lundi 24 avril 2017

Ventu caldu

Una nuvella di Jean-Yves Acquaviva


Un ventu caldu facia ballà l’armate di talavelli in e chjose ingiallite da u sole. Qualchì nulu andacciava in u celu, caccighjatu senza pietà da u maestru di u locu. Tuttu era soiu, a tarra è l’omi. U mare stessu facia sicondu u so vulè è chjinava e so cavallate nant’à i scogli arrutati da i so assalti senza fine. Un ghjornu di focu principiava. 

Bartolu francò a cresta è ciuttò ver di a valle senza piantà. Tralascendu a so abbitutine, s’ingullì a falata senza lascià rifiatà a so fera. Quand’ellu riintrava d’una nuttata passata à rillivà i so cappii in a furesta, facia sempre un’impuntata nant’à u pughjale è scurticava di u sguardu i cuntorni di u so mondu. Ci era natu è ci muraria, à colpu sicuru, senza avè vistu nulla d’astru. Scurtatu da un nivulone di fulena Bartolu falò longu u muraglione chì accintava u Castellu è si varcò un boscu d’icaliti. Strinse forte u ciucciu in pettu è sprunò a so bestia, torna qualchì cintunaia di metri è saria in casa. D’un saltu a mula si sallì un ghjargalu ch’ùn era più cà petre è attaccò a cullata. Bartolu carizzò a spalla di a fera, digià bagnata di sudore trascaldatu, dumandenduli di chjappà a teppa di fronte. Quassù, tal’una citatella sfidendu u nimicu, una casuccia affaccava in a spezia di nebbia chì cullava da a tarra chì stupava à aostu. 

Quandu u maritu intrì in casa è ponse u criaturu nant’à u tavulinu, Faustina ùn dumandò nulla. Si n’occupò quant’è chellu fussi u soiu. U sciolse di e so fasce di furtuna, u lavò è li dete un suppu di latte caprunu ch’ella avia fattu bolle. Mentre chì Bartolu era turnatu à sorte, stallò u ciucciu nant’à u so lettu, l’ingutuppò è li tuccò a fronte. Brusgiava cum’è e petre fora. 

Bartolu s’era arrimbatu à l’ombra di u solu muru risparatu da l’accampu di a statina è di u ventu. Fidighjava u so universu. Da custì, ignurava u mare. Sola a muntagna l’inciacciava di u pesu d’ogni seculu ch’ella avia cumbattutu. Vardò u castellu, u tafone di a mina è s’arrese appena nant’una casa chì s’assumigliava à a soia attempu sottu. Pisò l’ochji ver di u celu chì era d’un turchinu tragicu è disse in sè : « Soca ùn ci ai ancu afflittu abbastanza ? » 

Allora ch’ellu s’appruntava à ghjastimà, è cum’è s’ella l’avia intesa, Faustina surtì dinù ella. Andò à sin’à a pozza, ne tirò un pocu d’acqua, n’incicciò un pannu è vultò subitu in casa. Faustina ùn avia spiritu, ma cunniscia à mente tutte e prighere chì a mamma l’avia amparatu, forse ancu megliu. Era travirsata da una fede putente quant’è ceca. Diu era tuttu, dicidia di tuttu, sapia tuttu, sin’à u più derisoriu sicretu è ci vulia à arrendesi à ellu in ogni circunstanza. U so sposu era u so spechju parfettu, un antru à meza banda. Campavanu simpliciamente, accittendu d’esse duve u so criatore l’avia messi. Purtantu, ogni ghjornu, e pancule chì Bartolu tuglia da a tarra, a fulena ch’ellu ingullia à pruvà indarnu di rendela fertile, u puntavanu à dubbità. Ma Faustina a dicia, chì saria u paradisu prumessu s’ellu ùn ci era l’infernu ? Duve saria u meritu d’una vita eterna s’elli ùn avianu paspatu e spine di questa quì ? Pisò torna l’ochji è fissò u so sguardu nant’à u castellu. S’ellu avia avutu e parolle, avaria dumandatu à a moglia s’è questi quì dinù pagavanu per u so paradisu. A sapianu ch’ellu ci era un antru infernu cà quellu ch’elli uffrianu à l’omi ch’elli mandavanu assicurà a so furtuna in corpu à a tarra ? Da daretu à e so persiane, da e so stanze fresche, u vidianu u sole chì assassinava tuttu ? È soprattuttu, n’avianu cuscenza chì era ellu, di u so sudore è di u so sangue, chì pagava u prezzu di u so viaghju versu un mondu più bellu ? S’ellu avia avutu e parolle, Faustina l’avaria statu à sente à a mutesca, è mittendu una manu nant’à a so faccia, avaria dettu : « Hè cusì… » S’arrizzò, arvinse a casuccia è si misse di fronte à u mare. Fidighjò a costa, sculpita di scogli arrussiti da u sangue di tutti quelli chì ci s’eranu scunsumati, ciuttendu in un’onda d’una chjarezza buciarda. L’altrò u turmintò una siconda. Un mughju li morse in bocca. Bartolu vultò u spinu à l’orizonte, stupò in pianu è sussurò : « Hè cusì… » Rientrì in casa è pusò accantu à a so moglia chì curava stu sicondu figliolu chì Diu li avia cunfidatu.

samedi 15 avril 2017

I tamburi di a piossa (Stratti)

Mehmet II è a so lighjenda...
Ismail Kadare, I tamburi di a piossa, 1970

Sciutu in 1970, u libru d'Ismail Kadare esaltaia a risistenza di Skanderberg contr'à l'occupazioni turca. Era tandu pà l'autori una manera di magnificà a scelta di u populu albanesu di viaghjà solu in un sucialismu originali, è libaratu da a duminazioni di i putenzi. Scimizia ? Via literaria di un dogma di Statu ? Al dilà di i risposti, oghji evidenti, ferma puri un libronu, è Fabien Raffalli ci ni prisenta dui passaghji tradutti. Semu à u XVu seculu, in una citadella d'Albania, è l'Ottomani s'approntani à dà l'assaltu...

Strattu 1

Fubbe l’ultimu ghjornu di pace.

Luni à sera, tempu chì u discu di a luna vechja si facia vede in u celu, u so campu si discitò d’un colpu. Subbitu, quand’è no’ intesimu frumbà i primi tamburi, pensaimu chì forse, contru à tutte e regule di a guerra attuale, avianu da lancià un attaccu di notte. Mancu appena. I so prugetti eranu altri. Compii i so preparativi, esaltavanu, a veghja di l’attaccu, u murale di e truppe. Una ora dopu à e prime tamburinate, da u so campu chì bullia oramai sanu sanu curria una vuciata immensa. Corsimu à l’archere à vede ciò chì si passava in a piana. Firmaimu sviliti. U spetaculu chè no scupriimu tandu era spaventosu. Una mansa di sullati s’era mossa cum’è un mareghju. E prighere di l’hodja inchinati, l’arringhe di i veterani, l’ughjulimi di i dervisci chì ballavanu senza rifiatu un ballu novu, e suppliche à « Allah » è « Padicha », e diclamazioni di puemi è di versetti di u Curanu, tuttu què si imbulighjava à e tamburinate cuntinue. I sullati accumpagnavanu i dervisci in i so balli, d’altri davanu spetaculi spripusitati induve, è l’aviamu da amparà più tardi, capi tagliati dichjaravanu discorsi scemi. D’altri torna, dopu à avè ballatu è ughjulatu tantu è più, cascavanu, sticchiti, o si inturchjavanu in terra in estasi. Un cumbugliu tremendu, fattu da sta multitudine di rimori è di voci, s’alzava di terra cum’è una aria gattiva. Vicinu à noi, aviamu l’Asia cù tuttu u so spiritu misticu è a so barbaria. Rimiravamu stu mare bughju pensendu ch’ellu era cusì u so mondu, a so manera di cuncipisce l’esistenza, ch’elli ci vulianu impone à tempu à e catene di a schjavitù. Invitaimu e nostre giuvanotte à alluntanassi da l’achere, per togliele da stu spetaculu orribile. U rimusciu freneticu cuntinuò sin’à mezanotte. Eppo’, d’un colpu, i tamburi si svensinu è u campu fù cupertu d’un silenziu di morte.

L’alba ùn s’era ancu pisata quandu chì a torra este lanciò l’alarmu. Corsemu tutti à l’appossu. Un mumentu dopu, un fraiu novu infernale scuzzulò i nostri rifugi. « L’arme nova ! » stridò unu, rumpendu u silenziu chì avia seguitatu a splusione. Si sintì un ughjulime chì ghjunghjia da fora. Poi un rimore di passu currendu nant’à u pavimentu.

A battaglia era principiata. 

... è Skanderberg è a soia...
Strattu 2

Fubbe u primu assaltu. U calmu hè smaritu. Una longa seria di battaglie hè principiata.

Dopu à avè pistatu a nostra citadella di a manera a più salvatica, si sò lampati, à dicine di millaie, à scialuppate successive, voltu i nostri muri. Parse un mare mossu da un terramotu sottu marinu. Furiosamente, si sò appichjati à i nostri rempali cù stridi è ughjuli esaltati, inalburendu i so yatagan, lancie è mazze d’arme, bandere è alfiere, pronti à esecutà e minaccie enunziate mentre parechji mesi. Cuntavanu assai nant’à e so arme è pensavanu di sicuru chì u frombu cuntinuu di i so cannoni spripusitati serebbi bastatu, in fine di ghjurnata, à lampà u scumpigliu à mezu à noi, forse ancu à scimisceci. Ma l’epica chè no cunnuscimu ci hà amparatu à suppurtà tuttu. St’attaccu, era un pezzu chè no’ l’aspettavamu. Di fatti, mandendu à spassu i so missagi è e so diputazioni, aviamu sceltu a guerra. Aviamu pensatu à u peghju. Sta terra hè a nostra. Ùn ci hè nisun altru locu induve andà per noi, micca cum’è elli è l’Anatulia senza fine. Camperemu quì, o mureremu quì. A ghjurnata d’oghje ci hà fattu a prova chè no camparemu.

Unepochi di i nostri sò cascati in a battaglia. Avemu passatu mumenti difficiuli. E truppe di a più grande armata di u nostru tempu si sò slanciate nant’à noi cù una rabbia incredibile nant’à tutta a lungura di i nostri muri. E nostre unità l’anu cumbattute. Avemu fattu fronte à a spada Ottomana. À u ferru avemu rispotu cù u ferru, à a crudeltà cù a crudeltà, à a morte cù a morte. I nostri rempali so diventati a so fossa. Ma hè soprattuttu a corte interiore, induv’elli s’infrugnonu dopu à avè lampatu a porta principale, chì li ghjuvò di carnaghju. Bullia, frumbava, quant’è u fondu di l’infernu. Mai spetaculu cusì spaventosu s’era offertu à noi. E stride, i ratali, l’ughjulimi, l’odore di u sangue brusgiatu cullavanu da inghjò cum’è una ansciata malefica. 

Avà hè a sera, è i nostri omi, sfiatati, dormenu. Dumane, ci tuccarà à interrà i nostri morti. U so campu hè cappiatu à e tenebre è u silenziu. Si sente solu u rimore di i carozzi chì venenu à u pede di i rempali à circà i so morti. Certi si facenu ancu entre in a corte interiore. I lasciemu fà. Hè u nostru interessu ch’elli ci sbarazzinu di i cadaveri, chì i so miasimi risicheghjanu d’assuffucacci. A sanu è ùn si guardanu tantu. E rotule di i so carozzi trizineghjanu chì parenu pienti. Per mumenti, si sentenu quindi è culandi crinchenni longhi chì vi facenu tremulà. Poi u silenziu, di novu, intagliuzzatu ognitantu da u strunchittime seccu d’una scala abandunata chì s’abatte.

mardi 4 avril 2017

Here comes the sun... (2/2)

Una nuvella di Lisandru Filippi


Ed’ hè tandu ch’edda m’hà assaltatu ! M’hà coltu di colpu, com’è una saitata. Una punghjitura in ochji, da accicà mi par lu sempri ! Hà picciatu prima a me curnea, è pò s’hè incaricata di metta u sussuru in u me cristalinu. È dopu, pian’ pianinu s’hè insirita in u me narbu òtticu, da viaghjà senza mancu piantà un attimu ver di u centru di a visioni postu quì, daretu à u me globu oculariu. S’hà invasu u me ciarbeddu sanicciu è s’hè impressa par lu sempiternu in i me neuroni da ùn lascià mi asgiu à sminticà la mai. M’hà fattu trizinà l’essa, è pò m’hè ghjunta com’è una ziricata à l’anima, un russori in i bucceddi è un calori stranu in u trefondu di mè... M’hà ciambuttatu in tuttu sta visioni anghjulina, chì m’hè parsu da veru di avè francu u zoghju di un’altra dimensioni, piatta in un mondu scunnisciutu, com’è un sonniu scittatu, ochji aparti. Comu pudarà asista una biddezza simula à mezu à un decoru cusì pessimu è fantasimatu ? L’avarani visti i me cumpagni di galera? Saraghju solu eiu toccu da a grazia? 

Fighjulavu inghjiru à mè, tutti sti corci di ghjenti in spaluzzera cuttidiana, par veda s’eddi aviani cuscenza di a stonda d’incantu cilestu chì ci avia fattu ricalu di u so ricamu. Nimu ùn paria d’avè parcipitu stu sintimu stranu chì m’avia puntu in cori, nemmemu vistu un suppuleddu di sta maghjina fughjiticcia chì c’era aparsa tandu. Nimu... 

Solu eiu, sempri quì, ochji sciuppati è menti in frastornu... Chì ci faciu eiu quì à mezu à tutti st’errenti in caràcolu ? Chì saria u me distinu custrettu à stà mi ni à mezu à issa prucissiò di peregrini senza visi ? À campa ch’edda m’hè ghjunta sta visioni da fà mi capiscia chì a me vita ùn pudia, ùn duvia essa quì à buleghju à stu mondu scunfinitu, senza monti da francà, nè poghji da cincinà, nè mari da ciuttà... Ma cù solu, à li volti, qualchì dui cavaddi verdi da fà contu in darru ! 

L’aghju vistu affacà si cusì, pocu à pocu, com’è à pasponi, escia da u nibbiaconu zeppu di sta matinata cutrata d’un inguernu longu longu, culà ver di u livanti, à mezu à i dui sciaminè fumichenti di una cintrala elettrica grisgiogna è lacrimosa, cinta à pianuri ghjilati è à casamenti cechi. S’hè alzatu straziendu, in un sforzu scioccu è smisuratu... Hà stinzatu a so chjoma russiccia è s’hè pisatu di colpu da imbiddiscia in un sfocu tamantu sti lochi di l’addisperu. Da i so raghji inrussuliti in l’aria pagna è fresca di sta matinata d’inguernu cutratu, è chì paria d’ùn finiscia mai, hà fattu stu soli inguernali sciuppittà lu me essari sanu sanu. Hà lampatu in tarra, in una fiacculata trimenda, tutti i me certezzi è i maghjini cuntrarii chì stu paesi di vomitu ritinutu mi s’intrundava in capu. 

Meiu ùn era stu locu, ma pessimu pessimu mancu ùn era ! Ci si accadiani à li volti miraculeddi d’incanti passaticci è curciareddi, ma chì faciani creda à quiddu chì i si sapia sbuscà chì tuttu ùn era vanu è ch’una vita altra ci si pudia fà. Stu soli russicciu fughjiticciu mi s’hà purtatu cun’eddu, è u m’aghju purtatu cù mecu.

Ma comu sarà chì stu pisà di soli u m’aghju sempri tinutu impresu à menti ? N’avaraghju vistu soli à tramonti è à fà di ghjornu, longu à sti notti di scialu, è di sciuchezza sparta ? Ciuttà soli incantati è beati culà in i me lochi, quandu s’insanguinisci u mari à bunaccia morta, è chì parini celi è ondi accuppià si in un imbuleghju ultimu… Ma u solu chì rivecu sempri hè quiddu di sti lochi luntani luntani avà, di sti tempi passatoni di una ghjuventù sminticata ! Mi si riveni di quandu in quandu in i me sonnii d’altrò, à l’abrucata o a l’alburighjata, mischiatu cù stu ritrattu tarcanu di Manet, « Impression soleil levant », chì i maghji di i batteddi stinzati ver di u celu rusulinu di stu portu incertu sò quant’è i me sciaminè fumichenti, persi in u vapori nibbiacosu di sta matina infritulita. Ed’eiu à mezu à sta maghjina, quant’è sta ciatta in vuchera persa, à buleghju, è immersa in un’eternità di sfurtuna. 

Innò chì ùn possu sminticà, nè a stonda pricisa di l’affaccu sulionu, nè puru u sintimu inchettu di l’affondu trimendu in una vita nicata è vana ! Battia forti à menti u polsu scioccu di un cori impauritu chì ùn vulia essa quant’è l’altri, prighjuneru ab’eternu di un passa è veni sfrinatu è scunfinitu mai… « Da a casa à l’usina, cusì sinu à a morte… » dicia a canzona di sta ghjuventù di tandu ! Mai ùn saria a meia sta sorti ! Mai ùn fariu stu viaghju in darru, da frazzà essari è menti ! Eiu ùn socu paru à eddi ! Socu di un’altra leva, di un’altra vita ! Di un’altru locu ! Di culà !!! È stu soli à u pisà, puru fasciatu di mal’aria, a mi feci capiscia ! Fughja à l’arritrosa, senza mai vultà, nè fighjulà in daretu ! Fà lu mova in sensu altru l’andà di a me vita dighjà scritta, cambià a sorti… Essa quiddu solu chì viaghja scalzu in l’infilarata umana chì varca a strada nantu à un passaghju pidognu da canciddà a fini di u traghjettu. Essa Paul MacCartney ! 

Quarant’anni dopu, socu quì è si pesa sempri in capu meiu stu soli d’una volta sola. Hè ghjirata altru a vita, colma di sonnii sempri, di musica è di fiuri più beddi, quì in u me locu bramatu è ritrovu. Pensu cusì, alibrendu i me biscotti a manca di a cuppetta di u caffè caldu fattu di pocu, almanaccati una sopra l’altra, u me buttiru è a me cunfittura à dritta, a me sciuvamanu accantu à a me cuchjarina, i nutizii di u ghjornu sussurati com’è di solitu da a radiu nustrali, à sottu voci da ùn scità u casamentu sanu, u me « Teleramà » postu davanti à mè à capu di a tazza, sempri listessu da tant’anni, par dà si un’aria di riflissioni, un’uchjata à u riloghju è compiu u sdighjunu, nettu, asciuvu, apru i parsiani, cercu u soli in spera di un ritrovu è mi ni vocu à lavà mi… Com’è di solitu… Com’è tutti i ghjorni… 

Com’è ùn l’aviu mai vulsuta fà, sta vita chì sfila daretu à u vetru di a sala, spalancatu nantu à un mari cunfinitu in l’apartura stretta stretta lasciata da tanti palazzi cechi sculuriti, in sti matinati di l’oramai ! 
« And I say… It’ allright… » cantarà sempri George Harrison.


lundi 3 avril 2017

Here comes the sun … (1/2)

Una nuvella di Lisandru Filippi


Sfilava u paisaghju al di là di u vetru impagnitu di u trenu di sei ori è quartu di matina. Aghjurnava di pocu è u lumi grisgiognu di sta matinata d’inguernu cutratu ùn la facia à schjariscia sti lochi d’addisperu ch’eddu francava à tronca chjavetta stu TER, chì mi si purtava ver di a capitala. Filava u trinacciu quant’è s’eddu si vulia spiccià di entra in gara, chì fora u fretu è u sintimu di nudda è d’oramai li si facia vena tarrori. Piaghji cutrati è lucichenti di ghjaccina, paesi disvitati cù i so immobuli lacrimosi è i so balconi chjusi nantu à fantasimi di viti, lochi nudi è furesti à l’incristu. Un incantu da veru! Visioni di fin’ di mondu... Ed’eiu eru quì, agrunchjatu nantu à sta sedia dura è sbrimbata, meza ch’è stracciata, cù i so ossi di farru da fora è a so polpa di murza sintetica chì li iscia da ogni carafonu. Pariani sti pusatoghji quant’è tavulacci di tortura, marturiati da culi froddi è paffi à l’abbandonu. Un mondu sanu di ghjenti senza anima in tramutera ci si avia postu u so daretu, è li si avia sprufundatu u so fiatu à sti futtoghji sculuriti è spulputi. 

Ed’eiu eru quì, sempri à dumandà mi chì ci aviu da fà in stu trenu di miseria, chì si cariava à corpu, un populu di galiriani in i so minucci...

Galiriani pariani tutti, omi è donni senza visi, inzucchitati sempri, ochji chjusi è bocchi aparti, aspittendu un bucconu d’aria tipidogna da riscaldà li à li fini, da metta in anda u so estru, è da scittà li par di veru. Galiriani senza remi da vucà, ma incatinati à un prisenti di castichi, senza mancu un’ignicula di spera in un avvena foscu foscu. Nebbia da fora di u trenu è fumaccionu zeppu in a menti di a ghjenti... È solu u ritimu staghjatu di i rotuli sfrinati nantu à quidda strada farrata, chì facia ribombu in u biotu abissali di l’essari umani d’un tempu. 

Ed’eiu sempri quì... Capu ghjiratu ver di un orizonti vanu, al di là di u buveghju di u vetru, in cerca di monti, ommancu d’un pughjareddu mischinu da rompa a rittitudina piattana di u paisaghju murtizziu chì sfilava da l’altru latu di u nudda di stu trenu.

Eru quì da una stundetta, nantu à u molu di a stazzioni di i treni, à cutrà mi i cughjoni, zampittendu à li volti da ùn lacà u fretu acanitu runzicà si i me pedi è lu me estru sanicciu. Aspittendu quiddu trenu di sei ori è quartu di matina, chì mi si purtava ogni ghjorni chì Diu facia, fora di u ghornu binadettu di u signori (à campa ch’eddi l’ani invintatu quiddu!), ver di a capitalaccia di stu paesi chì più andava è menu m’era u meiu... Chì ci aviu da veda eiu, cù sta ghjenti muti, tralucenti è senza cusistenza, chì mi viaghjavani à coppiu ? Erami tutti in a listessa galera, senza remi ma cù cateni beddi pretti, liati par lu sempri à un prisenti di fastidiu, senza mancu un suppulu di spirà in un futuru più chè bughju. I staffilati i ci sciaccava u tempu passaticciu, senza piantà una cria, nè menu stondi da rifiatu... Sfilava u tempu, à ciarbeddu in bocca da lampà ci in a fossa scura di u sminticà d’essa. Ed’eiu à mezu à eddi, ghjenti senza visi da sprimà, nè bocchi da briunà, nè pugni da alzà, nè voci da rivultà si... Muntoni da sacrificà nantu à l’altari torbidu di una vita à pasponi ! 

Sarà quissu u meiu u distinu ? Andà, à cecu bughjonu sinu à a morti niedda ? Infangà mi in stu pozzu di malavia, sinu à l’affocu ? Mai ch’edda sia ! 

Faciu eiu dinò sempri u listessu parcorsu, com’è eddi tutti. Da a casa à a gara, in mobiletta à spessu, puru sì u timpacciu era à pocu pressu è ancu quandu ci falavani stagnunati d’acqua cutrata. Mai à pedi chì c’era sta tippaccia da scunfiniscia si à l’ultimu di a strada ver di a stazzioni. È m’era più manenti di vultà mi ni prestu prestu in casa à sera da ùn veda stu lucacciu chì m’era in ghjiru. Parchighjà prima a mobiletta, è quant’è pussibuli à l’apossu. Dopu cumprà un ghjurnalacciu, di quiddu chì ùn vi si ampara ch’è pocu affari è vi si laca i diti anigritti da l’inchjostru. Mai caffè, innò ! Chì in quiddi barri di a cumpagnia di i treni, paria più lavativu chè altru. Mancu da scittà vi ! Dopu aspittà l’ora di l’imbarcu, fora (ch’ùn c’era mai pusatoghju libaru in a sala d’attesa), nantu à banchi di farru, agrunchjatu è cunghjilatu, fendu neci di leghja u ghjurnalacciu neru, com’è par dà si una certa cuntinenza… O fumà si una sigaretta… Subitu à bordu, truvà si à a spiccera una piazza vicinu à u vetru... Meghju à fighjulà fora cà cuntimplà i facciacci rossi inciappariddati da u fretu inguernali o da u bichjirinu di biancu par certi (o di « bianca », genaru di ratavia) inghjutatu à a lestra à a gara, da riscaldà li, cusì diciani. Pò d’assi una manera altra di sminticà un prisenti di sfurtuna è dilusioni. 

Più sfilava u paisaghju al di là di u vetru impagnitu di u trenu di sei ori è quartu di matina, è più si varcava lochi grisgi è senz’anima, tracarchi à palazzoni sculuriti è limusinosi, nati da u ciarbeddu tortu di qualchì architettu malignu, indiavulitu, chì s’avia à colpu sicuru vulsutu piattà a miseriaccia pregna di sti tempi di nienti da spirà nè da campà, luntanu luntanu da a Cità di i Lumi, com’eddi à chjamavani di solitu quiddi ch’ùn ci n’andavani chè di tantu in tantu, è ancu solu in i lochi i più ricamati è puliti, à senu di un mondu di foli di vita bramata, attrati com’è tanti farfali nuttulacci, pronti à piccià si à i lampioni o à fà si inghjotta sani sani da un mondu di tarenteddi furdani è di topupinnuti à vatera. 

Ed’eiu sempri di nasu nantu à stu vetru cutratu à fighjulà scorra u tempu d’un viaghju senza isciuta... Fà u contu di i dui cavaddi verdi sculinati in freccia da passà u tempu... Ogni ghjornu... Parchì i dui cavaddi verdi ? Sarà parchì ch’essi faciani com’è una tacca di culori paradussali à mezu à l’ambiu grisgiu grisgiu di u paisaghju, è à i me ochji stanchi li si paria di veda com’è un segnu di branu da vena un ghjornu… Forsa ! Circhendu cusì à acurtà la sta racanedda di tramutera, o puru da ùn veda sti lochi persi sfilà davanti à i me ochji sfaracati ! O ùn perda menti à circà un monti, un’ignicula di poghju, una stamparedda di soli nascenti o l’imprissioni vana d’un mari lucichenti à bagnà rinaghji illuminati... Com’è culà ! Ind’è mè ! Luntanu luntanu... Al di là di stu vetru impagnitu è da quidd’altra parti di stu mondu ch’ùn era mancu più... 

Quandu u trenu principiava à ralentiscia a so corsa insciucchita, toccu à a capitala, i galiriani cumminciavani à scità si, scuzzulendu i so panni com’è par figurà in stu mondu di bugia è di falza richezza. Ci vulia à marcà bè, da ùn rompa l’armunia sbagliata di a Cità di i Lumi. Essa in tocchisu, quant’è pussibuli, da afundà si cun grazia in u maelstroma infinitu di u scumbugliu umanu. Da ùn fà tacca com’è i me dui cavaddi verdi !

Ed’eiu eru quì, sempri, aspittendu a stonda ultima di escia da stu minucciu longu tiratu nantu sta stradaccia farrata chì ci cantichjava a so nannaredda stacchitata da u rimori d’acciaghju di i rotuli in u so ràganu perpetuu...