samedi 31 octobre 2015

Ludwig (3/3)

Una nuvella di Jean-François Rosecchi


Paolo cridia di sapè indu i paciaghji s’arriuniani, micca luntanu da l’anziani staddi, daretu à una grandi tozza in tarra. Quì si truvava una rimpianata d’arba, stiddata di carcassi di vitturi, di prefabbricati, di pezzi di plasticu, di stenditoghji pà i panni. Uni pochi di ghjacari ghjaciani à u soli, mentri chì i maestri fumavani nant’à i mori di tavuli anniriti. Ugnitantu u nizzulu d’un ciucciu si facia senta, calata a notti si pudia ancu audì i sbuffalati di i coppii chì faciani l’amori, è tutti l’altri trosti umani di a miseria, quissi ch’ùn si sentini micca in i larghi viali burghesi. Paolo sculisciava u meddu ch’eddu pudia pà u tafonu sgrignulatu in a sarrenda rughjinosa, scupria a rimpianata di i paciaghji ma pruvava d’ùn mustrà si micca curiosu lascendu viaghjà u so sguardu dapartuttu. Si rigirò versu una vechja donna chì purtava una piccula baretta, a salutò po’ li spiicò à qual’eddu circava, parchì i circava è dumandò s’eddi erani quì, almenu unu di l’omi. A vichjetta indittò à calchì metru una vitturuchja cù a panchetta di daretu chì paria tracarca di grossi sacchi in plasticu. Hà da vultà, dissi a donna. L’omu, di fatti, si prisintò à u capu d’una dicina di minuti, tinindu trà i mani un vechju esempiariu di u Corriere. Ùn era tantu difficiuli d’induvinà duva era mossu. Era bè di a banda di l’altr’eri, avia accoltu i pattachi cun quidd’altri. Paolo s’adrizzava à eddu infurmendu lu ch’eddu s’era trovu annant’à a piazza à u mumentu ch’eddi sò sbuccati i sgaiuffi, dui ghjorna fà. Accadi à spessu, quì in Verona ? chersi eddu. L’altru li risposi. Quiddi dui ùn l’aviamu mai visti, iè, accadi ch’eddi siani cusì cun noscu ma micca briunendu i cosi di i nazisti.
È a sapeti da ind’ eddi venini i dui femini chì v’accumpagnani, i dui chì sò cun voscu ? Dumandò dinò Paolo. Innò, ùn la socu manc’appena, risposi l’omu vultendu à a so vittura chì paria d’essa u so locu di vita misareddu. ‘Ssi ghjovani sò da veru dui cunnacci, aghjunsi, picculi burghesi chì disprezzani a nostra vita di miseria. Socu ubligatu à viva in a me vittura, hè tuttu ciò chì mi ferma. Pensani ch’eddu ci hè da rida ni, ‘ssi picculi inculati. Paolo ùn la facia micca à ditarminà l’origini di st’omu – era bè un affari chì da veru u stuzzicaia – ùn parvinia nemmancu à furmà l’ipotesi annant’à u so parcorsu di vita ; paria parpena balordu, si dicia, inadattatu, cundannatu à st’esistenza piduchjosa. Ci voli à vultà à veda lu, si dissi Paolo, spirendu di scuntrà i femini. Pudariu rivena à discutta un pocu cun voscu, travaddu pà l’affari sterni ma circu à capiscia ciò chì si passa avali in ‘ssu paese, in Italia stessa, videti ? U paciaghju ùn paria micca di scedda a suttilità di a frasa. Iè, và bè, risposi, dumandeti à Spinelli sì vo’ ùn mi truveti micca, à Guerrino Spinelli.

In quissa fini di l’anni 70, a cità di Verona accugliia dighjà i folli affuchenti di turisti, purtati quì da a tragedia shakespeariana di i ghjovani amanti Capuleti è Montecchi. Sò pochi à sapè chì u balconu di Ghjulietta ùn hè statu aghjustatu à l’edifiziu medievali chè in u mentri di l’anni 1930. Verona hè a storia auropeana riassumata, guasgi quant’è Roma, l’epichi cumpariscini di manera cuncentrica com’è i scanalaturi di i vechji platani, ma cù i furtificazioni è i porti. U cori hè rumanu, in ghjiru i Palazzi medievali è rinascenti, l’edifizii rilighjosi – com’è Santa Maria in Organo –, po’ i subborghi chì, eddi, ùn sarani mai nudda, com’è u campamentu di paciaghji vicinu à l’anziani staddi chì Paolo lasciava in quidda sirata d’aostu 1977. Santa Maria in Organo, Santa Maria di l’organu. Ci truvemu l’intarsiaturi à modu trompe-l’oeil rializati da u frati Giovanni da Verona, in u coru di a ghjesgia, in tuttu fatti in legnu. Certi trompe-l’œil s’aprini annant’à i spazii chjosi, d’altri ci burlani cù perspettivi prufondi, in un carrughju, versu un edifiziu, à l’aria libara. Annant’à a siconda intarsiatura rializata da u frati à u principiu di u 16u, una chjeccula ci fighjola bè di faccia, in u bassu d’una tasgera d’unu spezia d’armariu di cullucamentu, s’inchina appena versu a dritta, a canteghja aparta à pinuccia, com’è ch’edda t’avissi da cascà ci à i pedi. Dunqua ‘ssu vagabondu si chjama Spinelli, campa in a so vittura, in una Fiat 126 minuruchja, impiuta di sacchi in plasticu è di spurtini. Chì ‘ssu gennaru di tippu pruvuchessi l’odiu, ùn si capisci mancu stampa. 

A Fabbrica è l’energia putrica di u mondu. Paolo lasciava a tozza di l’anziani staddi daretu à eddu, à tempu à l’universu di i misareddi, pà ritruvà a villà di famidda in qualissa a piccula Fiora pari di piacia si cusì bè. 

Ma chì sarà à intarissà ti à ‘ssu puntu, chì tù andessi à ghjirandulà in i campamenti di l’andacciani ? li dumandò a sposa à u so ritornu. Ci n’andemu da quì à qualchì ghjornu, a ti ramentu, ti duvaristi piuttostu impignà à appruntà a to presa di funzioni. Ùn hai chè à ingagià ti cù i Brigati sì tù voli difenda i povari, cusì Fiora ùn avarà più babbu. Paolo, un pocu infastiditu da ‘ssi prupositi, intristi in camara di Fiora è apristi bruttalmenti l’armariu di a so fiddola, da qualissa un ballò multiculori cascò à i so pedi. Si ritensi d’ùn metta un calciu viulenti in quissu ughjettu è falò à leghja un magazinu in u salottu. Era guasgi mezanotti. À u stessu mumentu, à uni pochi di carrughji da quì, Wolfgang Abel è Marco Furlan pigliavani i so posti in a Grandi Fabbrica di u Mondu. Aviani appruntatu cù minuzia parechji cocktail Molotov è aviani sceltu, forsa dapoi parechji settimani, a so sibbula. A ghjustizia di i dui eredi era in marchja. Guerrino Spinelli si truvava in a so vittura, a prisenza di i sacchi numarosi duvia aiutà à a prupagazioni di u focu, Wolfgang lampò un primu cocktail Molotov, po’ un sicondu. Spinelli mughjava di veda i so carri imbuffà si à buddi. 

Paolo si dirighjia versu a tozza, si ni truvava talmenti à vicinu ch’eddu ùn ni pudia veda a cima. Faccia à ‘ssu locu, à l’epica di l’Austriachi, c’erani i staddi cù i bestii splendidi. Oghji, i lochi vedini marità si i pianuri, a tarra svultata è i calcinacci d’astracu. Spinelli, quissu di a Fiat, hè quì ? dumandava Paolo. Innò ni, nimu l’hà più vistu mi si pari. Un altru vagabondu s’avvicinò. U tippu di a Fiat, a sai ind’eddu hè ? Iè, a so’, a settimana scorsa hà avutu un accidenti, credu, ed hà brusgiatu, hè à l’uspidali. È Paolo ripartisti da a rimpianata di i vagabondi, par ùn vultà ci mai. T’avia una fidduluchja, a duvia curà, è u restu ùn avia tantu impurtanza. Dinò uni pochi d’ori, ùn cissò di murmughjà Ma ‘ssu povaru tippu quantunqua… Ma ‘ssu povaru tippu quantunqua… Hè in 1984 chì Marco Furlan è Wolfgang Abel funi chjappi in a piccula cità di Castiglione, à u mumentu chì, vistuti di mascaramenti è tinindu in manu i bidoni d’essenza, circoni à incendià a Melamara, piccula discuteca di campagna in qualissa si truvavani quattru centu parsoni. Quissa bella ghjuventù di a pruvincia di Mantuva devi a vita à una norma di custruzzioni ublichendu, dapoi a tragedia di u sinemà Statuto in 1983, à utilizà i rivistituri ignifugati. Devi a vita à una mucchetta. L’essenza lampata da Furlan è Abel si cunsumò in i fibri ma lentamenti. Abbastanza lentamenti par metta un termini à l’esistenza di u gruppu Ludwig. Eramu di marzu, ghjornu di u carnavali, i femini s’erani appruntati lungamenti, un’ attinzioni miticulosa era stata data à a macchittera. I ghjuvanotti purtaiani i camisgi à gobbiu, i mascari veniziani, i toghi imperiali… C’erani i cunfetti, i piumi… Buliatu à i catavari carzulati, tuttu st’affari avaria fattu una mora di cinnari bedda strana è miseriosa.

jeudi 29 octobre 2015

Ludwig (2/3)

Una nuvella di Jean-François Rosecchi


Passò a statina, Paolo rigrittava d’ùn avè riisciutu à intratena i rilazioni amurosi più serii à l’università, finalmenti i femini erani abbastanza rari è u più spessu, è malgradu a so ghjovana età, impignati in l’appicciati o maritati di pocu pà u più gran numaru. Passava i so statini ind’è i so parenti in Verona, ci ritruvava l’amichi, u so babbu cun quali li piacia à chjachjarà dopu à i ripasti ; hè in Verona ch’eddu scuntrò a ghjuvanetta cun quali si maritò di veranu 1976. Di ghjungnu di a stessa annata nascisti una criatura, decisini di chjamalla Fiora com’è un umaghju à l’autori di i Fioretti, u santu d’Assisi. Quiddu avia quantunqua fattu piigà u Mali, ‘ssu lupu di Gubbio chì, chjinendu si à i pedi di Francescu, rinnunciò à a so natura. Hè scrittu in Gubbio, in a ghjesgia di a Vittorina : « Quì San Francescu appaciò a lupa perniciosa ».

Paolo avia acquistatu i so diplomi cù una grandi facilità ; in Roma, mentri u vaghjimu chì seguitò, un postu di quatru à u ministeru di l’affari stranieri l’aspittava. ‘Ssa statina 1977 fù l’ultima ch’eddu passò ind’è i so parenti, in cumpagnia di a so ghjovana sposa è di a piccula Fiora. Avia l’abitudina, tutti i matini o guasgi, d’incaricà si di i cumissioni di meziornu, u so parcorsu era sempri u stessu, siguitava i stessi carrughji, salutava i stessi parsoni. U mesi d’aostu tuccava à a so fini è u caldu lacciarava un pocu menu, a via Cavour era abbastanza animata. À u pe’ d’un bastimentu cù l’arcadi larghi, stracquati à u soli chì, à st’ora di a matina, adulcia a so agrissioni annant’à a pella, i ricunniscisti subbitu. I dui femini erani cambiati, a più minori di taglia sopratuttu, quissa chì l’avia intarpillatu dui anni nanzi in Turinu dindu li Ti cunnoscu, a so faccia paria menu zitedda, più scavata. Ùn era micca sicuru chì i masci fussini i stessi chè quiddi scuntrati tandu in Turinu, erani trè sta volta quì. In u stessu tempu ch’eddu i cunniscisti, assistì à una scena chì u pitrificò par via di a so viulenza ; dui liceani, magri spinti com’è i fili di u raffià, s’erani allampati à a banda sciacchendu i calci in i so sacchi, fendu sbulà u cunculeddu di plasticu in qualissu ci si truvavani uni pochi di patacchi. A banda ùn hà tantu riagitu, stumacata da a celerità di i dui felini. Unu di quissi dui, rimarcò Paolo, cù i capeddi neri è u visu ammagritu, salmughjava i sintenzi chì buliavani l’alimanu è u talianu. Untermenschen ! Supremazia ! Puntuava i so vuciferazioni di saluti fascisti. Ch’eddu si pudissi sgagià un odiu cumpagnu da un corpu cusì minutu lasciò à Paolo smaravigliatu, i membri di a banda, in quant’à d’eddi, pariani d’essa avvezzi à ‘ssu gennaru d’agrissioni. L’andacciani circavani lamintevuli di ricoglia i patacchi sparguddati, Paolo s’avvicinò da eddi, cacciò qualchì lira ch’eddu t’avia in istacca è li rimissi i pezzi com’è ch’eddu l’avissi trovi in tarra. Si vissi ringraziatu parechji volti po’ i masci vultoni à spertizà u tighjatu. Paolo cuntinuvò a so strada. Quandu feci casu di st’agrissioni cù a cummircianti ind’è qualissa era avvezzu ad andà, quidda ùn persi mancu tempu à chera li i ditagli, a passata ùn paria d’avè per edda a minima impurtanza. Appressu tuttu, si dicia Paolo, ‘ssi cosi quì devini essa abbastanza cumuni in una cità com’è Verona, u so paese era ciambuttatu, una pulitica strema avia forsa attizzatu à quidd’altra. A spiecazioni era un pocu simplicia è l’imaghjina di ‘ssu povaru tippu chì accudia cochju cochju i patacchi ùn parvinia à cappià u so spiritu. Ciò ch’eddu cuminciava à risenta era ch’eddu era duvintatu un omu anch’eddu, è chì li tuccaia à intarrugà si oramai annant’à a situazioni pulitica. A femina tumbata da i carabinieri qualchì sittimana nanzi, quidda ghjovana burghesa, comu n’era ghjunta à mora sottu à i baddi ? Ci vulia à pinsà à u prisenti. Ci vulia à essa curaghjosu. Cuntava a scena à a so ghjovana sposa, quandu si funi ritrovi in lettu tutt’è dui. Paolo spiecava chì a viulenza ch’eddu avia vistu ùn tinia micca da a bistialità di zitiddoni zuffi, avia intesu i prupositi chjari è senza cuntesta. Era quistioni di supremazia, d’omi inferiori. Quantu pudia avè anni ? chersi a so sposa. Ùn la so’, ghjovani ghjovani… menu di vint’anni, sicuramenti. Paolo ùn durmisti guasgi micca da a nuttata, chì torna è volta rividia a scena. I patacconi sparguddati annant’à a piazza, l’aria muscia di l’andacciani è l’odiu in u sguardu di i dui ghjuvanotti. Fà u mali, eccu una cosa chì firmarà par sempri un’ enigma si dicia Paolo, com’è sì quist’energia di a distruzzioni si spiazzaia in un chjirchju chjosu, accupaia prima una parti di a mascinaria, svachendu si in un’ altra pà a seguita, vinindu à ribuccà in una terza, pà vultà infini à u so puntu di partenza. A Fabbrica di u mondu. Mai quist’energia, sta forza, mai si spula, si manteni pà l’eternità.





mardi 27 octobre 2015

Ludwig (1/3)

Una nuvella di Jean-François Rosecchi

Hè una tozza alta in tarra, com’è una cuciumbula. L’andacciani si truvavani à daretu, ci vulia à francà una sarrenda rughjinosa passendu pà un’ apartura stretta, com’è quissi ch’eddi facini i ziteddi pà infrugnà si in i belli prupiità di a righjoni. L’annu scorsu, un affari di guastera avia avutu una certa risunanza trà l’abitanti di a cità, chì a casa di vacanzi d’un coppiu zuricchesu avia sirvutu di squat à uni pochi di ghjovani paciaghji. Fughjiticci erani, anziani studianti avendu rottu cù u mondu par via di a mancanza di mezi, o immigranti in dilicatezza cù u Statu… Di quissi chì no’ scuntremu certi volti in i grandi cità, accumpagnati da i ghjacari. Ci aviani lasciatu i so muddizzi com’è certi boatti di cunserva o i sacchetti bioti di l’alimenti. S’era dettu dinò i prisirvativi è i sciringui, ciò chì certamenti era falsu. Mentri a so ghjuventù, accadia chì Paolo scuntressi ‘ssi bandi in i carrughji di Turinu. Era unu studianti stallatu cù u cunfortu, chì gudia d’un aiutu cunsiquenti da a parti di i soi, una famiglia asgiata di Verona. Era sempri unu sforzu par eddu di dà calchì pezza à i ghjuvanotti di i so anni, à i femini sopratuttu, un affari ch’ùn l’arricava nissun’ sentimu di putenza, più chè n’importa quali dava una limosina incù pietà, parchì si facia un duveru di dà, è quandu i masci di a banda, chì ghjaciani in terra o chì s’arrimbavani à un muru, l’adrizzavani un surrisu balordu o calavani u capu, eddu ùn parvinia à renda li lu, è inveci arrispundia frettu cù una certa smorfia. A banda ùn facia mancu casu, cuntinuvendu à intarpillà i passanti pà vincia si qualchì lira. Quissi ch’eddu vidia u più, s’invinia ch’erani sevi o setti, erani stallati in un carrughju subbitu vicinu à u soiu. C’erani dui ghjuvanetti d’una vintina d’anni, trà d’eddi, à spessu pariani abbastanza ridoni, si spiazzavani di manera anfrattuosa, dendu si à unu spezia di baddu pà dumandà qualchì pezza o i sigaretti, trafurcavani, vacillavani, pigliavani certi arii d’un Pitrucciu lunariu è parlavani lascendu strascinà i parolli. Ridiani è lampavani di i volti un in bocca al lupo ! Passava almenu dui volti à ghjornu in quissu carrughju, à spessu dava una pezza. Un dopu meziornu, a più minori di i femini, una bruna cù i capeddi corti in battaglia, s’era ficcata davanti ad eddu, mustrendu lu di ditu, biffendu com’eddi facini i ziteddi quand’eddi sò sgalabati, arrugaia i so ochji neri : ti ricunnoscu à tè ! Paolo si cuntitò d’accillarà u passu, impachjatu, fendu neci di surrida ; a femina l’avia tribbulatu, s’era trova à un metru da eddu, ùn era nè mancu schifizzosa di lutu nè goffa, suppunia ch’edda duvia avè da dicessetti à diciottu anni, ch’edda duvia essa una taliana di u meridianu, di a razza di i « briganti », quissi chì a so propia razza avia dumatu à nomu di a grandi Unità. Si sbagliava ? A femina affaccava pò dassi da l’Auropa di l’Est, di Sluvenia, di Rumenia o un paese cusì, s’assumigliani certi volti tantu à i Taliani. Nò, si dissi, m’hà parlatu senza nissun’ accentu. Pugli o Campania, sicuramenti. I stronzi di u Mezzogiorno, dicia babbu, a merda di Lucania. S’amusava di u nomu vechju di a Basilicata. Eccu ch’eddi si ritrovani i nemichi, più d’un seculu dopu ! Nè a sera, nè u lindumani, nè u ghjornu dopu, ùn ebbi u curaghju di ripassà torna pà u carrughju di i « briganti ». Tribbulatu ch’eddu era da a ghjovana paciaghja. S’era cunfidatu à u so amicu Piero, chì studiava u drittu, com’è eddu, in i bastimenti maistosi di l’Alma Universitas Taurinensis. Li avia postu i quistioni tali chè : Ti surtaristi una paciaghja ? A ti faristi ? o Credi chì l’andacciani coprini trà d’eddi ? po’ Sè ghjà andatu à veda u Museu Lombroso ? Da indu sè, tù, esattamenti ? Di famidda ? Di quà in u nordu ? Piero era po’ incapaci d’agguantà a lega trà ‘ssi quistioni, ùn risposi d’altrondi chè à a prima : s’edda si lava bè nanzi è chì tù a survegli mentri ch’edda si lava, pò dassi… Paolo andarà à visità da solu « u Lombroso », farà sempri qualcosa à intigrà à i so travaddi di drittu.

C’era ghjà vinutu aduliscenti, u museu si truvava corso Galilei, nant’à a sponda norda di u Po. Si truvava chì l’intrata chì dava direttamenti annant’à u carrughju era un portacu largu chì purtava sin’à una corti inchjappittata, ci vulia à entra in u bastimentu ch’era à mani manca in a corti ; drintu pacintavani dui impiigati di i stessi anni chì chjachjaravani, erani piuttostu ghjovani, un omu magru magru è una femina sivera cù i capeddi affiuccati, contr’à qualchì lira l’omu deti à Paolo un ticchettu turchinu palidu è ripresini à discutta. À a dritta di u purtellinu si truvavani i scali pocu schjariati malgradu l’aparturi maiori chì dava corso Galilei. ‘Ssi finestri erani alti è stretti, u vetru opacu è arranciu era ammanitu in rilievu furmendu una multitudina di bullicini disposti di manera irregulari. Paolo intristi in una prima sala indu erani disposti assai ughjetti fatti da i bagnardi. Ùn mancava di custattà u mischiu d’asatezza è di niscintria evidenti in quissi sculturi, in i dissegni o tutta a robba di ceddula : una pippa, una tazza pà u caffè… Ma ciò par chì era vinutu, ciò chì l’era firmatu in mimoria, erani i macinaturi di i capi. Lombroso, omu cillibratu à u so tempu, avia intrapresu una spezia di tassinumia di u criminu par via d’un’ analisa di i tratti fisichi, un’ analisa antrupumetrica cumpletta chì insistia particularmenti annant’à i misuri di a chjeccula o i parti diversi di a faccia. A prupinsioni pà u criminu si duvia lascià veda in i tratti, Lombroso ùn hà mai esitatu à scriva chì, malgradu a cundannazioni chì duvia essa spietata è esempiaria pà sta ghjenti, u duveru d’umanità cumandava di pardunà li i so atti chì a natura l’avia fatti cusì. A cullizzioni era cumposta di capi di cera impastata nant’à i facci di i cundannati, di chjecculi è ancu d’una vera testa umana bagnendu in un liquidu giaddicciu. Paolo circava i facci fiminili, ùn vissi chè parastasgi d’acasgiù impiuti di chjecculi è sempri di chjecculi, infilarati cù minuzia, reperturiati sicondu una seria di dati sciffrati, dimustrazioni fretta di a putenza di a scenza di l’omi di u nordu, quissi ch’erani riisciuti à quantificà u Mali è à sbuscallu in una canteghja sinsibilmenti prugnata, in un fronti chì fughjia o l’ochji parpena verci. Paolo Rossi si facia sti riflissioni à prupositu di u XIXu seculu, st’età di u « Prugressu », invinindu si di u ritrattu di quidda ghjovana brigantessa ch’avia vistu in un libru di storia, una femina d’una biddezza imprissiunanti, chì u so nomu avia sminticatu, Paolo si dumandava ciò chì Lombroso n’avaria dettu. 1975 eccu ghjà un beddu seculu chì no’ semu aduniti, par avali pari di tena. Prestu hà da parè cussì luntanu chè a Prestoria ‘ssi maceddi di briganti. Lasciava u Lombroso annant’à sti cunsidarazioni rilativisti. U lindumani, cinque ghjugnu, una donna, Margherita Cagol, ghjovana burghesa di Trento è membru di testa di i Brigati rossi, era sbattuta da i carabinieri. Era quistioni d’un siquestru in una mandria è d’un assaltu. Paolo imparava ‘ssu gennaru di nutizii com’è s’eddu s’agia d’una guerra straniera in un paese stranieru, micca ch’avissi avutu un’ antipatia particulari par ciò chì st’omi è sti donni chjamavani una « rivuluzioni », ma si dicia a stessa cosa chè à prupositu di i banditi di u Mezzogiorno : prestu hà da parè a Prestoria. In una lettara à i so parenti, Margherita detta « Mara » avia scrittu « ciò ch’e’ facciu hè ghjustu è sacru ».



lundi 26 octobre 2015

Prisintazioni

Vi n'inviniti di Tarrori è Fantasia ? Un bloggu chì pruposti i scritti di fizzioni  in corsu, cù a tematica di u fantasticu è di l'orrori. Fù una bella avvintura, chì durò da u 2010 à u 2012, è chì à u finali sbuccò annant'à una publicazioni cullittiva.

Tandu hè un' altra avvintura literaria chì no v'annuncemu. Sempri cù l'idea di drizzà i verghi tr'è no è di truvà i piumi di dumani, quissi chì ci abbisognani par creda ch'una literatura in lingua corsa hà da cuntinivà à spannassi. Certu, 'ssu novu situ ùn sarà apartu à tutti i cuntribuzioni, è uni pochi di reguli ci vularà à accittalli. A prima, ben sicura, hè di scriva in corsu, è di scriva cù a maistria di l'urtugrafia, chì a squatra ridotta di a noscia rivista hè benevula, è li vinarà mali di cunsacrassi à i currizzioni troppu grevi. 

A siconda regula cunsisti à prupona quì nuvelli, è solu nuvelli. Testi curti chì pudarani essa publicati in linea è firmà lighjitoghji. Una publicazioni in una volta sarà u meddu, ma in certi casi, ci adattaremu è staccaremu a stodia in parichji episodii. Micca troppu non più, un testu ghjudicatu troppu longu ùn pudarà truvà a so piazza quì. Vi dumandemu di capisciaci è di rispittà u nosciu impegnu. Altru puntu chì ci pari d'impurtanza : ancu sì no' ùn ci piddemu pà tarcani di u stilu o di a bella lingua, è ancu s'idda pò cascà sutt'à u cennu di l'evidenza,un niveddu minimu di qualità literaria sarà chiestu à ugni participanti..

Infini l'ultima regula hè di siguità a tematica - larga - chì no prupunimu quì à i scrittori. Tonu è Timpesta, hè a scelta chì no emu fattu pà apra a criazioni à i testi d'avvintura, i scritti di viaghju, i raconti di guerra... Circà in a Stodia, invintà i distina, sunnià d'orizonti novi è traveda ciò ch'iddi sarani i scuttussati futuri di u mondu v'apparteni avali. No, vi lighjaremu sempri cù piaceri, è accittaremu d'apra u nosciu spiritu à l'aria, veni à dì à tutti i vosci  belli cuntribuzioni. And now, ladies and gentlemen, tocc'à vo !

Calibanu, pà a squatra di Tonu è Timpesta.