mardi 16 mai 2017

Premiu Timpesta 2017 : i risultati

Premiu Timpesta 2017 : Marianghjula Agostini

Annu passatu, Joseph Antonetti vincia u primu Premiu Timpesta cù un testu chì imaginaia u parcursu d’un ghjovanu Palistinianu chì, fertu da l’upprissioni, sciddia u spaventu di u tarrurismu par difenda a so causa. Inghjustizia, suffrenza è niilismu erani i linei di forza di ‘ssa nuvella. Quist’annu, hè sempri una tematica liata à i cunflitti di u Mezorienti chì permetti à Marianghjula Agostini di scunvincia a ghjuria è di ghjunghja cussì à a prima piazza. Ma, dendu boci à u baddarinu sirianu Ahmad Joudeh, chì si feci cunnoscia baddendu in Palmira, hè quì una risistenza di u spiritu contr’à a barbaria, una lutta di l’arti contr’à a scimizia di l’omini chì si trova à u centru di u scrittu vincidori. Agostini ùn inventa nudda, ùn circa micca à custruiscia una storia in ghjiru à un parsunaghju chì esisti bè. Più simpliciamenti, u faci parlà, è cuntà u so parcursu, i so gioii, i so spiranzi, è à traversu à iddu hè l’orrori è l’assurdità d’una guerra senza fini chì ci faci stringhja a cannedda. D’una certa manera, Anghjulamaria scrivi quì intantu chè intarpreta, narratrici, è conta à traversu à una storia singulari un pezzu di l’umanità cumuna. È quissi chì l’ani vista annant’à a scena cù u so gruppu In Via ritruvarani in a scrittura di ‘ssu racontu, stranamenti, u filu lindu è sinsibuli ch’hè u soiu quand’idda canta. 

U Premiu Spiciali di u Cumitatu pà Nicolas Rey

Appassiunatu di ballò è di storia, Nicolas Rey hè dinò un gran viaghjadori. I so primi scritti funi i cronichi d’un viaghju guasgi iniziaticu in Bulivia è in Argentina, uni pochi d’anni fà. Ni feci un libru pà u piaceri, ch’iddu spartisti solu cù i so amici à u ritornu, ma ghjà u so talentu di scrittori cumparia cun evidenza. Sempri ghjovanu ghjovanu, participaia pà à prima volta à un cuncursu literariu quist’annu. Nienti di stunanti sì a so ispirazioni l’hà purtatu à ramintà un fattu tragicu di a storia, u tirrificanti maceddu di Sand Creek, in 1864, quandu i Cavaglieri di u culineddu Chivington attacconi un campamentu cheyenne è arapahò suminendu a morti è a disulazioni daretu à iddi. Nicolas scrivi à a prima parsona, invintendu u parcursu d’un ghjovanu suldatu – mai numinatu, à l’imagina di u parsunaghju di McCarthy in Blood Meridian – chì ni firmarà marcatu à vita. Ambienti di sburnacera è massacri in a nivi, hè in un sunniacciu di sangu è di dulori chì l’autori ci porta, ‘sendu pienamenti quì, ramintemula, in i tematichi fundatrici di u nosciu bloggu.

Premiu di i littori : Ghjuvan Federiccu Terrazzoni

Cunnisciutu com’è pueta, è impruvisatori di talentu, u Bonifazincu Ghjuvan Federiccu Terrazzoni avia ghjà participatu à u cuncursu Natali Vastu chì no’ fecimu uni pochi di mesa fà in cumpagnia di a squatra di Littera’Tarra. S’era classificatu tandu cinquesimu, fendu ghjà un cuncursu rimarchevuli. Vinci oramai u premiu di i littori, largamenti in testa cù unu scrittu chì sciddia una tematica forsa più cunvinziunali, quissa di a vindetta, ma trattata à modu uriginali è efficaci, ciò chì raprisenta u cuntrariu d’un eserciziu faciuli. In un dicorru cunvinutu di ricusu matrimuniali è di vindetta familiali, Terrazzoni riesci à fà senta a boci d’un ghjovanottu chì, scantatu da u mondu è à l’orlu di mora, sà purtà un ultimu missaghju di spiranza è di paci. L’imaginariu di l’autori è a qualità incuntistevuli di u so stilu sò stati l’ingridienti forti d’una bella vittoria. 

Hè d’altrondi ciò chì risorti da ‘ssu cuncursu, indu i scritti ritinuti erani d’altu niveddu : i vincidori ani sappiutu metta à paru a singularità di u so stilu è a forza di a tematica scelta. Ani sappiutu marità u tonu è a timpesta maraviddosamenti bè è tandu, no’, ni semu i più filici.


mercredi 3 mai 2017

Timpesta 2017 : A me vindetta

Una nuvella di Ghjuvan Federiccu Terrazzoni


Cari parenti, arrimbatu à una liccia, a mani trimulenti, ma a menti schjarìta è sicura più ch’è mai, voddu nantu à quissu pezzu di carta, intinghja a pinna in l’inchjostru turbidu di li me veni, da sbarazzami l’ànima, di u pesu di quissi trè anni di curdogliu amaru, di tramanni silinziosi, trè anni ch’in capu, mi parsini grevi più ch’è secula. 

Ammachjatu for’di mondu, privu d’ugni asgiu è scantatu da tutti, ma supratuttu luntanu da vò, in quissu palazzu frundacciutu, prighjoni à celi apartu, a sulitudini tetra affusca tuttu attornu à mè, sin’à fammi perda u gustu di ciò chì mi ralligraia tandu.

U splindori di a luna falcata ùn m’incanta più, u burbuddu di u ventu trà i frondi ùn mi carizza più, l’acqua linda di a vadina ùn mi dissita più, puri u soli di miziornu ùn mi riscalda più, d’una stidda à quidd’altra, campu à brastaconu, in i sàpari bughji, tali à una bestia à malavìa, manghjendu pani è cultedda, una strapunta di fraschi sicchi è una petra pinzuta da cuscinu, sempri u fucili cintu è acruchjatu, u riposu l’aghju sminticatu, in preda à i capriccii di a natura, è i spii à l’agguattu in ugni locu, a me vita d’innanzi, cussì cheta è spinsirata, s’hè tramutata in una sempiterna fuga. 

Ghjastimà voddu l’alba, d’essasi pisata quiddu maladettu ghjornu, principiu d’ugni ruvina, à fitta à fitta, mi si tadda u fiatu in pettu, quandu ramentu u tempu svapuratu, è voltani à gaddu i stundi filici passati insembu, senza dassi tregua, ad ugni pichju, u me cori sfilatu, pensa è ripensa à i tratti dulci è dilicati di Lisabedda, l’unicu tisoru, a sola richezza, chì valìa a pena di campà quissa vita tarrana, rosula dilicata, chì mi sarìa fattu un unori smensu di prisintavvi, sè ùn mi fussi stata strappata, senza a minima piità. 

Malgradu i boci maldicenti, chì viaghjonu pà i stritti di u paesi, socu cunvintu ch’ùn mi tiniti da malfacenti, ma vurrìa metta à palesu, a caghjoni di quissu ghjestu funestu, ch’in un batter d’ochju, suggillò u me distinu. 

A me culomba, urfanedda da miuca, era stata accolta da un coppiu di prupiitarii binistanti, cù dui fiddoli di li so anni, malvaghji, ùn a vulìani veda à fiancu à nimu, è a facìani sgubbà notti è ghjornu, cunniscìa pocu rifiati fora di i faccendi casani, i scarsi volti ch’idda pudìa intraveda u chjarori di u celi, era da andà in u boscu, à carrià nantu à u capu l’acqua di u puzzu, hè cussì ch’in a selva umbrosa, ci semu scontri pà a prima volta, à l’ispinsata, tali à un incantesimu supranu, da u primu sguardu barattatu, fù com’è un’ evidenza, incrucendu u so visu, vinìa di truvà l’altra mità di mè stessu, l’amori, chì nimu nantu à quissu mondu pudìa parà. 

Da un paghju di mesa piattàiami à tutti, u nosciu attichju cumunu, una passioni spripusitata, cussì viva ch’ùn asisti parola da pudevvila spiicà, quissu focu chì vi divora in drintu, ad ugni minima assenza di l’essa amatu.

Ci vulìami avvià nantu à una strada nova, in sicretu, avìami privistu di scappà, è maritacci, soli in una ghjisola cù Dìu pà tistimoniu, è vultà tempu à i primi ghjorna di branu, da palisà a noscia unioni, mi ribumbani sempri in capu i so paroli, a dulcezza di a so boci, carizzendumi u visu, « sò l’ultimi stundi chì passaremu luntani l’unu da l’altra, dopu ùn ci spiccaremu mai più, teni forti è abbii fedi, ritrovami à l’imbrunì, accantu à a liccia maiori, induva ci semu basgiati pà a prima volta » a stessa da suttu à quali vi scrivu oghji, ma ùn ghjunsi mai quiddu mumentu tantu bramatu. 

Mentri ch’eu, facìa u passa è veni in darru, solu in u bughju pestu, idda si ni murìa da i colpa di u babbacciu, chì a surpresi in traccia d’appruntà a noscia partenza, scuprendu u nosciu prughjettu, accicatu da a rabbia, a minò senza rifiatu, sin’à chì rindissi u so ultimu suffiu. 

Impinsiritu d’ùn vedala ancu affaccà, a catana strinta in mani, dicisi d’andà à u so scuntru, avvicinendumi di a casa, l’angoscia mi stringhjìa a cannedda, è ùn mi parsi mancu vera, di vedala stesa in tarra, sticchita à i peda di u vituparatu indegnu, i pugna insanguinati, è senza rifletta, in u lampu, u cori à sbattagliera, d’un tiru à brusgiapeli li feci saltà u capu, maculendumi a faccia di middi schizzi russi, senza mancu avè u tempu di girà u capu un’ ultima volta ver’di a me ninfa, mi resi contu chì d’un colpu solu, vinìa di perda pà sempri, amori è libartà.

Da quiddu attimu fatali, i fiddoli di u sgiò mi circani senza sosta, è benchì luntanu, socu à capu di i prissioni smensi chì pesani in coddu à vò, chì da quiddu ghjornu, da favvi parlà, ani tumbu bìstiami è zingatu u focu à u stabbiu, ma supratuttu aghju amparatu chì dui ghjorna fà, rinuncendu forsa di circami torna senza sbuscammi, ani provu d’intrappulà Andrìa, hè u rumbiccu di troppu, ùn ghjunghju ad accittà chì a me famidda, pachessi u prezzu di a me svintura.

Ùn pò più durà cussì, emu suffertu è pientu abbastanza, i lacrimi saliti ùn ani mai rinvivitu l’animi strappati, a collara è u dulori, ùn scambiarani mai u distinu, è ugni timpesta ghjunghji ancu idda à stanciassi, incù u tempu, solu a vuluntà hè nicissaria, da essa in armunìa incù sè stessu.

Socu dicisu ormai, dumattina tempu à ghjornu, m’aghju da renda in piazza, senza fucili nè stilettu, ma incù la me cruci di legnu in pettu, paura ùn aghju d’infattà u piumbu, socu prontu, ugni fini, hè un iniziu à vena, fendu quissu primu passu, aghju da turcia u coddu à u dolu, socu cuscenti ch’una vita priva d’amori, ùn vali a pena d’essa campata, partu u cori allegru, impazienti d’abbraccià a me cara com’è c’erami prumissu tempi fà. 

Quandu truvareti quissa lettara in a me bunetta, cù a visioni di u me corpu senza vita, stesu nantu à una tola, è chì sicuramenti incruciareti torna l’ochja di quiddi chì mi tumbonu, ùn circheti à lavà u sangu cù u sangu, stinditi una mani piuttostu ch’è u scuppettu. 

Vurrìa nanzi di chjuda quissu fogliu, arricumandammi à vò pà un ultimu sforzu, podassi u più dulurosu sin’ad avà, vi dumandu com’è tistamentu, di ùn circà mai à vindicammi, campeti ugni ghjornu senza pinseri, com’è sè fussi sempri di quissu mondu, à fiancu à vò, a risa in bucca, com’è m’aveti sempri cunnisciutu, voddu essa l’ultimu aneddu, chì spizzarà quissa catena dulenti, voddu chì u me sacrifiziu sìa vincimorti, voddu chì a me vindetta, sìa paci.


Timpesta 2017 : Pauraccia

Una nuvella di Joëlle Secondi


Antoni s'era chjusu in lu so mondu, in li so limiti, beddi sputichi. Ridachjulendu, pensava « và bè », quì cunnoscu. Ùn avia manc'appena voglia di voltà in casa, nimu l'aspettava, è ghjera sempre tandu chì i boci si facianu senta. Quì, in tantu, c'era sempre qualchì sia incù qual'parlà. Ma u duttore avia dicisu altrimenti. Forsi i « psy » saranu peghju chè noi, pensava Antoni fighjulendu i so pidduli. Ci voli à dì, Antoni era sempre fighjulendu i so pidduli. Avia capitu subitu chì u so male addipularia tuttu for' chè u so ghjudiziu, è sta mani, si dumandava ciò ch'ellu diventaria fora. Era vultata, ùn era nè u sognu, nè una invinzioni di quiddi ! È quissa vulia bè dì ch'eddu ùn era di ssi mantagati chì pensanu chì i marziani sò piatti in li « tuyaux » di a casa par vardaddi, innò po’ ! Era pò esse scemu, ma micca imbicilu. C'eramu dinò, è basta !

« Allora, qual'hè u tontu trè steddi », dissi a boci. Antoni sbuttò à rida. Avia ricunnisciutu a boci di McMurphy, * ùn c'era nudda di meddu chè sti momenti, quand' eddu sbarcava ‘ssu scematicu capirossu irlandesu, è i risati addisperati ch'eddi si facianu comu s'eddi eranu stati arrimbati à u « comptoir », i risati eranu divintati i so cumpagni, com'è i sigaretti, ch' eddu cuntava par misurà ciò ch'eddu li fermava di sperenza è di piaceri par a ghjurnata. Fumà era ciò chì u campava. Ma pocu à pocu a pauraccia piddava u disopra, intantu quì fora, avianu talmenti bè travaddatu i ciarlatani è i vendi venda ch'un bel ghjornu, senza chì nimu si n'avvedissi, a Verità era sparita, è tandu à chì ghjuvava po’ sempre d'inghjotta tutti sti bruzulie chì u facianu tornà ciò ch'eddu ùn era** ?

– U infirmieri dumandò, o Antò chì c'hè ?
– Antò l'arrisposi, ma chì aghju da divintà fora ?
– Ùn vulii micca fighjulà a « télévision » ? ti cambiarà l'idei.
– Boci indrent'a scatula, ti ringraziu, n'aghju abbastanza.
– Aghju da vultà, dissi u infirmieri, è ti sentarei meddu, vidarei, com’è un presidenti.
– O saria bè ! Comu quand' eddu pidda a parola sicuru d'eddu.
– Isié o Antò t'aiutaremu.

L'angoscia u stringhjia pianu pianu, com' un cimentu. In li so sonnii Antoni avia cercu i so mani a nuttata sana, è a mani, l'avia trovi sposti annant'à a finestra, è avà eranu diti stesi versu eddu. Chì Cristu mi cechi ! Li s'arricumandavanu ! I sintìa bè è meddu ancu s'eddu sapia ch'eddu ùn c’era alcuna brea. Com’è carta di vetru frustendu i punti di i so narbi. Si saria ancu piattu sott'à u lettu o puri liatu in una camisgiola, ma si dissi in eddu stessu ch' edd' era meddu di truvassi altr'affari, è si concentrò annant'à l'orizonti. Aspettava u mumentu quandu u mare piddaria u culori di i nivuli, rossicciu à u nordu. Certi volti a bellezza di a natura era com’è un analgesicu putenti, ma sta mani li voltava u riboccu, Antoni ni sentia com’è u stridu metallicu, pichjenduli in capu, è sapia chì s'edda ùn piantava 'ssa brea una paura senza nome u si piddaria. Alora si spicciava di rifletta, ma fà è fà, ùn capia nè parchì nè comu n'eramu ghjunti à ‘ssu puntu nè quantu edda duraria. Ci vulia à dì chì a ghjenti ùn si tenianu più trà di eddi, è ùn eranu micca tutti sti comu vai ? ch'omu si spartia da mani à sera com’è par piddassi a frebba inc'u termometru in culu, ch'avia da cambià l'affari. Era vultata ! In quattr'è trè setti partariamu tutti in còglia.

Antoni fissava a finestra, è di colpu, li si parò d'avè ochji daret'à u capu, ochji chì fighjulavanu in altrò, altri cosi, pur'altri cosi.

Ghjè tandu ch'eddu a vidì. Ricuddava a strada à mez' à i pampasgioli. Ridachjulava, da luntanu si vedianu luce i so denti. Ci vulia à fughja, è subitu ancu !

Vultendu, l'infirmieru truvò a camara biota è a télévision accesa. BFMTV girava in tondu...

... « scorsu deci ori sta mani, Marine Le Pen salutò i ghjornalisti prima d'ingagiassi annant' à u tappettu rossu di a corti di l'Elysée induve edda fù accolta par François Hollande par a ceremonia di passazioni di u putere, eppo’ dopu si ni sò intruti in drentu par una discursata è a rimissa di i codici nuclearii ».

Ùn si dice mai à qualchì sia di quantu eddu hè tontu, ma à chì ghjovarìa di sapè ? Induve eddu era avà, Antoni n'era sicuru, ùn avia più primura, più micca micca.




*Paroli imprestati da Randall Patrick McMurphy, eroe di u rumanzu di Ken Kesey « vol au-dessus d'un nid de coucou »
**Una frasa di Ken Kesey.

Timpesta 2017 : U Lanceru

Una nuvella di Don Matteu Santini


- Hè bè di scriva o Tiligò, ma i to parolli mi parini essa stati stampati nant’à Star Wars, nò ? Capiscu ch’è tù possi essa passiunatu com’è tanti da i viaghja landani in i custillazioni scunnisciuti da no, ma quantunca, a noscia pianeta oghji hè chjuca chjuca vista da u spaziu, ci si cunnosci ugni palmu di tarra asciutta è Google hà cartugrafiatu i fundala marini di l’uciani è ancu quiddi di a fossa li Mariani à i cunfini chinesi. Hè pinibuli di veda ti scriva sempri st’unichi parolli « Socu u to babbu ! Socu u to babbu ! » Sort’à pena da Dark Vador, puttana miseria ! 

- Scuseti mi o Monsieur, ùn socu micca comu possu mintuà ciò chì ghje’ campu à notti tempu. Dapo a tragedia, u duttori chì m’eti prisintatu m’hà datu unipochi di midicini ma ùn li piddu più chì mi tombani. Quandu i piddu, ùn ci la facciu più à arrizzà mi è socu abbambanatu da a mani à a sera, t’aghju a pena in capu, a vodda di renda chì basta ! Ùn li piddu più. Inveci, da quandu stocu senza sti rubbacci, u me spiritu viaghja è mi porta in i me rughjona, quiddi chì m’ani vistu nascia è crescia. Rivigu a me mamma. Carina… Mi manca, sapeti…

- Hè nurmali quissa u me masciu. A partenza di una mamma hè una firita prufonda chì u tempu solu pò variscia.

- Ùn hè micca morta mamma. Socu eu chì mi ni socu andatu… è dopu u me mezu frateddu, stu vituparatu, l’hà spusata.

- Ma chì hè issa storia ? Ùn aghju lettu nudda di quissa nant’à u to cartulari midicali ! Aò ! Arresta i to cunarii o Tiligò !

- Ùn arrestu nudda, hè virità ! È ghje’ mirè, mi socu quasgi missu cù a soia a mamma… a prima moglia di babbu. 

- Popopopò ! O Tiligò, t’aghju da fà un raportu carabinatu ! Sè sbucculatu di ciarbeddu, sè !

- Manc’à pena. Ùn sapeti nudda di mè. M’eti ricuparatu da migranti in Piantaredda è m’eti imparatu u corsu di modu intensivu chì vuliati pruvà à tempu i qualità di cori di u Guvernu di Corsica è a capacità di st’isula à fà populu. Ma di mè stessu, n’eti poca primura, di mè ùn sapeti nudda. Ùn mi criditi micca, tutti quant’è vo seti. Ind’è mè, a parolla vali monda mirè… fora pà u me babbu chì era un beddu buciardu, ma era cunnisciutu da tali…

- Prima di ricuarà ti in Bonifaziu, i nosci sirvizii t’aviani identificatu in Gregia, nant’à un isulottu. Pensani ch’è tù sè scalatu nant’à qualchì barcaccia turca è ch’è tù veni da a Sirìa. U to cartularu dici chì dopu, ti sè sbarrazzatu solu solu di un gruppu di Daesh in u rughjonu di Benghazi è chì, navighendu cù qualchì scappaticci, ha fattu u traghjettu cù una barca antica à a vela triangulari, a famosa vela latina !

- Cù u rispettu chì vi devu, ùn ci seti micca ! A rialità ùn hà nienti à chì veda. Ghjeu, aghju lacatu i me loca par ritruvà à babbu, ch’ùn cunniscia micca. A me mamma hè maga. M’hà datu par viaghjà una lancia munita di un zumbronu di raza avvilinatu cupartu d’oru. Hè u stazzunaghju maestru chì l’hà fatta, sapeti…

- Ma basta basta ! Comu mi n’aghju da sorta cù sti cunarii ? O Tiligò, prova di rimetta u filu di a to vita in ordini è dì mi comu ti ni sè ghjuntu quì à rompa mi i cugliona cù i to stodii di merda chì mi facini mantacà !!! 

- Ciò chì ghje’ sogu di u me passatu, sò i me sonnia chì a mi dicini. Ma puri, ùn sò micca sonnia. Ghje’ viaghju nant’à u mari, à a vela quatrata, micca triangulari ! Chì hè issa tuntia ? Socu natu nant’à un’isula chì si chjama in a me lingua Eea. U me babbu hà imprignatu à mamma è si n’hè andatu à ritruvà i so loca è a so moglia. Hè longa a cumpagnìa di i peda purcini ! Mamma m’hà datu amori è pruvenda fin’à l’ità di quindici anni. Ghje’ mi campaia cù l’amichi à caccighjà è à piscà. Ma quantunca, u me babbu mi mancaia. Frasturnaia à mamma par sapè qual’era, induv’era, ma bò, ùn a mi vulia micca dì, di paura chì ghje’ scappessi à ritruvà lu. Ma à quindici anni po, ùn mi pudia più ritena. Er’un omu è mi tuccaia à fà ciò chì ugni urfagnu hè in brama di fà : ritruvà u so babbu. Mamma mi dissi qual’era è u locu induva si truvaia. U ghjornu stessu, andai à veda i me amichi par licinzià li ma ùn volsini. Erani amichi, capiti ? Volsini vena incù mecu. Ed hè cussì ch’è no ci missimi in viaghju nant’à a barca ch`è vo mi parlaiati nanzi. U mari sapeti, ùn hè micca solu stu liquidu chì l’omu pensa d’avè ammaistratu. U mari hè un cavaddu. È quandu seti in groppa, vi tocca à cavalcà. O li santi dii ! Er’à trottu sarratu nant’à stu mari, a sciuma di l’animali mi vinia in u muccichinu, è filaia a bestia undulendu senza sfiattà. Ma si pisò a timpesta. I cavadda t’ani a paura di l’arciniti mirè. Cuminciò di notti u cavaddu neru à saltichjà com’è un caprettu, à dà colpi di spinu di più in più forti, fiuroci… Ci scavalcò nant’à un rinaghju è mi racummandu à i santi dii d’avè salvu i nosci viti di disgraziati, chì ancu a barca si ni surtì senza dannu. Ma aviamu persu a noscia pruvenda è i rigali par babbu. Aviamu da dumandà aiutu… A prima casa scontra si chjudì, a sigonda dinò. Tandu mi scappò a pacenzia quant’à i me cumpagni. Presimu a dicisioni d’arrubà. Soldi, manghjusca, ughjetti di valori… Tuttu ciò chì ci cascaia à manu. I donni l’ingannaiamu, l’omini i tumbaiamu, com’è chjappi da una tuntìa diunisiacca. Ma a festa ùn durò tantu. Omini armati privinuti da qualchì paisanu ghjunsini fin’à sta marina in focu. U capimachja era barbibiancu è ghje’ sapia chì par fà fughja l’altri mi tuccaia à tumbà à iddu. A me lancia sdrigiò u celi è si ficcò in a so spadda. I me cumpagni daghjìani di punta è taddu contr’à quidd’altri sbira. M’avvicinai da l’omu chì raghjìa. A firita ùn era murtali ma u vilenu… L’omu misciaia da u capu è sintìa a vita chì l’abbandunaia. Chersi u nomu di quali u tumbaia. 

- « Mi chjamu Telegonu ». L’ochja di u murrenti si stiddoni di sangu. 

- « Telegonu… Natu luntanu. Tiresia u strolacu a m’avia ditta… Ghjeu socu Udisseu è socu u to babbu. Socu u to babbu… »
Ci strinsimu forti, lascendu i nosci pienta ricopra stu sangu chì caghjaia avà nant’à a so spadda. U distinu avia cundannatu u babbu ad essa tumbu da u fiddolu è stu fiddolu era eu, culpitu da u cilestu. 
Issendu babbu è fiddolu di natura divina par via di i nosci mammi, i dii adduniti in cunvegnu ci fecini una pruposta. I carti lu puteri si duviani riurganizà. Babbu pudia andà à ritruvà u so amori Circea, ma pà u sempri. Ùn volsi. Ghje’ pudìa spusà a mamma di Telemaccu, a moglia di babbu. Chì ni ? Ma ch’idda sia ! Telemaccu inveci, u me mezu frateddu vituparatu accittò di spusà a me mamma Circea, l’amori di babbu. 
Erani cumplitamenti abbambuliti da l’idromeli i dii. Fubbi eu u solu à chera un’antru distinu. Tandu, trà dui scaccanati è dui rucciati di nettari, i dii ci fecini iss’altra pruposta. Sia l’immurtalità nant’à l’ucianu vivu, cundannati à cumpariscia ad ugni epica di a storia com’è andaciani malvisti è casticati, sia a morti. Babbu sciglì di mora, chì n’avia una tichja di scumbuliscia nant’à u mari. Ghjeu u disgraziatu, feci un’altra scelta... Hè cussì chì m’eti trovu, sbavacciulendu è scasciatu cumplitamenti à fior’ di rena. Fendu mi scriva in issa lingua viva ch’hè u corsu, m’eti parmissu di risanà par via di sti parolli chì da tandu scrivu in ugni scartafacciu ch’è vo mi purghjiti : « socu u to babbu… socu u to babbu ».

Timpesta 2017 : L'odore di a terra croscia

Una nuvella di Pierre-Laurent Santelli


Venia d’ingarassi in la corte.
Cum’ellu facia à ogni volta, pruvava d’invene si cum’è ella era nanzi.
Sottu à i so pedi ùn sentia più u terricciu chì a corte un bellu pezzu ch’ella era stata gudrunata.
O quant’ellu ci avia currizinatu.
Tantu è tante corse à perdene fiatu
Tante spadansciate.
È dì ch’ella li paria cusì smisurata.
À vista d’ochji, tandu, ùn la pudia allaccià.
Si vissi torna à a ricriaziò.
À a cappiata, era quantu è chì i maestri avessinu apartu a chjostra .
S’allampavanu à vita persa in la corte, urlendu à piu pudè.
Ognunu cun la so banda.
Ognunu in lu so scornu, u so territoriu.
Ellu à spessu solu.
Scantatu.
E femine di una parte.
O quante cimicate.
Quanti pianti.
Quante brame.
Per un sguardu.
Per qualchì parolla.
I masciacci di l’altra.
C’era `ssa reffica di San Ghjisè ch’ellu ùn pudia pate.
Tutti lucchisotti.
Più maiò cà ellu.
Viaghjavanu in banda cum’è i cani vigliacchi.
Colpu colpu s’intuppava cun elli.
Per un sì ò per un nò.
Per un sguardu.
Per una parolla.
Ellu i trattava di maccheroni, elli di pasturacciu, di paisanacciu.
U si rudia a stizza.
U ghjovi dopumeziornu, era ghjornu di pallò.
Si ritruvavanu à a traversa suprana.
Da una banda tutti i nativi, paisani stradicati da i sò rughjoni, à chì di Niolu, à chì di Fiumorbu, Casinca o Castagniccia, da l’altra i Bastiacci, mezi lucchesi o lucchesi sani.
Ghjucavanu carne in bocca.
À morte.
È a partita si cumpiia sempre à cazzutate.
Quand’ellu piuvia i brioni impiianu quellu preò.
Ogni scornu un maestru.
C’era quellu Terramorsi chì i facia trimà.
D’un sguardu i stantarava.
È macaru, o allora per quessa piuttostu, si battianu per purtalli u so cartable.
Da ch’ellu affaccava in fondu à u carrughju currianu à affarallu.
Più d’una volta, l’avia aspettatu per esse u primu, è ghjunghje, pettu à culombu, à fiancu a ellu.
Tempi è tempi.
Oghje guasi guasi sò i zitelli à sciaccà i sciambuloni à i maestri.
Ùn c’era più un palmu di nettu.
Ùn li firmava pìu chè qualchì metri à fà prima d’entre in lu preò chì oghje era scagnu di voti.
Era a prima volta da ch’ellu vutava ch’ellu vidia tantu mondu.
È ùn eranu chè nov’ ore.
Entrì.
Salutò qualchì vechjetti ch’elli avianu strascinatu quì per fà li lampà un votu, i duie ò trè chì s’eranu allevati cun ellu è ch’ellu ritruvava sempre u ghjornu di i voti è u ghjornu di San Ghjisè.
Per u restu, for di quelli di u scagnu ùn cunniscia più à nimu, chì i trè quarti di i pruprietarii di tandu avianu sia vendutu sia appighjunatu à l’arabotti o à i purtughesi.
Era luntanu u tempu induve u corsu ribombava per sti curtilli.
Era da quessa chì oghje l’avia da lampà per Marine.
S’avanzò ver di u scagnu inturniatu di mondu à piglià u s’inviloppu.
Aspittendu fighjulava e facciacce intornu à ellu.
Dui pimpins, rossi inciapparati.
L’averia tichjati di colpi mai chè di senteli parlà.
Un jeunegland , polò Ralph Lauren verde ficcatu in un pantalone à pinze, cinta in coghju virdiccicu è mocassins di listessu culore.
Purtava Macron scrittu in faccia.
Una vechja sdinticata, chì li puzzava l’ansciu quante ch’ell’avessi un cimiteriu in corpu.
Un simpliciottu.
Trè ò quattru donne mustacciute chì sentianu u baccalà sciappatu, à chì cun scimie à collu, à chì cun muccicosi azzingati à e so rote.
Una donna futtitoghja.
Miss Blush.
Ma ch’ellu ci serebbe vulsutu prima à karcherisà.
U vechju di l’Ondeci, quartu pianu.
O quanti ballò ch’ellu li avia crepatu. 
Ch’ellu crepi anch’ellu stu vaschicciu ! pensò.
I mariti di e purtughese, chì s’eranu messi à moglie in l’acqua di cologna da quand’elli puzzavanu u parfumu di Monoprix.
Peghju hè ch’elli vutavanu sicuramente cum’è ellu.
Chì mondu dillusoriu !
Ghjunti eri è vulianu metta fora à l’altri.
I sciaccherebbe tutti in lu stessu vagone.
U peghju eranu i lucchesi.
A dicia sempre Babbone : à mezu à tanti guai, un lucchesu ùn manca mai.
Avianu sempre i pedi crosci.
Ghjunghjiticci.
Scalati sia in barcelletta, sia annantu à qualchi pezzacciu di suvaru.
È oghje facianu i Corsi più corsi chè i Corsi.
Intruti tutti à calci è a pugni in merria cum’è spazzini sottu à Zuccarelli, è oghje ùn avianu più chè à Gilles in bocca.
A communauté de destin.
Ah vai puru ! quessa sì a communauté de destin...
Ùn vulia ellu intriccià u sò destinu à ‘ssi scarti. 
Sicura chì avà eranu mezi chè integrati.
Une pochi eranu ancu cunfratelli cum’è ellu.
Ma ùn era chè fume.
A prova si ne, avà ùn avianu più chè Guardia Papale è Trastevere in bocca, è dicendu a Corsica ùn hè micca francese vulianu dì a Corsica hè taliana.
Lucchesu ellu ùn era.
Era quante ch’elli stupessinu in faccia à babbone, à mammone, è à babbu è mamma chì s’eranu battuti contru à ‘ssa rimigna.
A fila s’allungava.
Trè quarti d’ora ch’ellu era quì, impalafichitu, à pidià cum’è pecura in lu compulu.
Guardava u mondu chì l’inturniava cun disprezzu è ùn vidia chè pesci morti.
Lazzi.
Dissaliti.
Tutti quant’ell’eranu, richjarati da una vita mischinella.
Misera.
Tutti quì.
À u garde à vous di a Storia, cusì pensavanu.
Cunvucati oghje per a prima volta à tene u rollu principale.
À tutti li si paria d’avè u destinu di u paese in manu.
Ci vulia ch’ella cambiessi.
È cambierà.
A sapianu.
Tenianu puru puru a so rivincita.
L’avvene era quì, cusì vicinu, in s’infilarata di buglittini.
Tutti pari, tutti simuli, ma tantu sfarenti.
Cum’è elli.
È, frà tutti, ci n’era unu chì li purghjia a manu.
Morti eranu digià morti, allora peghju ùn pudia esse.
Eranu tutti quì, armata di zombies, accolti à l’urlu di Viva la Muerte è da a fiaccula à trè culore stampata in lu scornu di un pezzucciu di carta.
Sudurosi.
Era guasi u so giru.
Fù accoltu da un « o pasturacciu » lampatu da unu di l’assessore.
Cun ellu trè o quattru di i so cumpagni si missenu à scaccanà.
Un pezzu ch’ell’ùn s’era più intesu chjamà cusì.
E risate schirzose di Dumè, infine di Domenico, chì tandu si chjamava sempre cusì, è di i s’amichi sanghjisippani u fecinu vultà quarant’anni in daretu, in ‘ssu stessu preò, è si rividì pruvendu di ripiglià li a so trussa, ch’elli si lampavanu da unu à l’altru, prima di sparniccià in pianu tutti i so stilò è i so criò. 
Era quante ch’ellu ci fussi.
L’odiu li avia arrussichitu u visu. 
Li volsi lampà un « o maccheroni ! » in faccia è po’ u si ringulò.
Fece nice di ridachjulà è po’ dedi a so carta d’elettore à a donna di l’altra parte di u scagnu per ùn avè più à fà à elli.
Ma i scaccani ùn pientedinu micca.
Ripassò d’avanti à a reffica per avviassi ver di u tavulinonu cù i buglittini è i « o pasturò » scrizzedinu torna.
Avà tuttu u scagnu si ne ridia.
È ancu u simpliciottu si misse à runcà.
U sangue battia in le so castegnole.
Erani quì, à pusà, è smanitavanu, fendu gneri è biffendulu chì munghjia, è ellu, sticchitu cum’è un baulone, laceratu d’odiu, rosu da a stizza, sentia chì a terra s’apria sottu à i so pedi. 
Avia l’anche chì trimavanu.
Circò di l’ochji u maestru in lu scornu, ma ùn visse chè, cum’è in ‘ssi filmi , e facce è e bocche à denti fora , smisurate, chì si missenu à imbellà.
Bèèè ! Bèèèè ! facianu tutti avà.
I mughji chì ribumbavanu l’intrunavanu.
Cappiò l’inviloppu è surtì, accumpagnatu da u scaccanime è da i « o paisanò ». 
U calmu era rivenutu in la sala è ùn si sentia più chè duie o trè risate di quandu in quandu quand’ellu vultò. 
Fù a purtughesa cù tutte e so scimiotule a prima à vede luccicà u cannone cromatu di u 357 magnum ch’ellu tinia pindigonu longu à a so ghjamba.
Quand’ellu risurtì, sentì u tirricciu sottu à li so pedi è l’odore di a terra croscia u fraiò. 



Timpesta 2017 : U maceddu di Sand Creek

Una nuvella di Nicolas Rey

Hè a so ultima statina, a sà. Hè pusatu à modu cunfurtevuli in a so carreca, sutt’à u portacu. U soli hè maestru in u celi chjaru è un currenti d’aria passa sutt’à a so camisgia russa. Prova d’ùn addurmintassi pà prufittà à u massimu di ‘ss’ultimi stondi, di a vista annant’à i piani in faccia à a so casa. Malgradu i sforzi i so ochji si chjudini senza ch’iddu poschi fà nudda. I so musculi s’allentani è s’addurmentani.

U so ghjacaru abbaghja à u luntanu, ribomba in u so capu. È po l’intunazioni scambia, l’abbaghji s’avvicinani è diventani aggrissivi. Apri l’ochji, u tempu s’hè annivulatu, a so tarrazza hè duvintata bughja, l’alitu hè ghjacciatu. S’alza lentamenti è s’avvicina da a balustrata, circa di veda u so ghjacaru. Hè culà accant’u riu. C’hè qualcosa in acqua, hè sicura, u ghjacaru ùn si ferma. « Ùn s’avarà da calmà ? Ublicatu d’andà à affunallu à quistu arburi ». Fala i trè marchji è s’avanza in u campu. U ghjacaru cuntinuighja d’abbaghjà, di curra siguitendu u riu. Ghjunghji à a sponda. « Vidi bè ch’ùn c’hè nudda ! » ma u so sguardu s’aggancia a una forma chjara è allungata sutt’à l’acqua. S’avvicina. Ciotta a mani in acqua, u riu arrussisci, risorti subitu a so mani è a fighjola. Hè pulita. U ghjacaru pienghji è rincula di qualchì metru. Dicidi di ciuttà a mani in acqua una siconda volta è ricuparighja un ughjettu. Hè una piuma, sta volta a so mani hè carca à sangu. A sà bè ciò ch’idda significhighja, a sapia ch’ùn pudaria finiscia a so vita senza riciuttà in ‘ssu sunniacciu.

Faci più di sissant’anni ch’idda s’hè passata. À ‘ssa epica, a guerra civili era in cursu, è iddu era un ghjuvanottu appena isciutu da l’aduliscenza. Erani cinqui di a so famidda a campà in ‘ssa camara pulvarosa. Si cuntintaia d’un lettu in l’angulu, trà un vechju armariu chì un dumandaia chè à cada è a finestra da indu si vidia u carrughju principali di ‘ssu paisacciu persu in pienu Coloradò. Pà pagà l’affittu aviani stallatu una strapunta ch’iddi appighjunaiani à la ghjenti di passaghju o à qualchì briaconu ch’ùn sapia indu andà. U so babbu si n’era andatu dapoi uni pochi d’anni, quand’ avia intesu parlà d’un filonu d’oru in i Rocky Mountains, purtendusi sin’à l’ultimu centimu ch’era risparatu. L’uccasioni d’andassini s’hè infini prisentata ancu par iddu, era un ghjornu d’austu. Facia qualchì tempu chì u rumori si sintia, circaiani i vuluntarii in Denver pà ingagiassi è scaccià l’indiani. 

In a fila, ci hè tutta a rimigna di u Coloradò. Davant’à iddu, un culossu chì parla una lingua incapiscitoghja, una butteglia di whisky in manu, si gratta a panza è s’arrabia contr’à a lintezza di u muvimentu. L’aspittera dura a maior’ parti di a matinata, u soli pichja forti è l’odori d’alcolu di u so vicinu a rendi ancu più pinibuli. Avali li tocca à passà, mancu una quistioni da u tippu in uniformu, u fighjola drittu in l’ochji, ùn lu lenta di u sguardu. È po’ s’alza è u boca, « a sai ind’è chì tù t’ingagi, o ghjuvanottu ? Mammata ùn ci sarà annant’à u campu di battaglia ». Senza da veru aspittà una risposta, li dumanda di fà una cruci annant’ à a carta. È cussì s’hè ingagiatu pà centu ghjorni in u terzu rigimentu. L’ubbiettivu di u rigimentu si n’impippa, ciò ch’iddu sà hè ch’iddu si ni và da u so lucacciu, a so vita cumencia avà.

Guasgi trè mesi sò passati è mancu una scaramuccia. Ùn li fermani chè pochi ghjorni nanzi di vultà à a vita civili. U rigimentu hè duvintatu a risa di i saloon di Denver, u « Bloodless Third », disprizzatu in tuttu u Coloradò. L’ambienza hè pisanti è u culineddu faci u massimu pà evità chì a truppa si lampi nant’u primu tippu scuntratu, com’è lupi ridiculizati è famiti annant’ un ossu. L’inguernu hè dighjà quì. Una mani, u culineddu Chivington riunisci l’omini pà dalli l’ordini di marchjà versu Fort Lyon, indu c’hè un campamentu d’indiani. Iddu com’è l’altri, impara a nutizia cù gioia è fiertà. « Ani da veda ciò ch’iddu hè u terzu rigimentu di vuluntarii, ani da veda sì no’ ùn semu boni chè à tirà in aria ». Com’è sì una scusa era nicissaria, riapri a so butteglia di whisky, in ‘ssu duminiu al menu avarà prugrissatu. 

Ghjunghjini in Fort Lyon, u ghjuvanottu entri in u bastimentu è si laca sculiscià u longu di u muru in un agnu di a stanza. I so affari sirvinduli di strapunta, s’addurmenta una bedda parti di a serata. Hè un calciu chì u scita, « arrizzati mucciconu, è spicciati di vena ». S’alza è righjunghji a corti. In u fondu nant’ un palcu impruvisatu u culineddu sbracciculighja : « Amichi ! Piddareti i scalpi è ancu quiddi di è ziteddi, parchì ùn isminticheti chì i larvi facini pidochji ! » sciaccamanighja è moghja d’alligria. Chivington pesa a mani, dumanda u silenziu, è d’una voci calma, concludi : « Avali, o masci, ramintetivi di i nosci donni è ziteddi assassinati. Priparetivi, ci n’andemu ». Inghjir’à iddu, colpi di focu sò tirati, u rigimentu hè prontu. Ricoddi i so affari è i carca nant’à u so cavaddu, primurendusi di tena manenti u so fucili è a so butteglia. A banda si metti in marchja mentri chì hè ghjà annuttatu. U grossu Jim ch’ùn hà micca lacatu u so whisky dapoi a vighjilia, prova com’iddu pò di guidà a culonna. Dopu à avè scambiatu di dirizzioni parichji volti, s’addurmenta briacu nant’à u so cavaddu. « Sin’à a fini emu da stinzà ? ». U culineddu dicidi finalmenti ch’iddu sarà Robert, unu stripusgiu, chì i guidarà sin’à u campamentu. S’iddu hè bè una mità d’indianu, ghjunghjarà sin’à i soi.

A matinata hè ghjacciata. I nivuli sò bassi, u soli ùn hè ancu à affaccà ma i ditagli cumenciani à cumpariscia. À mani dritta, calmamenti, curri u fiumu Sand Creek. A truppa hà presu pusizioni à nant’ à a crista chì supranighja è avvinghji a cintinaia di tippì di u campamentu di Black Kettle. L’omini sò impacenti di trafulicà pà a cullina, iddu hè pirsuasu ch’hà da supraviva, di tutta manera quali u pudaria tumbà ? I guerrieri indiani sò andati a caccighjà. À u luntanu, à fiancu à u fiumu, un’ indiana hè isciuta da u paesu è viaghja in dirizzioni di l’acqua. Hè à ‘ssu mumentu chì u culineddu, cù a so voci chì sciappittighja, dici : « car’ amichi, à a fini di a sittimana vultareti ind’è vo’. Ma nanzi muscetimi ch’aghju arrulatu omini curaghjosi, pronti à difenda u so onori, a so famidda è a so tarra. Amichi, socu impacenti di sguazzà in u sangu. À l’attaccu è ùn rispareti à nimu ». I cavaddi si lampani in a pendita à mezu à i brioni d’alligria, certi sbiotani i so rivolvari. Black Kettle chì vinia versu i suldati pà calmalli è pà spiigalli ch’erani sutt’à a prutizzioni di Fort Lyon, si volta è fughji davanti à a carica scema. U ghjovanu metti una stonda à parta, po’ pidda un rispiru tamantu è si lampa à u so turnu in a pendita. L’aria ghjilata schiaffa u so visu, a so mani manca stringhji i briddi, è a so mani dritta hè posta annant’à u incasciu di a so carabina Spencer. Davanti, i primi cavaglieri sò dighjà in u campamentu indianu. Certi entrini à sciabula in manu in i tippì. U ghjuvanottu pidda a so carabina è sparà senza fighjulà, spara quant’è un dimoniu, suminendu a morti in u campamentu. A so cavalcata diavulesca hè solamenti frinata pà ricarcà a Spencer o bia qualchì buccillata di whisky. Passa parichji ori cussì, sin’à evacuà tutta ‘ssa frustrazioni di trè mesi, sin’a avè a spadda indulurita. Avali si senti u curaghju d’entra in un tippì. Drintu ci so dighjà trè omini. Un suldatu, in u fondu, à mez’à i cuperti, hè in traccia di viulà un’ indiana, briunendu impressu à idda è minendula. Un altru, à mani dritta, apri u ventru d’una donna incinta è sparghji in tarra i so trippi è u fetu, com’è s’iddu circava qualcosa in a civa di a disgraziata. U ghjovanu risorti fora, è rendi.

Hè in fini di matinata chì l’omini cumenciani à alluntanassi da u campamentu, à a ricirca da quissi chì fughjini. Iddu ùn pensa chè à truvà un sceffu pà piddalli u so scalpu, o almenu a so scuffia. Viaghjendu scontra trè omini ritti inghjir’à un corpu da dund’ì u ciarbeddu esci è sculiscia lentamenti annant’à l’arba. « Eh tù ! sè un bon tiradori, hè sicura. Dimmi ghjà un pocu, u vidi quistu culà, in traccia di scappà ? ». Dui centu metri più luntanu c’hè un zitidduchju chì si strascina, fughjindu u più prestu ch’iddu pò, tarrurizatu. « dui scalpi pà quiddu chì u tuccarà » dici u maiò di a banda. « Umbeuh, mi pari bè pagatu l’affari » cumenta u bruttu, cù un accentu irlandesu incapiscitoghju. Faci cuddà u so fucili è spara, ma troppu curtu. U terzu prova anch’iddu ma troppu à dritta. « Tocca à tè, o ghjuvanottu ». Fala di a so muntura, si metti inculiatu è posa u so govitu sopra u so vinochju pà essa stabuli. Appoghja dilicatamenti nant’à l’arconu, senti a modda cumprimassi è u colpu spara. Una schizzata di sangu scappa da u corpu di u disgraziatu. « Poh ! Sè beddu più forti chè ‘ssi dui mattaghjati chì mi servini di cumpagni ». Dopu à avè liatu i dui capidderi sanguinosi à u so cavaddu, ricodda è sigueta l’avanzata.

Quandu a stanchezza u chjappa è ch’iddu cumencia à vultà versu u campamentu, vidi una tacca nera vicinu à u fiumu. Faci accillarà u so cavaddu è ricunnosci a trinca d’un indianu. Avanza in u mentri chì l’altru s’avvicina da l’acqua, si vidi avali a scuffia ch’iddu t’hà suttu u bracciu. Devi essa unu di i sceffi, forsa ancu Black Kettle. S’iddu ghjunghji à l’altru latu sarà à l’appossu sutt’à l’arburi. Hè capaci à tuccallu, a sà. Pidda a mira ma ghjustu un pocu più altu par cumpinsà a distanza, è spara. L’indianu s’abassa, ma si ridrizza è, zanchighjendu, ghjunghji sin’à l’altra sponda. Dillusu d’avè fiascatu cussì à vicinu, dicidi quantunqua d’andà sin’à u fiumu. Li si pari chì l’indianu avissi fattu cascà qualcosa. Prima ùn trova nudda, allora s’avanza di più. In u fundu di l’acqua, vidi tandu una piuma, incagnata trà dui petri. 

Tanti anni dopu, si ritrova dinò à mez’à stu riu, è ùn riesci à sminticà. Quiddu ghjornu ch’iddu cridia di duvintà un omu.

Timpesta 2017 : Una Chambord nera

Una nuvella di Filippu Guerrini


Puntò a porta di a rimessa. Per aprela straziò assai chì a grassa mancava nant’à u ragliu. Li tuccò à pruvà parechje volte nanzu di ghjunghje à falla sculiscià. U lume di u ghjornu s’infrugnava à scosse alluminendu una mubiglia scumpagnata. In stu disordine ùn si vidia, à u centru di u lucale, cà una vechja vittura : una Chambord nera impulverata. E so forme attundulite, e seghje in coghju è u quatru di bordu in legnu davanu à u veiculu una bellezza in disusu chì per sempre u tinia alluntanatu da a moda. Ùn s’era mai pentutu d’avella comprata sta vittura. Eppuru ? Ghjè ella chì, una matina di branu, avia fattu capulà u so destinu in u carrughju pincipale di a cità. U vedia torna stu camiò sfrinatu ch’ùn s’era firmatu à u stop è a Chambord chì a si pruvava à piantà indarnu ! È sta voce nant’à a banchetta, daretu. Una voce zitellina è un mughju, quellu di a so moglie. Tuttu era scorsu troppu in fretta senza ch’ellu ùn avessi pussutu ammaistrà nunda. L’impercettibile frusciu di u so figliolu sculiscendu versu a morte. Una sfrigiatura è u trostu d’un’ paratrattu chì scoppia. Ùn l’avia ricunnisciutu u visu scimpiatu di u figliolu. Da tandu ste magine tribulavanu sempre a so mimoria : u medicu di u SAMU chì ricopre u corpu senza vita d’una cuverta in lana, a so sposa ughjulendu ch’omu li rendessi u so mascettu, u camiunista attaratu in a so cabina, ed ellu, i bracci pinduloni, spittatore acciaccatu da a viulenza di a disgrazia. A Chambord l’avia fatta riparà pò l’avia allucata in sta rimessa. Dapoi quindeci anni eranu scorsi.

Si misse à pusà ingrentu à a vittura carca à polvera lascendu corre i so diti nant’à u chjerchju in skaï. A l’ispensata pigliò in a so manu u manicu di vitezza. Vultavanu torna l’automatismi cum’è s’elli fussinu fantasimi esiliati. Angoscia ! Piacè ! Sintimi scuraghjinosi ! E muche di l’accidente facianu scianchighjà a so moglie. Stu zuppighjime li ramintava per u sempre sta ferita terribule di a so vita. Si rimpruverava d’ùn avè pruvatu nunda. Ch’averia pussutu fà ? « Nunda » avia rispostu a so moglie nanzu d’ammurassi in un silenziu rassignatu. Nanz’à stu scumpientu li piacia assai à diciulà à sta donna allegra, innamurata di puesia. Di e parolle avia sceltu di staccassine cum’è per pruvassi chì ella mai ùn si ne scurderebbe di sta strage, cum’è per svende una vita oramai senza luce. Incù l’anni s’alluntanò a so ghjente, lascienduli soli cù u so dolu. A dumenica andavanu in campusantu. Li garbavanu ste ghjurnate quandu a moglie si mittia in trinchisi cum’è per andà à fà visita à l’amichi. À rombu d’andacci, u campusantu l’era duvintatu un locu piacevule. Quasi quasi ne seria ghjuntu à tenelu caru. Tutte ste sepulture infilarate. Tutte ste vite scunciate. A moglie passava a meza ghjurnata à pulisce a tomba. A le volte si mettia à parlà o ancu à cantichjà. Ùn s’indirizzava cà u figliolu. Mai à ellu. Custì, in stu spaziu chjusu, si n’avvidia ch’ella cuminciava à scimisce. In ste stonde l’assenza duvintava pisiva assai. In a so mente facia puru i conti. Quindeci anni d’addisperu. Tandu li vense un’ idea. S’arripiccava à st’idea simplice è tinace.

Misse u cuntattu è pianu pianu rinculò nant’à a strada assulanata. Una bella ghjurnata cum’è un invitu à spassighjà. Curnò per avertisce a so moglie chì prestu cumparì nant’à u terrazzolu, vistuta d’una rota di seta greza. A so ancata scianchighjona ùn mancava di seduzione. A tenia cusì caru ! Si pusò à fiancu à ellu senza dì nunda. Una simplice infrasata l’avia fattu capì subitu : « Dumenica cacciu a Chambord, avemu da fà un giru. » Nisuna risposta. Ma solu un luciore in u sguardu chì palisava chì stu mumentu l’aspittava dapoi un pezzu. Tutta a settimana era stata di bona luna. Paria più dispunibule, più vicina da ellu. Avale era pronta ed ellu ùn avia da vultà in daretu. 

A strada di e creste s’apria senza ritegnu alcunu. Andavanu in silenziu longu à a ripa marina chì da e so elpale supranava u mare. A Chambord rullava bè. A ogni scambiamentu di vitezza paria ritruvà a so ghjuventù. À ellu li piacia ad incalfassi in u coghju soffice di a sedia in cerca di a pusizione ideale. Ghjente nant’à a strada ci n’era pocu è micca. St’itinerariu, priculosu assai per via di u trapiccu, ùn era tantu fraquintatu da l’automobilisti. Viaghjò serenu è appaciatu sin’à l’ultima linea dritta. À manu manca, a sapia, a strada trincava per serpighjà ingrentu e terre. Ghjera quessu u locu ch’ell’avia sceltu. Appughjò nant’à l’acceleratore. T’avia l’ochji chjusi quandu a vittura cumminciò à piglià a falata per capiciuttà in mare. A so manu andò à circà quella di a so moglie. Era sicuru chì un surrisu di felicità alluminava u so visu… 

I gendarmi straziavanu per tene a ghjente luntanu da u capulatoghju. A voce era corsa è l’infilarata di e vitture lampava fora una mansa di curiosi in brama di rompe a munutunia di sta dumenicata. Prestu una reia scuzzulò l’assistenza. Omu si scartò per lascià passà un catalettu. Nantu ghjacia un zitellucciu. U solu chì a s’avia francata.

Timpesta 2017 : I zingari

Una nuvella di Fabien Flori


Si dicia ch’à l’epica, in questi tempi incerti, esistia un locu induve a cultura di u fiascu era stata elevata à dogma, induve l’abitanti avianu sviluppatu per seculi è seculi una diterminazione è un’applicazione sapiente in l’addempimentu d’un’opera custruita nant’à u fallimentu cullettivu, cumpiimentu assulutu di u successu. Sta filusufia dava à u populu di ‘ssa tarra senza cunfina, un caratteru estrosu chì li avia permessu di resiste à tutti l’invasori, à tutte e tentative d’assimilazione, à tutte e forme di duminazione, u fiascu cullettivu cum’è antidota di a culunizazione murale, u fiascu cullettivu cum’è arnese difensivu contru à l’assimilazione.

Stu populu sgaggiava una forma di fierezza attraversu l’insucessi di tutte e so tentative per alzassi in volu è tuccà l’universalità. Di u successu individuale, a so ghjente si n’imppippava, u successu individuale era fonte di visibiliu, u più importante era a cumunione di tutti i membri di a cumunità in un fiascu supremu di civilizazione, un fiascu paradussale chì seria l’essenza di u successu. Stu populu era firmatu incullatu nant’à e pianure senza cunfina di a so tarra tal un famiglione disgraziatu ma urganizatu di scarafagli nant’à un muru di cucina, un famiglione chì a cultura di u fallimentu era l’anticorpu à l’intruduzzione di qualchì antigenu fristeru, a cundizione di a so sopravvivenza.

In modu stoicu, guasi riligiosu, ‘ssu populu dimustrava chì u successu era a riprisentazione d’un fallimentu assulutu è una rivilazione à sè stessu. Per ellu, quellu chì avia fiascatu, avia capitu. Sta cumunità d’omi è di donne era guidata ver di un ideale gnosticu. Senza alcuna sumiglianza cù l’aduradori di l’impresarii, di l’artisti o di l’intellettuali à a moda, facianu di a ricerca spirituale di u fiascu è di a derisione un ubbiettivu sacru bagnatu da a luce divina è chì a spressione artistica di ‘ssa ghjente sprimia a quintessenza.

Eppo’ fù vinutu u tempu di a cunquista è di l’opera civilizatrice. À pocu à pocu, l’ambizione cullettiva niilista naturale di ‘ssu populu lasciò spaziu à a nurmalità. Fù custrettu d’abbandunà i so cavalli, i so carretti, a so musica, e so caravane, a so mente numade, i so cani, e seratine sottu à a stellaria, u chjarore di u focu à l’attrachju chì alluminava e facce di a sterpa. À elli ch’ùn cunniscianu micca e cunfine di a tarra, l’anu inchjustrati in qualchì bloccu anonimu d’una cità cumunista. Anu mandatu i so figlioli à a scola, anu spiegatu ch’ellu ci vulia à entre ind’è l’epica di a mudernità, anu custrettu ‘ssu populu à rinnigà a magia di e so fole, u sensu di a so fede. 

Ma, à mezu à a cumunità, quelli chì si facianu una strada in a sucietà, quelli chì cullavanu a scala suciale per mezu di a scola è di un’educazione adatta à l’urdine novu, quessi, sminticavanu in furia u so nascimentu. Per elli, a primura era di sguassà ogni traccia, ogni gestu, ogni parolla, ogni sisu chì puderianu tradisce a so urighjine mischina. Ci vole à dilla, a riescita d’unepochi ùn ghjuvava à a sterpa ciò chì rinfurzava u sintimu chì u campà inseme, ancu povari, era megliu chè l’abbandonu d’una cultura antica, u fiascu cullettivu è sulidariu era megliu ch’a riescita individuale. Finalmente, ‘ssu populu senza cunfina ripigliò a so strada, ricusendu a nurmalizazione è l’integrazione cù a prumessa finta d’un avvene radiosu.

L’umanità ùn hè unica, l’umanità hè plurale ciò chì ne face un tuttu. Quandu Diu hè falatu nant’à a tarra, avia digià trovu ‘ssu populu errante, era talmente tintu è corciu, ch’ùn sapia chè cosa da fà per suttraelu à a miseria è, à purfine, si n’era andatu abbandunendulu à a so sorte. Oghje chì hè oghje in i Balcani, u ghjornu di a festa di San Ghjorghju, tutte e famiglie anu in tavulinu un agnellu, solu e famiglie di ‘ssu populu ùn anu nulla in tavulinu, ùn anu nulla ma sò uniti, ùn anu nulla perchè sò povari, sò povari ancu u ghjornu di a festa di San Ghjorghju, santu prutettore di i zingari, a so festa.

Timpesta 2017 : « Lasciate ogni speranza …O voi ch’entrate ! »

Una nuvella di Lisandru Filippi 


« Uddia !!! Tamantu dulori in pettu !!! Qual’sarà à pichjà mi cazzotti sìmuli da fà mi sorta cori è pulmoni sani sani da a pitturiccia ??? Dormu cusì bè… Longu tiratu nantu à stu rinaghju tipidognu, a faccia ghjirata ver di u soli nascenti chì mi s’alliscia u visu è i pedi bagnati da u sfrisgia rena di u mari à bunaccia morta chì m’introscia ancu i me braghi… Socu cusì bè ! Appacciatu è chetu, senza mancu primurà mi di u ghjornu da vena ! Una furtuna d’essa quì, à, l’apposu di i maròsuli è di i timpesti, in quidda calata sepiata, solu accarizzata da un zèfiru lebiu lebiu, caldettu è rinfiatticciu… Da veru si stà propiu bè ! Tè ! Mì chì m’inzucchiteghju dinò ! Umbèh ! Tamanta pinciulata !!!

Socu cusì bè è u me sonnu hè cusì prufondu chì mi si pari di entra in una dimensioni altra… Sunnieghju è vecu ! Vecu l’antica citadedda in paesi luntanu, posta in cima di un pughjalonu, cù i so muraddi spripusitati trimendi, alti è fieri è ch’ani paratu colpi è invasi da tant’anni chì a mimoria ùn si n’inveni più, quantu ci n’hè statu longu i seculi ! Vecu a vechja cità cù i so casi accumpulati strinti strinti, di tarra russiccia fatti cù i so tetti à tarrazzi indù ghjàcini omi, donni è ziteddi allanguiditi à u soli veranili di matinata è bè. I so carrughji stretti stretti da tena a friscura in i tempi di sciappitana, induva si movi un populu in anda pian’ pianinu da ùn rompa l’armunia di una vita stantata ma sicura. Vecu dinò u furmiculaghju di a ghjenti inaffaracciati in ghjiru à quiddu palazzonu è a so torra putenti, u vechju marcatu colmu à prufumi è muschi chì lampani vampati al di là di u spaziu culuritu di i butteghi cù i so tindoni à sbatti ventu. Sentu a cantilena cilesta di una voci chjarina à u ribombu di l’ori à livanti luntanu, chì chjama à l’umani in cerca… 

Vecu ? Sentu ? O sunnieghju ? Sdraiatu nantu à sta rena ùmida è tèpida di l’orlu mari bramatu, mancu ùn la socu s’edda hè vera o finta sta màghjina cara di un paesi chì mi si pari di cunnoscia. Sarà u meiu stu locu, o quiddu chì cercu da sempri in un passa è veni infinitu da quindi è da culandi, in u ciambottu eternu di l’omu chì spera ? È po’ mi veni dinò in bocca stu gustu d’acqua salita, di un mari crucivia chì hà purtatu tanti viaghji è udissei scemi. 

Mì chì u sentu dinò stu pichju in pettu meiu !!! È stu batticori chì pari di piantà una cria è riparti à li volti, lenu, pianu pianu è chì si ferma torna… È chì riparti un’ altra volta da piantà pocu dopu, in un chjama è rispondi eternu trà vita è biotu infinitu ! 

Com’è socu bè ! Comu si stà bè ! Chjinatu, u spinu bàtulu da l’acqua marina, u tupezzu rinfriscatu mentri chì a me faccia si riscalda à u soli d’Aprili … Ùn sentu mancu u morsu di l’angoscia, nè l’incertezza di u scunnisciutu… Socu bè… Ùn sarìani sti colpi ripituti chì mi fàcini trinicà i costi è u corpu sanu ! Ma qual’sarà l’astutu, l’abruttitu chì mi pichja à dossu à dirotta di coddu ? Strincu i me pugni da sciappà li u so muccichili à stu vitupiratu chì mi mena senza firmà si mai ! Eppò u tippu ùn la faci mai finita, è in più in misura… Ottu colpi… Una piantatedda è riparti à scuzzulà mi l’èssaru com’è s’eru un saccu di noci, o ùn la socu chì d’altru ! Bastarà sta cummedia, innò ?

U pichja pichja ricularu di quiddu umbrascu mi ramenta una vechja miludia ch’edda mi sussurava mammona quandu eru criatureddu è ch’edda mi nannava à l’ora di u chjinà, i seri di cattivu tempu, da appaccià mi sicuramenti. Comu dicia dighjà ? Umbèh ! Cercu ma ùn mi n’invengu più. Parlava di una donna bedda, quissa mi riveni, d’un signori putenti, omu di cattiva riputazioni. C’era dinò un ghjòvanu servu curciareddu, innamurachjitu di a donna… Mi ramentu d’un geniu chì aiutava u ghjuvanottu à tumbà l’umacciu. Si parlava di lampana màgica è di matrimoniu di prìncipi. Mi veni l’aria cantarina, ma i paroli… Ahu !!! Ùn c’hè mezu à ritruvà li. Da induva sarà vinutu stu cantu, cù i so ricucati beddi è a so miludia trista à li volti è allegra à tempu ? Mammona a mi pudarà dì quandu vultaraghju culà… Iè, ma induva ? Mancu ùn mi ni possu invena di u locu chì m’hà vistu nascia… Pari a me menti à caternu ! Fermu senza mimoria… Ma stocu bè cusì, longu tiratu nantu a rena amica, circhendu in u trefondu di mè sta nininana vechja…

È ripàrtani i colpi in pettu !!! Hè stranu, ma m’adurmentu in tantu ! Sentu i cazzotti, ma dulori micca… Comu vi possu dì ? Socu bè cusì ! Arrichitatu è bè, è sentu a miludia di mammona chì suvita u rìtimu sfrinatu di u pichja-pettu… Sentu ancu u soffiu caldu è prufondu di a principessa chì m’accarezza u visu, s’avvicina à tuccà mi, cala i so labri è mi si basgia in una strinta sciocca. Mi basgia… M’affocu ! Aiutu ! Ùn ci la facciu più à rispirà ! Mi si stringhji u pettu ! Aghju i pulmoni à splusà. C’hè lu me èssaru sanu sanu chì pari di sciuppità ! Ma m’inzucchiteghju dinò… È ripighju à sunnià. Vecu accènditi lucicanti è tarrìbuli, sentu tunizati è sòniti tamanti, pula in aria, fiari, muri trafalati è casi spiantati, vitturi à tronca chjavetta, cù lumi, sireni è stridi disumani… A vechja citadedda muta, agrunchjata in pughjali stantarata da u tarrori è affucata da a mal’aria ! U scempiu d’un mondu, un tarramotu ùltimu è a cantilena cilesta mutata in mughju indiavulitu à murtoriu ! 

Surgu ! Trosciu intintu socu ! Bagnatu da l’infrebbu mischinu di a stampa murtizzia di Falcina ! Tremu da a paura di l’altru latu di stu mondu in darru, vanu è rinchjusu, labirintu eternu di malcampà. U morsu accanitu è difinitivu di a morti niedda ! Pichjarà sempri quiddu ? Da chì fà ? Da chì spirà ? M’affondu in un mari scunfinitu, senza mancu u ricordu di ciò chì fù, in un sbòddaru d’amarezza è di rimpròvari. 

Pichja puru o masciò ! Pichja chì à l’usciu di l’addisperu socu ghjuntu oramai… È m’accumpagni pà francà u zoghju di st’infernu bughju neru, al di là di u fiumi misteru di l’Acheronte, à dinaru in bocca in dèbitu di passaghju ! Ma par tè a sfracicata durarà sempri, è vultarà l’àcula pridaghja da i tenebri à runzicà ti anima è estru ! Morgu… 

Quissa pari stata in tempu a meia a vita, da u soli à l’umbrosu, da l’Aleppa antica, à u sfracecu umanu. Eccu chì l’aghju toccu a tarra di i me sogni… Ittacca la meia, bramata è ritrova !!! Pianta u giratondu di l’erranti eternu in un mari di dulori… »

Apottichè (ìsula di Lesbos), u 17 d’Aprili di u 2017, ghjornu di u « Christos Anesti ». Salma n° 2136 : Identità prisunta (passaportu trovu) Muhamad Al Muhajir, natu in Aleppa (Siria) in u (… data sfassata) 1984 (?) trovu à l’agunia à bor’ di mari. Mortu annicatu … 

(…) Per me si va ne la città dolente
per me si va ne l'etterno dolore,
per me si va tra la perduta gente (…) *



* (Dante Alighieri – La Divina Commedia – L’Inferno - Canto III)

Timpesta 2017 : Storie di lupi è di caprette

Una nuvella di Dumenica Bianconi


Ci fù u primu. U primu omu. U primu lupu.

Per mè ùn ebbe nè nome, nè odore, nè voce. Mai ùn mi tuccò. Mai, ùn li passò per u ciarbellu l’idea di tuccà mi. Di mè, ùn ne vuglia sente puzza. Mai ùn mi fù cuncessu di dilli una parulluccia. Mai ùn mi fù cuncessu di dalli u nome chì m’hà sfiuratu e labbre fin’à l’ultimu. 

Issu nome ch’un altru lupu m’hà sdradicatu.

Issu primu lupu fù Lupu Vigliaccu. Un lupu giovane, pelu lisciu, dolce, frollu. À ellu sì, chì li piaciva a carne fresca ! Sopra tuttu quella di mamma : issa carne tenera, prufumata, tutta mele è latte…

A socu eiu, ch’elli si sò piaciuti è amati : si vidianu à l’ascosu di una vechja casetta, è parlavanu, è ridianu, è s’anasavanu, è si liccavanu, è si basgiavanu, è s’accarizzavanu, è a vita era senza pinseri in a friscura di quella casetta, mentre chì fora, a sciappittana d’aostu, schiacciava ogni cosa…

Eppò, un bel ghjiornu, mamma hè affaccata, impaurita : era scumposta, e so anche ùn la reghjevanu più. 

Ellu : « Mà, chì ci hè ? Chì ai ? Dimmi, a mo chjuca ! Dill’ à mè ! »

È chì c’era da spiecà ? Era a storia sempiterna di e zitelle dolce è gustose cum’è e parsiche, nant’ à e quale i lupucci si fannu i denti... Era a storia sempiterna di i zitelli chì li piace à gode di a vita è di l’amore, a storia di i zitelli chì mai ùn ponu pinsà chì u celu ch’elli anu ind’è l’ochji, s’hà da annigrisce, è ch'ellu hà da schjattà un tempurale chì nimu ùn aspetta.

Corciu Lupucciu ! Tutta a so famiglia l'hè cascata addossu: "Nò poi ! Ùn ti poi marità ancu issa poca di nulla ! Simu ricchi, noi ! Elli patenu a fame. Eppò, qual’hè chì dice chè tù sì u so primu? Si sà chì a mamma ùn hè farina da fà ostie… Allora, a figliola…" È ellu, da lupu ch'ell’era, s'hè fattu caniolu davanti à i soii. 

Mamma ùn l'hà mai più vistu, è si n'hè stata ancu mè, granellu chì li cresciva in grembiulu.

Pienti, mughji è singnozzi funu e prime note di musica ch’e sentii, appicicata chè era in lu so corpu. 

Ella tandu, era una zitella persa, ch'avia arricatu a vergogna in casa : quant'elli sò stati numerosi è curaggiosi tutti, babbu, fratelli è zii, luponi chì li si sò lampati addossu pè inghjulià la, pè minà la ! U più stumacutu, l'hà ancu sciappatu i so denti !

Ma eiu, in lu bughju tepidu di u corpu di mamma, mi sò azzincata: « Scuzzulate mi puru, fate ciò ch'ella vi pare ! A mè, mi piace a vita, è ùn la ci farete à fà mi smarrisce! »

È un bel ghjornu, quandu vensi l'ora, sò isciuta, ochji è bocca spalancata, di manera à fà sapè à tutti ch'era quì, annant’à issa tarra, pè campà è gode di u minimu sorsu di vita !

Aghju ingrandatu cum’è una capretta : sempre à saltichjà è à fà sicondu à u mo parè. Difatti, era una capretta : negra di peli, ochji gialli di capretta, risa di capretta…

Nè i primi tempi, dopu à u partu, mamma ùn surtia tantu chì tuttu u paese l'avarebbe pigliata à a risa... Eppò u tempu hè passatu, l'acqua hè corsa, u mare s'hè appaciatu.

Ma, pè i lupi, hè sempre tempu di caccia !

N'hè affacatu unu, Lupu zoppu : à ellu, ùn li paria mancu vera di truvà si cusì bella preda senza nisun’ fastidiu…

È a s'hà purtata indè a so tana, vale à di indè u so paese, ch’ùn era tantu luntanu da u nostru. Ma, cusì faccendu, l’alluntanava da i soii, da l'amichi, è sopratuttu, da tutti quelli chì mi vidianu cum’è a taccarella di caffè chì guasta u linzolu di linu, appena lavatu ! 

È per fà la propiu soia, di quandu in quandu a minava. Dui schjaffi, un bellu cazzottu, una vista tremenda : eccu a manera d'accertà, à ellu è à l'altri, chì issa donna era soia ! Eppò, l'hà stampatu sei figlioli in corpu, di manera ch'ella ùn appii nisun' dubbitu : era u so ghjoculu, si ne putia ghjuvà sicond’ à u sò parè !

È cusì ch'e sò crisciuta, à mezu à i mughji, i pienti è i schjaffi, è aghju risu assai : a mo risa, u m’amore di a vita, sò stati l'elmu è a corrazza chì m'anu permessu di campà, d'attraversà u focu senza mancu brusgià mi, di cumbatte streghe è stregoni chì mi venianu in contru. 

Si dice chì quand'ellu ci n'hè pè sei, ci ne pò esse ancu pè sette : hè cusì chì fù custretta di chjama lu "babbà", cum’è i mo sei fratelli è surelle.

"Babbà" : issu nome, ùn hè ch'ellu m'era statu rigalatu ! Què po’ nò ! Ellu, u m'avia arrubbatu, strappatu ! À mè, mi garbava pocu di chjama lu cusì ! Ellu, ùn era micca u mo babbu, quessa hè intesa ! Ma, era a surella di sti sei zitelli chì m'eranu spessu à fiancu ! Allora, à issu arrubbecciu di nome, ci aghju accunsintitu, è l'aghju chjamatu "babbà", ancu sè pè mè, certe volte, à dì issu nome, era cum’è stupà !

Quandu ebbi diciottu anni, mi ne sò andata, di casa è di u paese : era una capra girandulaghja, pascendu da quì è quallà, è truvendu sempre una banda, per chjachjarà è per ciarlà, è un cumpulu induve manghjà è mette si à l'agrottu.

Tandu, l'erba era sempre verde, quasi acerba da stuzzicà i denti. U mondu sanu era da scopre : in ogni lochi, m'aspittavanu ghjochi è sciarpolli da inventà cù capre è capretti ch’e scuntrava pè strada. À dillà sana, hè tandu ch'aghju scupertu chì u cunfine trà amore è amicizia hè bellu frollu : si pò dì ch'ell’ hè largu quantu un lettu ! È ind’è issu lettu, ci sò cascata à volte, cù qualchì caprettu, chì m'hà lasciatu nant’ à a pelle, un profumu sapuritu di latte è di malincunia.

Ma, un bel ghjornu ch’e ghjucava nant’à una piaghja, cù a banda di capretti ch'avia cunniscitu tandu, fù colta da dui ochji scuri, prufondi è infribbati, chì mi cannuchjulavanu da sopra un fustu di pinu marittimu, lampatu nant'à a rena da l'ultima timpesta. Issu sguardu hè statu cum’è una acqua leggera nantu una pianta assitata, cum’è una alba luminosa chì apre u ballu di e farfalle : mi sò messa à cresce è à spannà mi, tuttu d’un trattu.

Sò cascata indè l'amore cum’è una petra ind'è un pozzu, cum’è un fruttu maturu cascatu da l'alburu, cum’è un fiore spannatu chì s'accala versu à a terra. 

Ùn sò stata tantu à avvede mi ne chì issi ochji infribbati eranu quelli d’un lupu, Lupu Amurosu : è qual'hè ch'hà dettu chì i lupi ùn puterianu esse tocchi da l'amore ?

È mi so lasciata ingutuppà da issu amore : un amore caldu, soffice, cum’è un piuminu, cum’è un niulu…

Vi n'arricurdate di i primi passi di l'omu nant’à a luna ? Tandu, hè cusì ch’e caminava. Forse chì, s'ellu m'avia mullata, averebbe pigliatu u volu ! Ma, mullà mi, ellu ? Mai ch'ella fussi!

À pocu à pocu, u s’amore, più chè quellu di un lupu, m’hè parsu à mè, quellu di a lellera chì abbraccia a leccia cusì forte ch'ella s'assuffoca !

Capra era, è m'andava pocu d'esse ligata ! À mè, m'era sempre piaciuta di ride è di ghjucà ancu i mo cumpagni, cumpagni cunnisciuti, o megliu, scunnisciuti ! Ogni volta ch’e pruvava à avvicinà mi di unu di quelli, sentiva a funa chì mi stringhjiva u collu : mi mancava l'aria, ùn putiva più rispirà ! 

Una volta, una volta sola, riuscì à strappà issa funa maladetta : c'eranu una poca di giovani chì facivanu volte è giri nanta è so motò. Subitu, mi sentii imbriacata da u rumore è da l'odore di l'essenza. À u primu segnu, saltò in groppa, agguantendu e spalle di u cunduttore. Stringhjiva l'ochji da a paura è da u piacè, è ridiva, ridiva cù a mo risa di capra ! È mancu, ùn vidì u fustu di u platanu chì ci aspittava à l'isciuta d’una girata… 

È da tandu ridu, ridu sempre indè u pratu di e stelle, induv’è pasciu oghje.

Timpesta 2017 : Ballà in Palmira

Una nuvella di Marianghjula Agostini


Mi volenu tumbà. Anu fattu a prumessa sulenna di taglià mi l’anche è d’impiccà mi. U mio corpu ammuzzatu, suminatu da e mosche, si manganerà à lu ventu durante parechji ghjorni nanzu d’esse lampatu à i cani. Per l’esempiu.

Eccu u casticu ch’elli mi preparanu s’elli mi chjappanu. U delitu ch’hà chjamatu sta sintenza ferebbe sicuramente ride i più grandi tribunali di u mondu : ballu ! Sò eiu, Ahmad, l’omu infamu chì, contru à tutte e regule murale inghjulia à Diu in ballendu. Ballu. Secondu à a legge suprana, nata quì qualch’anni fà, i mio passi è e mio figure sò un affrontu chì deve esse lavatu in u sangue. U mio sangue. Ma ballu è balleraghju sin’à à morte, cum’è elli preganu. Quessa, ùn a ponu pate. Ogni passu, ogni muvimentu sorge di lu mio essere è stampa u circondu per un instante nanzu d’alzà si ver di u supranu. Sta stampa effimera ùn hè data à vede à i spiriti persi ma apparisce limpida per l’anime serene. Sti porci vestuti da omu ùn vedenu chè inghjulia induve ciò chì ghjè cummunione incù e supranenze immateriale di u mondu. Mi volenu tumbà. 

Sò un ballerinu sirianu chì, in 2011 studiava l’arte di u ballu classicu è cuntempureanu à u cunservatoriu. Oghje, a pace hà sbandunatu lu mio mondu : ùn ci hè più nè sogni nè culori à l’ingiru. I ghjorni sfilanu trà spaventu è addisperu. Per rompe stu ciculu infernale, aghju sceltu di ripiglià i corsi è d’insegnà u ballu à i giovanni di u mio quartieru d’Homs. Avemu ballatu tutti i ghjorni durante quatr’anni per indulcisce un mumentu di ciò ch’ùn si pò mancu più chjamà vita. Stu scartu in la grazia ci hà purtatu nantu à i passi di i più grandi curegrafi auropenani : i nomi di Pina Bausch, Rudolf Noureev o Roland Petit accendianu stelle in stu locu di bughjura. Un ghjornu, avemu ballatu U ghjuvanottu è a morte, nantu à a piazza di a gara in u quartieru d’Al Mahata incù u sintimu chì more d’amore duvia esse dolce allora chì, induve noi, falcina si pigliava tutti i ghjorni i figlioli di sta terra incù odiu è terrore ! Ogni ghjornu, si ballava per ùn sticchì si. Certe volte, quandu i corpi eranu troppu stanchi per cuntinuà, ci pigliava a risa. Ridiamu cum’è scemi per u minimu sbagliu o una cascatura. Certe volte, e rise si piantavanu u tempu d’un assaltu è ci vulia à piattà si. Si piantavanu ancu più dulurosamente quand’omu s’accurgia d’un’ assenza è chì u sguardu di qualchissia ci facia capì : quellu chì mancava ùn vulteria più. Tandu per truvà a forza di cuntinuà mi dicia chì l’assente ballava in celu è, chjudendu l’ochji, u so visu apparia in una girivoltula. 

Senza effetu à u principiu, e minacce di i barbuti sanguinarii anu cuminciatu à fà cresce a paura in u nostru gruppu. Pocu à pocu i ballerini eranu scarsi. Impauriti, facianu unu à unu a scelta d’inghjuppà u spinu è di sottumette si à a legge infame. Quale l’averia pussuti ghjudicà per quessa ? Eiu, micca. Sta legge impone d’incavestrà i corpi per fà tace tutta vuluntà di spreme ogni emuzione, ogni individualità. Oramai, i passi di l’ultimi ballerini siriani si perdenu in u silenziu di a preghera. È a preghera di quelli ch’arreganu tanti guai ùn hè accumpagnata di musica ma di tumbere, di furzature è di pruibizione. U soiu u Libru, sugerisce di strughje è di spanticà ruina. Nundà ùn pò stancià u so odiu. Hè cusì ch’elli s’arricummandanu à u Supranu. È li facenu onore ! Ma eiu, quandu pesu l’ochji in celu, pregu à Diu di tene tutti i mei è u mondu sanu in pace è in salute. Puntu è basta ! Ùn mi mischiu nè di ciò ch’elli facenu l’altri, nè di cum’ellu ci vole à vive o amà. Mai steraghju fermu di pettu à stu silenziu. Ùn aghju altra scelta chè quella di ballà o di more... piuttostu : quella di ballà per ùn more. Durante parechji ghorni, aghju cuntinuatu solu à ballà, senza musica, seguidendu u ritimu di una piccula musica interiore. Chì pudia fà d’altru ? Parte ? More quì o more in mare, qualessa hè a sferenza ? Incù l’aghjutu d’un cuginu chì campa in Alemagna, aghju pruvatu à parte versu d’altre rive. Un’ amica ballerina chì stà in Francia hà pruvatu à fà mi vene cume ballerinu o studiente in cunservatoriu o in un’ università pariggina ma tutte e mio dumande sò state ricusate. I Francesi, quand’elli partenu in altrò si facenu chjamà « expat », marca bè. Ma quand’ella hè quistione, à l’inversu, d’accoglie ghjente nantu à a so terra, stridanu à l’invasione di i migranti. Quand’era chjucu, i mio libri di storia ludavanu u curagiu di i resistanti durante e guerre, a generosità di quelli ch’anu prutettu e vittime. Ma sti fatti sò forse più faciule à ramintà dopu à u fraiu chè à mette in opera in tempu di guerra. U mondu sanu pare sordu è cecu à i nostri guai. L’umanità hè caduta in Siria ma dinù in Auropa incù l’affare di « i migranti ». Sè ùn salvu a mio persona, salveraghju a mio alma in ballendu : « Dance or die ».

Eppò un ghjornu, aghju fattu a cosa a più periculosa di a mio vita : aghju ballatu in Palmira. Ultimu attu di resistanza, aghju ballatu annantu à scena scunquassata di ciò chì fù a maraviglia di li mio lochi. Ogni passu, ogni girivoltula pisava più polvera chè i fucili di sti salvaticacci. U mio spiritu era in pace : m’era liberatu di sta rabbia arripiccata dapoi cinqu’anni. In ballendu, pudia supranà tantu l’anima di sti cani arrabbiati chè u tralasciu vergugnosu di u mondu. Un filmu di stu mumentu, fattu da un amicu, hè statu messu in linea è hà giratu u mondu. Annantu à una famosa reta suciale, hè diventatu cum’ellu si dice «virale». Ma per mè, vole dì oramai, una morte sicura. In ciò chì ferma di a mio casa, aghju riguaratu i pochi soldi è i pochi panni chì mi fermavanu per andà in furia à piattammi in un’altra cità. U più difficiule hè stata di sorte d’Homs tenuta cum’è una furterezza. È m’hè picciata ! Aghju riesciutu à truvà un alloghju per qualchì tempu nanzu di parte in Turchia. 

Aghju passatu sei mesi in un campu di rifuggiati turcu. Tandu, hè stata peghju chè in Homs : ùn pudia micca ballà. In stu mondu spietatu induve l’urgenza si face d’ùn esse rimarcatu, ùn pudia chè aspettà lindumani incerti, sin’à sminticà a mio cundizione d’omu. Dopu à sei mesi di malasgiu, a speranza hè venuta d’Auropa. 

U 15 d’agostu di u 2016. aghju ricevutu una nutizia strasordinaria. Sò statu cuntattatu via internet da u direttore di a Squadra naziunale di Ballu d’Amsterdam. Mi prupunia d’esse affiliatu à a so squadra. Avia vistu u filmettu di Palmira è intrapresu tutte e dimarchje amministrative per fà mi ghjunghe u più prestu pussibule. Avia dinù riesciutu à cullettà i fondi nicessarii per pagà u mio viaghju. Eiu, d’Amsterdam, ùn n’avia mai intesu parlà. Un amministratore di u campu m’hà spiegatu ch’ellu si truvava in Auropa. Sò partutu incù sta sola certezza. 

Di carne è di sangue o ancu di polvera, u mio essere sanu hè chjamatu à ballà. Stu locu di u mondu m’arricoglie in pezzi ma face nasce speranza è fede in l’umanità. Si lascia sempre qualcosa quand’omu parte. Aghju lasciatu un sognu : quellu di vultà à ballà in Palmira.