dimanche 4 février 2018

Trail (2/2)


Una nuvella di Nicolas Rey

Un meziornu, com’è sempri, Santa entri in a camara.

Bonghjornu o Léo, comu sè oghji ? U surrisu di a ghjuvanotta dopu a quissi parolli hè u so mumentu prifiritu di a ghjurnata. com’è tutti i ghjorni posa incù iddu annantu u lettu è u faci manghjà. Pà Léo hè u mumentu di dumandalli u so aiutu. Ci hà pinsatu tutta a nuttata à a manera d’ingagià quissa cunvirsazioni. Ùn si pò sbaglià o sinnò hè finita par iddu. Quali sà ciò chì l’ani da fà ? Sponi u so pianu è scruta i segni, i riazzioni i più minori annantu u visu di Santa. A ghjuvanotta u fighjola senza tradiscia nisciun’ sintimu, tinindu a cuchjara in aria, instatuata.


Allora chì ni pensi, Santa ?

Poni a cuchjara in u piattu è po’ u piattu in u piattonu è s’arrizza subitu da u lettu. U so surrisu hè sparitu. Si volta infini, u piattonu in manu è li dici :

A sa’, Léo, Tupì ùn hà da essa cuntenti quandu hà da imparà st’affari.

Esci di a camara senza più adrizzalli a parolla. Léo prova d’arizzassi ma u so coddu hè ritinutu da u cuddari.

Innò, Santa ! Volta ghjà, par piaceri ! Ùn mi po’ lacà quì. Santa !

A porta sciappittighja, Léo hè tarrurizzatu è abbattutu.

Hè finita par mè, va’ à sapè ciò chì m’aspetta.

Pienghji.

Qual’ hè ‘ssu Tupì ? Chì m’hà da fà ? È i me cunacci d’amichi induva sò ? Parchì ùn venini micca ?

Moghja d’addisperu, si torci com’è un tontu in u so lettu.

Oh mà ! Oh mà, ch’aghju fattu di mali ?

Passani parichji ori, a notti hè falata. D’un colpu a porta s’apri. U culossu entri in a camara un candeli in manu. Hà u passu lentu ma assicuratu. Hà sempri una camisgia aperta, i so capiddi sò allisciati in daretu è piattani una piccula pilaghjina. Daretu à iddu marchja Santa, capibassa. Pidda un cariconu in u fundu di a camara è u strascina sin’à u fronti di u lettu. Posa annantu è dà u candeli à Santa chì stà accantu à iddu, i pedi incruciati. Léo s’alluntanighja u più ch’iddu pò di quissu paghju inchiitanti, s’attundulighja in un angulu di u lettu, contru à u muru.

Allora pari chì ci hè una parsona chì si ni voli andà da quissa casa ? Dimmi un pocu Santa, Quali hè ‘ss’ingratu parsunaghju ?

Santa, sempri u capu bassu, moscia à Léo di ditu. U culossu ripidda, sempri incù una boci calma.

Sè tù Léo ? Sè tù chì ti ni voli andà ? Ùn sè micca bè qui ?
Par piaceri, lacheti solu ch’e’ mi n’andessi, dici Léo, trà dui sugnuzzi, incù una boci trimulenti.
Ùn hè più pussibuli, caru Léo. Sè duvintatu impurtanti par no’. Avemu privistu tamanta cirimonia par tè. Ùn ti ni po’ più andà.

U culossu finisci a so infrasata incù un surrisu chì si voli rassicuranti ma chì tarrurizighja à Léo.

A sa’ o Léo, tempi fà, à una cert’ epica quandi a vita era cumplicata par no’, faciamu incursioni in i paesi vicini, quiddi di u to mondu. À quist’ epica, quandu i vosci paesi erani bioti, ni prufittaiamu pà sbulicà in i vosci casi, truvà alimenti, o robba utuli par no’. Ugnitantu ci faciamu veda, hè vera, è ùn aviamu d’altra scelta chè di tumbà i povari tistimonii.

Léo ascultava u culossu ma ugni parolla l’inciuttava di più in u so angulu. Circaia u sguardu di Santa ma quidda calaia sempri u capu.

Una volta, quandu visitaiamu l’ultima casa di u paesu, avemu trovu una camara impiuta di libri. Era a prima volta chì no’ ni vidiamu tantu, siguramenti a casa di un capizzonu di u to mondu. Unu di ‘ssi libri parlaia di i Tupì. Chì beddu populu, ùn hè, cara Santa ?

Poni a mani annantu à u bracciu di a so fiddola è cuntinivighja.

Com’è no’, ani dicisu di campà fora di u to universu, Léo. Ani dicisu di stà in picculi gruppi in a so furesta. Nimu l’hà scuparti. Lacaiani i vistighji, par favvi creda chì un ghjornu i scuprariati. Incapaci chì vo’ seti di pinsà chì u vosciu mondu ùn s’appieca micca da partutu annant’à a tarra. Pinsendu chì u so isulamentu ùn hè, è ùn pò essa, chè ignuranza. Com’è no’, vani à circà in i paesi vicini ciò chì li manca. A guerra era a basa di a so civilisazioni, hè par quissa ch’aviani aghjuntu una finezza propiu scunnisciuta à u trattamentu di i so prighjuneri. Com’è no’, volini rivena à i surghjenti di l’umanità, à u scartu di a voscia dicadenza. Allora emu pinsatu chì no’ li duviamu renda un umaghju. Hè par quissa ch’aghju presu u so nomu, è hè par quissa chì tù sè incù noscu. Sè quissu umaghju, Léo. Grazia à tè rivinimu à i surghjenti.

Léo, i lacrimi à l’ochji, u nasu umidu, u corpu trimulendu di paura, pruvaia d’ùn capiscia ciò chì ‘ssi prupositi scemi significaiani. Ùn vulia veda a virità in faccia.

Ma chì diti ? Ùn ci capiscu nudda.
Ùn ti ni fà, Léo, ai da avè un distinu tamantu, dici a bella Santa pisendu u capu pà a prima volta. 

Incapaci di pruducia un sonu, for’ di i so pienti, Léo fighjola à Tupì è à Santa chì si ni vani incù u candeli.

***

U lindumani matina Santa entri in a camara. Stavolta senza piattonu in manu, è senza una parolla pà Léo.

Santa par piaceri, mi devi aiutà. Libarighjami.

Com’è sì mancu u sintia, Santa s’avvicina da u lettu è, pà l’ultima volta, u basgia in fronti cù tinarezza.

Pudeti veni, avali.

Hè à ‘ssu mumentu chì Tupì è Petru entrini in a camara, cù i cateni in manu. Léo, capindu chì qualcosa di tirrificanti s’appronta, si dibatti com’ iddu pò. Ma a forza sprupusitata di l’umatali faci rumpa a so vulintà è si laca incatinà à l’altezza di a vita, piinghjindu è rassignatu.

U me frateddu, dammi i chjavi par piaceri, dici Santa in dirizzioni di Petru.

Santa libarighja u coddu di Léo da u cuddari metallicu. Tupì è Petru, tinindu forti i cateni, strascinani à Léo senza maneri. U portani for’ di a casa, vicinu a una mora di petri. I so dui turmintadori s’alluntanighjani un pocu è tandu u culossu li dici :

Serviti di ‘ssi petri è moscia puri ciò chì tu vali.

Oramai Léo hè accampatu. In i so canti i dui omini tenini i cateni, in faccia ad iddu si piazza Santa è in daretu ci hè a mamma, Anghjulina. Hè idda a prima à avvicinassi di Léo, incù un bastonu u pichja annant’à a coscia, po’ l’agguanta pà u bracciu mughjendu :

Quistu hè par mè !

Léo, surpresu in tuttu, è ùn avendu micca anticipatu l’attaccu, si volta è boga à Anghjulina. Hè à ‘ssu mumentu pricisu chì Santa s’allampa annantu ad iddu è li mursica l’arichja sin’à u sangu. Una impressu à l’altra i dui donni, com’è dui strii furibondi, moghjani è s’avvicinani, po’ s’alluntanighjani di Léo pà ricumincià cussì prestu un altru assaltu. Iddu, stumacatu, si servi di a mora di petri à i so pedi per tenali scantati. Tupì è Petru parini di divirtisciasi di u spittaculu. Léo si batti com’iddu pò, si surprendi ancu à lampà i petri incù odiu, a sciuma in bucca. Ùn hà più a paura di fà mali à quissi dunnacci. Una petra dopu à quidd’altra i so tiri si facini più pricisi è Santa si ritrova cù a faccia insanguinata. Léo si difendi un longu mumentu ma i petri cumenciani à mancà è s’attronchjani i so musculi.

Sin’à quandu hà da durà quista cumedia ?

Fighjola i dui omini pà truvà una risposta, par cunnoscia a sciuta di quissa carnavalata. Ma i dui parini filici, u spittaculu li piaci di manera sicura, è Léo ùn impara nudda di più. Ni ghjunghji à l’ultima petra, l’ultimu tiru pussibuli. Annantu à quali lampalla ? A mamma ? A fiddola ? Sceddi a mamma, a di lampa in pienu capu è quidda fala in daretu, abbambanata. Léo volta versu a fiddola chì affacca à u cursu. Chì pò fà ? Avali ch’ùn hà più armi, più spiranza, à chì servi di risista ? Tandu, Léo si laca cada, è s’abbandunighja, invinuchjatu in faccia à a bella Santa, duvintata un’ altra, una Santa ch’iddu ùn ricunnosci più. Com’è u toru mentri a corrida, capu bassu in faccia à u so boia, u più bellu di i boii, aspetta l’ultimu colpu. 

Tupì, u so surrisu avali sparitu, dici à Santa di rinculà è faci un segnu di capu à u so fiddolu. I dui omini s’avvicinani è chjappani à Léo pà i bracci. U sullevani è u portani accantu à a casa, in u stessu locu induva avia vistu un' umbra u primu ghjornu. U forzani à invinuchjassi vicinu à un troppulu, è ci appoghjani u so capu. Hè avali Petru chì u manteni cussì. Tupì s’hè alluntanatu è riveni incù un mazzolu dicuratu cù i piumi. U baveddu appughjatu cun forza annant’à u troppulu, Léo pesa l’ochji u più ch’iddu pò, circhendu di veda ciò chì l’accadi. I lacrimi l’impidiscini di fighjulà chjaramenti, ma spera sempri di sculunà una faccia salvatrici. Tupì si teni avali davanti ad iddu, Léo ùn vidi più altu chè i vinochji di u culossu.

Anghjulina, po’ accenda u focu, eccu una manghjuscula divina.

È u mazzolu fala annant’à u capu di Léo.





Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire