibassu, u babbu di a bella Unn, ùn paria tantu d’apprizià stu sensu di a risa, ma postu chì tutti si sbiddicaiani senza ritegnu è chì i so amici li pichjaiani complici in u spinu, feci u sforzu di trasfurmà a so disapprubazioni in ghilusia finta, è minacciò à Snorri cù un pugnu vinditteri chì l’altru feci neci di riceva in pienu muccichili, lachendusi cascà da a panchetta in legnu com’è s’iddu era statu acciaccatu da u falsu colpu. I risati riduppioni, è i sposi laconi ‘ssa cumedia à daretu chjudindusi in a so piccula camara.

Unn posti à lampa à ogliu annant’à un tavulinu è righjunsi u maritu ghjà stesu annant’à u lettu. Se filici o guerrieru valurosu ? Mi disidarighji ? O se troppu briacu par assicurà u to duveru d’omu ? Hrut a tirò ad iddu è a basgiò in bucca cù un appittitu chì valia tutti i risposti. Quandu a lintò, a ghjovana sposa ùn poti ritena un suspiru bistiali chì annunciaia a so brama di goda com’è una scema. Senza trigà, si sfeci di i so panni è lacò sbuttà i formi vuluttuosi di i so petti è di i so arsaconi. Unn cù l’anchi longhi era avali davanti à l’umonu, è l’apria i so cosci par falli mirà i sciala chì l’aspittaiani. Iddu li presi i puppuli à dui mani è cuminciò à manghjalli baviendu. Murzica a punta, li dissi Unn, murzicali bè, è iddu si missi à murzicà i tittuli duri, à stringhjali è à torciali senza nisciuna sgena. L’effettu annant’à a moglia paria radicali, è risicò ancu una mani à mezi anchi par veda quantu po’ era di brama. S’intrusciò i dita, è s’attardò à carizzà i grossi labbra imbuffati cù un suddesfu di furdanu. Non solu era bè dutata è bella, a so moglia, ma in più era pulposa è libidinosa à un puntu ch’ùn avaria mai spiratu. À tè avali, cacciami ‘ssa robba ch’ùn tengu più ! È Hrut feci falà i so braghi par libarà u so membru. A prima riazzioni d’Unn à a vista di ‘ssu biacculu fù di manifistà a so incredulità cù un picculu stridu stunatu, po’ quantunca cuminciò à essa inchieta, dumandendusi di chì manera un mostru paghjesu l’avaria da entra in u corpu. U maritu a lampò nant’à u spinu, è rilivò i so anchi u più ch’iddu pudia. Appughjò a punta imprissiunanti di u so viscaru imbuffatu annant’à u sessu di a so innamurata, è circò à buccà pà ziffalli indu ci vulia. Unn, à principiu, si lacò fà, cridindu chì i cosi viaghjariani da par iddi, ma, à a siconda buccata, intesi tutta a so vaghjina chì strappaia, è si ritirò mughjendu di dulori. Se troppu grossu ! Ma nò… Uh mamma, n’aghju intesu quì ! Acchetati, hà da passà… Pruvoni dinò, ma u dulori fù ancu più intensu, è a moglia briunò un’ antra volta, è ùn poti nemmenu impidì di sorghja certi lacrimi di suffrenza. Circoni à ghjunghjaci dinò un beddu mumentu, ma tutti i so tentativi firmoni senza successu. À a fini, si ricunfurtoni d’un’ antra manera, ma d’evidenza un affari ùn funziunaia micca tr’è iddi. Iddu era muntatu beddu troppu largu, è ancu troppu longu par chì u so assaltu ùn fessi pinsà à quiddu d’un cavaddu, è idda era più strinta chè ciò chì a so andatura furzuta lacaia imaginà. Socu un omu nurmali, dissi iddu guasgi com’è una scusa. A so, li risposi idda circhendu d’ùn palisà micca a so inchiitudina.

Un annu dopu, Mörd Ochjibassu era in cumpagnia di Thorgils u Cilibatariu, à a so casa di i Paddola, è discuttiani di a cuncissioni d’una mandria chì u maestru era prontu à accurdà à u sicondu. U ripastu era cumpostu di pesciu siccatu è di skyr, ‘ssu latti caghjatu chì l’Islandesi inguttiani tuttu l’annu. Thorgils era un sirvitori fidu, è u vechju Mörd u vulia riscumpinsà di a so divuzioni. Fighjola o Thorgils, dicia iddu, quist’annu u to impegnu hè statu di i più utuli ; parlemu appena ; cù i to sbirri seti stati quissi ch’eti cuntorru u più di robba ; à a pesca à u baccalà, ma dinò pà a caccia à u boiu marinu, ùn ci n’hè com’è vo, è ùn arrispareti i sforzi pà truvà u legnu di custruzzioni longu i spiaghji, è nemmancu l’ovi d’aceddi salvatichi o a carri di i baleni arrinati ; aghju bisognu chì calchissia si stallessi annant’à i me tarri di a Gljúfrá, a vadina di l’abissu ; prupongu chì tù ci punissi u granu neru in i loca cultivevuli, è po’ chì tù sfruttessi u fiumu ch’hè carcu à truiti è à salmoni ; piazzendu a to mandria culà, pudarè dinò surviglià u Grisgiu, chì s’accupa di i me pecuri in i muntagni di Grísartunga, iddu t’ubbidisciarà, è tù ubbidisciarè à mè ; a to paghera sarà ghjusta, micca solu parchì tù sarè patronu di ‘ssu stabilimentu, ma dinò parchì a to situazioni middurarà, chì prestu ti pudarè marità, è tandu m’accumpagnarè à l’Althing com’è omu di bè, cù tutta a me seguita… Thorgils u Cilibatariu, chì com’è monda sirvitori ùn paria tantu sinnatu, accunsintia à tuttu è capizaia à i prupositi di u vichjettu. N’erani à succillà u so accordu quandu i cavaglieri chì affaccaiani da i landi di Reykjardal, à livanti, si prisintoni à l’intrata di i Paddola. Era a bella Unn, a so fiddola, chì ghjunghjia cù a so scorta. Erani i mesa ch’ùn s’erani visti cù u babbu.

Fecini festa pà u ritrovu, è si manghjò salcicci à vulintà è ancu una multitudina di pesci chì i piscadori di Mörd aviani chjappu in u Borgarfjord, po’ una parti di l’assemblea si resi à i bagni caldi mentri chì l’altri – uparai agriculi pà l’iscinziali – firmaiani à a mandria di l’húsbóndi, u maestru di casa, pà appruntà u ritornu di a piccula truppa. Mentri ch’iddi si bagnaiani, Mörd dumandò ciò chì ghjustificaia a prisenza di a so fiddola cussì luntanu da i prupiità di u so maritu. Idda spiicò chì u prossimu Althing era statu u pretestu ch’idda avia trovu par mova da a so casa, cù uni pochi di raprisintanti di u nordu, è cussì renda una visita à u so caru babbu, postu ch’iddu si truvaia à mezu parcursu. Ma Mörd u malignu capisti chì calcosa frasturnaia a so fiddola. Stringhjindula in acqua com’iddu l’avaria fatta pà un’ amanti, li parlò dulci à l’arichji, è li pricurò di libarassi di u pesu chì a lacciaraia. Quidda s’abbandunò, tantu à l’amasgiuleri di u babbu chè à i rivilazioni. Un matrimoniu micca cunsumatu, mi dici ? Ma com’hè pussibuli ? Un urganu chì imbuffa à tal’ puntu ch’iddu ni duventa mustrosu, è ch’iddu rifusa d’infrugnassi ? Hè propiu unu spaventu… Ciò chì a bella Unn vinia di palisà lacò stupitu à Mörd Ochjibassu. A ghjovana donna, agrundendusi contr’à a spadda di u babbu, lacò miscià una lacrima, com’è par fassi ricunfurtà ancu più forti, po’ i so dita viaghjoni in acqua senza ch’idda ci pinsessi, è cù u rivesciu sfrisgioni u membru paternu, u stimoni parpena, è po’ d’un colpu, tarrucchendu, si lagnò a sposa tralasciata ch’un rigalu simuli ùn li fussi statu à dispusizioni. O Bà, parchì tutti l’omini ùn ani i vosci prupurzioni ? Parchì ùn sò fatti à u pinneddu com’è vo ? Risini insembu, è mentri chì ‘ssu vechju sputritu di Mörd si lacaia palpulà senza vargugna in quidda vasca buddenti, elaburoni un pianu ghjustu par fà rumpa ‘ssu matrimoniu ch’ùn sirvia à nudda.

samedi 17 septembre 2016

À l’età d’omu



Una cronica di Kévin Petroni


Avaria vulsutu ch’omu si taci, è ch’omu s’inghjulii è ch’omu arreghji di scamattà u dulore di e vittime, di pienghje à lacrime arrubate, d’aduprà parolle cusì indarne, cusì viote, cusi fruste da discrive fatti ch’ùn pudianu esse detti. Invece di vede e manere fanatiche, i sempiterni missaghji impuzzichiti da l’amore di sè stessu daretu à una mansa di sintimenti boni, à l’eternu spitaculu di a pena è l’incapiscitura, avaria bramatu ch’omu amparghi qualcosa d’ogni macellu passatu è ch’omu, infine, principii à pinsà. Di sicuru, a socu ch’omu gustarà pocu a lizzione ch’e facciu, ma l’assumeghju, facciu meia a forza di quelli chì anu datu u so tempu à l’addisperu sprupusitatu. A facciu meia ancu di più chì a timpesta, quella chì si muvia à l’assintuda sin’à cinque anni fà, oghje cresce, mena, si sazia di i nostri abbagli è e nostre incertezze. 

Ci vole à esse chjaru. A mio generazione ùn sà nulla di sti timpurali. Sò d’una generazione senza mimoria, una generazione chì si ride di a mimoria, chì viaghja à passi finti, chì ùn sà nulla. Hè più faciule. Hè megliu à ùn pinsà tantu à l’Algeria è u Vietnam, à a Spagna di Goya è à a Francia di Robespierre, à a morte di Carnot è à u Pékin di Tchang Kai-chek, hè megliu à intanassi in un mare turmentu è scurdassine subitu o fà vaglia in un prisente eternu dicendusi chì u prisente di dumane u s’ammantarà di dimenticanza. Ci vene megliu perchè chì c’impedisce di vede ciò ch’è no simu in veru, omi maciarbi, gnuranti di a guerra è chì credenu chì lavendusi e mani di a storia, firmaranu pulite. Pinsemu chì chjame ùn ci n’hè, chì nimicu ùn ci n’hè, chì nisun ditu ùn ci minaccia, eppuru, sia in u metrò, à un cuncertu, nant’una pruminata, simu pigliati à segnu, custretti, furzati è lampati malgradu noi di pettu à u tonu spavintosu chì ùn vulemu vede. 

À l’età d’omu chì fù u nostru, à diruttera, u 5 di ghjinnaghju di u 2015, mi dumandu sempre s’è i zitelli ch’è no eramu s’anu da arvede di ciò ch’elli sò veramente ; mi dumandu dinù s’elli anu infine da agisce cum’ellu si deve è micca cum’elli volenu, s’elli capisciaranu chì in circunstanze simule omu ùn festighjeghja nulla, omu ùn s’addunisce, omu ùn spassighjeghja ; ma omu cerca à salvà a so pelle è a pelle di i soi perchè nulla ùn hè più sicuru, perchè tuttu trimuleghja, tuttu hè turnatu murtale.

Simu in guerilla. Ùn dicu ch’è no simu in guerra, dicu ch’è no simu in guerilla è dicu ch’ella esiste una mimoria di a guerilla in stu paese è in u mondu sanu, una mimoria chì a nostra generazione hà u duvere, l’obligazione, a necessità di fà soia. Ùn vale à circà luntanu. Basta à pinsà à e Mains sales di Sartre o à Les Justes di Camus, à La Condition humaine di Malraux o à a Chasse à l’homme di Carpentier. Basta à ciumbà in Humanisme et terreur di Merleau-Ponty o in l’Homme révolté di Camus, è di vultà à a quistione fundamentale di l’indiatura è di l’impegnu di l’omu in a storia è di u rollu di u partitu, di a setta ancu, in u compiimentu d’una sucetà ideale ; perchè ùn sò cà sette, d’omi è di donne, suvitendu una murale chì l’interga à e privazione e più streme, da dà vita à un prugettu chì i supraneghja tutti. Ùn simu opposti à scemi o barbari, ùn simu opposti à mostri - femula finita cù ste fruntiere ridicule, piantemu di piattacci o d’ingrandacci -, simu di pettu à omi è donne in brama di revoluzione, chì anu teurizatu sta revoluzione è chì accunsentenu à a viulenza, a più strema viulenza, perchè a sanu chì una revoluzione hè di scunfondu è di rinascita.

Tandu, à una donna chì scrive « Perchè i zitelli ? », ci vularia à risponde « Perchè soprattuttu i zitelli  ? ». È Camus hà digià rispostu prima cà mè dicendu chì un’ idea ùn pudia esse cà s’ella ùn impidia a morte d’un zitellu, ma ch’ella a ghjustificava. Hè una prova di determinazione, certi diciaranu ch’hè una prova di crudeltà, ma ùn hè l’essenza d’ogni teuria chì vole campà ? A dice Clément Rosset in l’incipit di u Principe de cruauté, « ùn ci n’hè pinsata solita (…) cà nù e cose senza pietà è l’addisperu (…) »*. Ci vularà à ricunnoscela. Simu sposti à una pinsata trimenda, à una pinsata lighjittima perchè fatta lighjittima da omi chì l’imponenu è chì a sparghjenu è chì a ci facenu pate. Simu in manu à a spargugliera d’un’ idea senza pietà. È, sicuramente, hè quessa u più difficiule à ingolle : simu, sani sani arresi, simu nudi in cristu di punta à omi decisi perchè, in e nostre sucetà d’eterni zitellacci, in e nostre sucetà scantate da a storia, in e nostre sucetà senza ideulugia, hè troppu duru di capisce a decisione ferma, a cridanza è a guerra. In e nostre sucetà democratiche à sin’à l’addisperu, sta fabbrica d’odiu è di bestialità, di spilurcisimu è di vigliacchisimu, mentre ch’è no parturimu i cuntrarii di dumane, i scarti chì vinaranu à sbrimbacci à e terrazze, sciglimu di dicci ch’ùn hè l’ora, quella d’indiacci, d’impignacci, quella di more ; innò, cum’è Candide, sciglimu di pienghjulà nant’à qualchì disgrazia, sfiatacci nant’à l’impurtanza di a sulidarità, di a fratellanza, imbuffacci d’amore, d’addunite di simpatia è di celi nivulati, eppo cappià i nostri morti ch’ùn avemu mai tantu tinutu, è entre in Surinam. 


*Clément Rosset, Le Principe de cruauté, Paris, Éditions de Minuit, coll. « Critique », 1988, p.7.