jeudi 19 octobre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Isula

Un testu di Charles Eissautier

Dicenu chì, certe sere, nantu à u mare spianatu, lisciu cum’è un cuppetta d'oliu, quandu u mo rispechju mi face parè bivalva, ci sò certi chì sarianu abbastanza arditi per imaginà, aduprendu un cultellone d'Arcefalu, di pudè penetrassi in i me strati, sfurzendu una mappa putente, da ch’ella affacchessi, in u so stucciu di madreperla, issa polpa abbundante è afrodisiaca chì calmarìa i so ardori ?

Vanità è umana scutumia, sogni proteichi. Anamorfosa inutile, paragone senza riferenza : sangue da i petri ùn si pò caccià ! Ostrice smisurata, cù a so cunchiglia tamanta, spessa ch'ùn lascia mancu un postu per u minimu branu di carne è chì mai accuglierà una perla, mostru marinu, arinatu nantu qualchì scogliu, cetaceu di i tempi, ruderu à l'ultimu di sterpe smarrite, pruvendu à ritruvà u so fiatu, cù a speranza d'un maremottu chì a cacceria è mai più vineria.

In i banchi di nebbia matinale, u viaghjadore, ch’ellu sia venutu da a terra o ch'ellu sia arrimbatu à u paraponte d'un battellu, mi scopre, circhendu à capì chì sarà issa mansa fosca, strana è immobile, chì s'affacca à l'impruvisa nant’à u mare ancu abbughjatu.

Giraglia ! A Giraglia, cum’è un nome lampatu à l'onda è chì ribomba in un ecu pudente, da l'Oratoriu Santa Maria sin'à a torra genuvese, Tebaica piatta in u core di tanti marini.

Ma, isula, ùn sò micca stata sempre un’ isula !

Orfana, senza famiglia, solu l'acqua fù u veculu di a mo nascita, ricuparta cù l'elementu liquidu è nutritivu, chì à pezzi è à bucconi, appilava à pocu à pocu i mo strati di petre. Mentre issi tempi infiniti m'ingrassava pianu pianu, custruiscendu mi a sustanza sputica meia, bagnata da a lume di l'acque calde di qualchì lagone trupicale.

Genesi misteriosa è bughja, per mè chì ùn sò isula chè da pocu, una manata di millenarii, invece chì a mo nascita torna à 25 millioni d'anni per u menu. Ma, cum’è parlà di nascita ? Quandu possu dì "Socu !" tantu sò a somma d'una vicata infinita, sempre à torna è volta, ricustruzzione, riurganizazione di materia anteriore in un solu tribbione. Partu ùn ci n'era mai, nè mancu fecundazione, ma una longa germinazione, fatta d'accatastu di strati successivi, cum’è e fette d'una pulendona, allinzata pianu pianu, nant'à u fundale d'un’ acqua svapurata dapoi un bellu pezzu, ingrassata di tutti sti granelli chì venenu ad appicciassi, ognunu purtendu a so infima parte à l'edifiziu. Dopu, mentre un viaghju telluricu, e strinte infinite è torride, allungate ardente, salti è tremi, cuntrazzione inaspettate, piegature di voluttà, trascorse di scosse violente. Da ch’à l’ultimu da u bughjone emerge una trebisonda chì si dispone in mille fogli di matticciu è di culimbrina.

Quandu sò venuta à u mondu, a terra era digià quattru volte più vechja chè a mo età presente, è mi cappiò da isse catene infernale chì m'attuscavanu. Era nantu à u cuntinente, a terra ferma, quella chì bagna in u mare smisuratu di a nostra pianeta azura. È ognitantu, quandu u celu hè sporgu sporgu, i ghjorni di libecciu, possu sculunnà i so cimali in u luntanu.

Eccuti, allarghendu e cime, strappendu i ligami, principia u viaghju tamantu, abbandunendu e rive d'un mondu infinitu. È, mentre chè Vulcanu si scatinava, vumitendu e mo cugine, turnai l'estremità d'una terra nova chì adunisce à Corsica è Sardegna. Sò casate d'oghje ! Infatti, a mo sorte mi fù data in i issi tempi di l'Eocenu chì vidinu nasce l'Alpe è Pirenee è affaccassi l'iniziu di l'Appenninu, un peripulu bagnatu da Thethys u miticu, mare digià cundannatu pè a chjusura prugressiva di a so surgente uceana. È po dopu, l'onde à l'intornu smarrinu à pocu à pocu, scarichendu e so cruste salite nantu à i nostri fianchi : eccu ch’è no simu muntagne, serre è cimali sopr’à a piagha di sale smisurata è l'abissi svapurati. Ma l'Atlanticu assaltava è sbrulava u ferriale di Gibilterra chì li chjudìa u passeghju è catapughjendu l'ultimi ostaculi, si sfrumbulò in issa conca bramata, in u rombu d'Apucalissa, trunchendu u silenziu è l'immubilità, addurmintati ch’è no eramu da isse spuzzate falzinose. I so marosi ci circundonu : assaltonu i nostri fianchi, in una crescita cusì tremenda ch’e temiu d'esse ingullita cume una panculaccia !

È avà, quale ci sarà à stringhje mi ? Ùn hè micca stu berbachjulime cù u mare è u ventu, i mo dui cumpari, chì farà nasce qualchì pusterità : u mo tempu hè quellu di l’universu !

O ghjente averete ancu a ragiò di chjamà mi Isula ! Postu ch’è vo m'avete cunnisciuta sempre à mez'à u mare, fora ch'à l'alba di l'umanità, mentre l'ultima ghjaccera, anu pussutu pedià à l’asciuttu sin'à mè.

Eccu i primi umani chì si campavanu cù e cunchiglie, chì eranu à buzeffe nantu à i mo fianchi, poi s'affaccavanu e galere feniciane, etrusche, greche è rumane. È ghjornu dopu à ghjornu, passanu l’umani, cheti pescadori o guerrieri bellicosi. U moru Musetto, impustatu in cima à u mo puntale, si dice, circa l'annu mille, ch’ellu avia cumenciu a custruzzione d'un minarettu è Tragut, cinque seculi dopu, bramava di ripiglià la iss’idea. À l’ultimu sò stati Ghjenuvesi à dà mi qualchì metru di più cù a torra quatrata. Nelson l'assaltò, ma fù a torra Santa Maria à pate di a rabbia di i so cannoni. Era impustata d’incantu da pudè fighjà isse battaglie frà l’omi, è cum’elli si campanu cù distruzzione è carneghju. Eiu, spettatore petrificatu, mi saria piaciuta d'esse scelta da Omeru, spiechendu parchì Ulisse ebbe ind'è mè, un’accolta più ardente chè quella di i Lestriconi ! Mancu un aggrottu tranquillu, una rena da tirà ci e barche à nantu ; mancu una surgente fresca da calmà a sete, solu qualchì talavellu, purettu, è finochja ! Mi si lascia solu u fideghju di e balene, di delfini è i bolleri di i gabbiani.

Palesu ch’e mi sentu scatavultata da a ghjelusia quandu Dumas scelse sta pancula chjamata Monte Cristo, da cuntà i fattoni d'Edmond Dantès. Conte di a Giraglia, hè un cugnome prestigiosu, ùn hè vera ? È ancu un muscu misteriosu : una isula cavernosa, chì l'usciu saria in u fondu di a torra, aggrundendu u famosu tesoru di u cardinale Spada ! Saria stata cun garbu è manera ! Ponu mandà à fassi leghje Jules Vernes è Maurice Leblanc ! Avà chì l'aghju dettu, mi sò sfucatu è mi sentu bè !

Ma dumane sarà ghjornu !

Mi piaceria assai di turnà à vede a neve, quella chì addulcisce tutti i rilievi cù u so mantellu pagnu, cum’è l'aghju vistu in i tempi, nant’à e custere di u Monte Toricella ; micca a limosina di qualchì biocculu chì sdrughje subitu ch’ellu mi tocca appena ammintendu mi i tempi ghjalati è l'invernu infinitu.

Invidiu sti spampillimi sculunnati chì correnu in a machja, quindi, ghjustu di fronte. È u murmuru di guadelli ? Cum’è si face funtana quandu e candelle d'acqua a si spasseghjanu sin'à u mare nanzu ch’elle si ficchessinu in a mo coppula o si svapuressinu in u ventu è u sole.

Cumu sulcà l’onda è calvalcà i marosi ? Cum’è sti vascelli chì naviganu in altu mare indiziati da u mo fanale ? Eiu chì sò piantata, fermu è stò, aspittendu una partenza impussibile, sott’à e carezze d'un ventu complice, accumpagnata forse da u battelone chì face a so strada davant’à mè, è chì di quessu ùn videraghju mai solu a so poppa !

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire