mercredi 3 mai 2017

Timpesta 2017 : Una Chambord nera

Una nuvella di Filippu Guerrini


Puntò a porta di a rimessa. Per aprela straziò assai chì a grassa mancava nant’à u ragliu. Li tuccò à pruvà parechje volte nanzu di ghjunghje à falla sculiscià. U lume di u ghjornu s’infrugnava à scosse alluminendu una mubiglia scumpagnata. In stu disordine ùn si vidia, à u centru di u lucale, cà una vechja vittura : una Chambord nera impulverata. E so forme attundulite, e seghje in coghju è u quatru di bordu in legnu davanu à u veiculu una bellezza in disusu chì per sempre u tinia alluntanatu da a moda. Ùn s’era mai pentutu d’avella comprata sta vittura. Eppuru ? Ghjè ella chì, una matina di branu, avia fattu capulà u so destinu in u carrughju pincipale di a cità. U vedia torna stu camiò sfrinatu ch’ùn s’era firmatu à u stop è a Chambord chì a si pruvava à piantà indarnu ! È sta voce nant’à a banchetta, daretu. Una voce zitellina è un mughju, quellu di a so moglie. Tuttu era scorsu troppu in fretta senza ch’ellu ùn avessi pussutu ammaistrà nunda. L’impercettibile frusciu di u so figliolu sculiscendu versu a morte. Una sfrigiatura è u trostu d’un’ paratrattu chì scoppia. Ùn l’avia ricunnisciutu u visu scimpiatu di u figliolu. Da tandu ste magine tribulavanu sempre a so mimoria : u medicu di u SAMU chì ricopre u corpu senza vita d’una cuverta in lana, a so sposa ughjulendu ch’omu li rendessi u so mascettu, u camiunista attaratu in a so cabina, ed ellu, i bracci pinduloni, spittatore acciaccatu da a viulenza di a disgrazia. A Chambord l’avia fatta riparà pò l’avia allucata in sta rimessa. Dapoi quindeci anni eranu scorsi.

Si misse à pusà ingrentu à a vittura carca à polvera lascendu corre i so diti nant’à u chjerchju in skaï. A l’ispensata pigliò in a so manu u manicu di vitezza. Vultavanu torna l’automatismi cum’è s’elli fussinu fantasimi esiliati. Angoscia ! Piacè ! Sintimi scuraghjinosi ! E muche di l’accidente facianu scianchighjà a so moglie. Stu zuppighjime li ramintava per u sempre sta ferita terribule di a so vita. Si rimpruverava d’ùn avè pruvatu nunda. Ch’averia pussutu fà ? « Nunda » avia rispostu a so moglie nanzu d’ammurassi in un silenziu rassignatu. Nanz’à stu scumpientu li piacia assai à diciulà à sta donna allegra, innamurata di puesia. Di e parolle avia sceltu di staccassine cum’è per pruvassi chì ella mai ùn si ne scurderebbe di sta strage, cum’è per svende una vita oramai senza luce. Incù l’anni s’alluntanò a so ghjente, lascienduli soli cù u so dolu. A dumenica andavanu in campusantu. Li garbavanu ste ghjurnate quandu a moglie si mittia in trinchisi cum’è per andà à fà visita à l’amichi. À rombu d’andacci, u campusantu l’era duvintatu un locu piacevule. Quasi quasi ne seria ghjuntu à tenelu caru. Tutte ste sepulture infilarate. Tutte ste vite scunciate. A moglie passava a meza ghjurnata à pulisce a tomba. A le volte si mettia à parlà o ancu à cantichjà. Ùn s’indirizzava cà u figliolu. Mai à ellu. Custì, in stu spaziu chjusu, si n’avvidia ch’ella cuminciava à scimisce. In ste stonde l’assenza duvintava pisiva assai. In a so mente facia puru i conti. Quindeci anni d’addisperu. Tandu li vense un’ idea. S’arripiccava à st’idea simplice è tinace.

Misse u cuntattu è pianu pianu rinculò nant’à a strada assulanata. Una bella ghjurnata cum’è un invitu à spassighjà. Curnò per avertisce a so moglie chì prestu cumparì nant’à u terrazzolu, vistuta d’una rota di seta greza. A so ancata scianchighjona ùn mancava di seduzione. A tenia cusì caru ! Si pusò à fiancu à ellu senza dì nunda. Una simplice infrasata l’avia fattu capì subitu : « Dumenica cacciu a Chambord, avemu da fà un giru. » Nisuna risposta. Ma solu un luciore in u sguardu chì palisava chì stu mumentu l’aspittava dapoi un pezzu. Tutta a settimana era stata di bona luna. Paria più dispunibule, più vicina da ellu. Avale era pronta ed ellu ùn avia da vultà in daretu. 

A strada di e creste s’apria senza ritegnu alcunu. Andavanu in silenziu longu à a ripa marina chì da e so elpale supranava u mare. A Chambord rullava bè. A ogni scambiamentu di vitezza paria ritruvà a so ghjuventù. À ellu li piacia ad incalfassi in u coghju soffice di a sedia in cerca di a pusizione ideale. Ghjente nant’à a strada ci n’era pocu è micca. St’itinerariu, priculosu assai per via di u trapiccu, ùn era tantu fraquintatu da l’automobilisti. Viaghjò serenu è appaciatu sin’à l’ultima linea dritta. À manu manca, a sapia, a strada trincava per serpighjà ingrentu e terre. Ghjera quessu u locu ch’ell’avia sceltu. Appughjò nant’à l’acceleratore. T’avia l’ochji chjusi quandu a vittura cumminciò à piglià a falata per capiciuttà in mare. A so manu andò à circà quella di a so moglie. Era sicuru chì un surrisu di felicità alluminava u so visu… 

I gendarmi straziavanu per tene a ghjente luntanu da u capulatoghju. A voce era corsa è l’infilarata di e vitture lampava fora una mansa di curiosi in brama di rompe a munutunia di sta dumenicata. Prestu una reia scuzzulò l’assistenza. Omu si scartò per lascià passà un catalettu. Nantu ghjacia un zitellucciu. U solu chì a s’avia francata.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire