jeudi 9 juin 2016

U Duttore Ivanov

Una nuvella di Fabien Flori



Arrimbatu bè à un futtogliu di u salone, vardava à traversu u vetru di a cancelleria di Bucarest a natura agrunchjata da u fretu mentre ch'un culombu facia u passa è vene daretu à a finestra. Cù lu so capu chì cullava è falava di manera frenetica, paria d'esse un metronomu postu custì per divertemi è aiutammi à sgranà u tempu. L'ambasciadore ùn era ancu à ghjunghje, m'avia cunvucatu ma senza precisammi u mutivu di a nostra intervista, pinsava ch'ellu vulia parlà di u prugettu di « luce intensa », u laser u più putente di u mondu, u più grande strumentu di ricerca trà Vienna è Moscù, chì l'Europa avia da custruì in Rumenia mentre ch'in Francia, a stampa parlava suladimente di 'ssu paese per via di a cummunità zingara. Era prontu à risponde à tutte e so dumande, facia diciottu mesi chì seguitava 'ssu prugettu è ne cunniscia tutti i ditagli, ancu i più sicreti o scuri. À u capu d'una mez'ora, a porta di u so scagnu s'aprì è vidii affaccà st'umatone elegante è raffinatu.

L'ambasciadore era un omu intelligente, finu, scherzosu ma ognitantu gattivu è ancu distruttore s'ellu ci vulia. Era esciutu da a famosa prumuzione « Voltaire » di a scola naziunale d'amministrazione francese, à tempu à parechje persunalità, è ognunu sapia ch'ellu avia u cuntattu direttu di quelli chì cumandanu 'ssu paese. Li piacia à dì ch'ellu avia ricevutu u premiu di u più bellu ciucciu d'Arcachon, ghjera a so manera di ramintà ch'ellu era sempre statu u primu in tuttu. L'omu avia a so corte, cù quelli chì entrianu in e so grazie è quelli chi eranu mandati à caternu. Per furtuna, mi tinia caru, micca cum’è u so picculu amicu, ch'eu ùn spartia micca a so libidò, ma mi chjamava vulintere « top moumoute » è cunsiderava 'ssu cugnome cum’è un segnu d'affettu, l'espressione di una cumplicità. St'omu cusì timutu, era una persunalità cumplessa, chì cunniscia ogni cullega, ancu u più umile, da u so picculu nome.

Mi ricordu ch'à l'epica, a sucietà civile francese si prioccupava assai di i zingari è chi i tituli di a stampa naziunale rammintavanu ogni ghjornu i prublemi posti da 'ssa pupulazione migrante ciò chì mettia in zarga i rumeni. Per una volta, a Francia avia messu tuttu u mondu d'accunsentu, d'un latu i zingari eranu furiosi d'esse scacciati di Francia è, da l'altru, i Rumeni ùn vulianu micca esse assimilati à i Roma. A situazione era tesa è un ghjornu d'inguernu, un gruppu di zingari era ancu vinutu per prutestà sott'à e finestre di l'ambasciata di Francia, alzendu quadrelli di carta duve u mottu di a nazione francese era statu parudiatu è rimpiazzatu da « Eau, Gaz, Electricité » ciò chì avia fattu sbillicassi l'ambasciadore è chì ghjera a prova chì 'ssu populu straziatu era dutatu di malizia è d'intelligenza.

L'Ambasciadore m'avia fattu entre in lu so scagnu, paria priocupatu è capii subitu ch'ùn avia micca l'intenzione di parlà di u prugettu di « luce intensa » è ancu di menu di ragiunà nant'à u prublemu di i zingari. Era richjamatu in Parigi è vulia mette in ordine tutti i so cartulari nanzu di parte. À mezu à tutti i so capatoghji, ci n'era unu per u quale ùn avia nisuna suluzione è ch'ellu chjamava « ses bonnes oeuvres ». Stu cartulare purtava un nome, quellu di Madama Ivanov, o piuttostu, Duttore Ivanov. Ùn a sapia ancu, ma u Duttore Ivanov diventeria una prisenza famiglievule sin'à a fine di u mio sugiornu rumenu. L'Ambasciadore m'avia spiegatu chì u Duttore Ivanov era una persona anziana, appena illuminata ma, senza sapè perchè, l'avia pigliata sott'a so prutezzione è li purtava un affettu speziale. Fin ch'ellu seria Ambasciadore, u Duttore averia « porta aparta » à a residenza di Francia ma dopu a so partenza, seria un antru affare è li dispiacia di sapè ch'ùn ci seria più nimu per stà à sente e dulianze è ancu i sciuppetti di a vichjetta. L 'Ambasciadore circava una persona di cunfidenza per cuntinuvà à trattà gentilmente è cù rispettu madama Ivanov è mi disse, « Fabien, vous êtes corse, vous savez ce qu'est un vieux », ghjè cusì ch'ellu m’ingutuppò in u so deliriu.

Mi paria d’esse un’ idea cuntraria à u bon sensu, eu era suladimente u cunsigliere scientificu è ùn c’entria per nulla. Sia cum’ella sia, mi ritruvai in carica d’una vichjetta appena matta ma chì m’ampareria tante cose nant’à a Rumenia.

U mio scagnu si truvava à l’istitutu di cultura francese postu à u numaru 77 di u corsu Dacia, un’artera di u core di Bucarest chì partia da l’Accademia rumena, passendu per a piazza rumena, per cunfondesi asintuticamente cù u carrughju di u famosu pueta Eminescu. U corsu Dacia purtava u nome di l’antica pruvincia di l’imperu rumanu è traversava i lochi chì facianu riferenza à ciò chì avia permessu a nascita di a Rumenia muderna, a lingua è a latinità. L’istitutu era una bella casa custruita in u stile neogotticu in li primi anni di u novecentu. Supranava u parcu Ion Voicu, un spaziu di virdura cintu da una cullana di case burghese, aparte nant’à u giardinu, è custruite in lu spiritu pariginu di u parcu Monceau. À l’epica, à l'entre di l'anni vinti, a Rumenia era pruspera è una burghesia struita campava à u ritimu di e nuvità parigine è di u spiritu culturale francese.

U Duttore Ivanov era una discendente di ‘sse grande famiglie rumene, era nata dopu à a prima guerra mundiale è avia ricivutu un’educazione raffinita è aparta nant’à u mondu. Parlava un francese schiettu è avia fattu i so studii di medicina trà Bucarest è Parigi ch’ella cunsiderava cum’è a so patria di core. Dopu à a siconda guerra mundiale è l’avenimentu di a dittatura cumunista, u so mondu s’era sprufundatu, tutti i bè di a so famiglia eranu stati cunfiscati, è s’era ritrova spugliata di u so universu suciale è murale. Dismessa di tuttu, era sempre stata cunsiderata cum’è suspetta per via di e so radiche nobile è rilegata à qualchì funzione subalterna. Finalmente, à l'entre di l’anni settanta, avia prufittatu d’un cortu sughjornu per truvà rifugiu in Francia duv’ella campò in pace sin’à a rivuluzione di u 1989.

Era un ghjornu di calafone è aspittava à Madama Ivanov per u nostru primu incontru dopu chì l’imbasciadore abbia lasciatu u paese per sempre. Da u primu pianu di l'istitutu, guardava u corsu Dacia viotu è l'arburi seculari di u parcu Voicu chì si sguassavanu sott'à e ghjarghje di stracci. In la buffeghja ghjalata, una forma senza cuntorni precisi avanzava è à pocu à pocu ch'ella s'avvicinava, s'induvinava una dunnarella chì scianchighjava, trascinendu u so pede dirittu chì lasciava in la neve fresca un frisgiu geometricu fattu di punti è di virgule. Appena esciuta da u parcu, sta visione strana francò u corsu Dacia è entrò in lu giardinu di l'istitutu di cultura francese, capii à 'ssu mumentu precisu chì Madama Ivanov era ghjunta. In Rumenia, a neve ùn face paura à nimu, mancu à una vichjetta inferma di novant'anni chì avia traversatu a cità suladimente per fà a mio cunniscenza. L'inguernu occupa un spaziu maiò in a cultura rumena, a prima nivaghja hè aspettata, bramata, guasi venerata, riprisenta un veru bisognu fisiologicu è s'ella trica à vene, s’è l'inguernu ùn hè micca abbastanza primaticciu, diventa un sugettu di discussione naziunale à tal puntu chì un ghjornu, Emil Cioran chì campava in Francia averia dettu, « ùn aghju nulla à chì vede cù 'ssu paese ! » mentre ch’ellu sintia una parigina sclamassi, « Oimè, chì fretu ! ch'ellu ùn nevi micca ! ».

Madama Ivanov mi raghjunse in cima à e scale di legnu di l’istitutu, avia arricatu una scatula di cicculate belgiche è sott'à u so bracciu mancu, purtava un pacchettu ingutuppatu in un pezzu di cartone, ligatu cù una corda, ch'ellu strignia tal un tesoru. Eramu entruti à pusacci in lu mio scagnu, è mi dumandò un bichjeru d’acqua. Mentre chì battagliava freneticamente per sfà u fioccu di u frisgettu rossu ingiru di e cicculate, cuminciò à cuntammi d’una voce munucorda è cuntinua a storia di a so vita, u sistemu cumunistu, a dilazione, i traditori, e spie, i vicini perversi, u dubbitu, a famiglia cumprumessa, a paura, a securitat, a mente chì scimisce, l’umiliazione, i vigliacchi, i forti, i debuli, i resistenti, ma soprattuttu… i vigliacchi, i traditori, e spie, a sulidarità persa, a sparizione di u « eu » di pettu à a tirannia, l’alterazione di l’anima di fronte à u timore. À l’epica di Ceucescu, a securitat avia un cartulare nant’à ogni rumenu è benchì a casa di a securitat fussi brusgiata à tempu à a rivuluzione, l’archivii di a pulizza sicreta eranu stati priservati. À forza di curagiu, u Duttore Ivanov avia riesciutu à procurassi un doppiu di u so propiu cartulare è ciò ch’ella avia scupartu nentru superava e limite di l’intendimentu. A ragione trafurcava da una pagina à l’altra di ‘ssu ducumentu, veru innu à a dilazione, di u quale e più belle strufate eranu firmate da l’amichi, i vicini è ancu a famiglia a più stretta. Ghjera què u tesoru ch’ella trascinava strintu sott’à u so bracciu in un pezzu di cartone, a liturgia di e speranze ingannate, una vita di dilusione.

A falza rivoluzione di u 1989 avia permessu à u Duttore di vultassine in lu so paese ma l’oligarchia cumunista s’era digià rigenerata è si mentenia à u putere, adattendusi à e regule nove, più forte ch’è mai. E stesse persone s’eranu cunvertite in furia à u capitalisimu u più salvaticu camuffendusi in una sciarpa di dimucrazia. In qualchì mese, u paese era statu vindutu à unepochi di stranieri ciò chì avia permessu à una manata di burocrati currotti d’arricchiscesi in furia. U lindumane stessu di a rivuluzione, i prufessori di Academia de Studii Economice din Bucuresti avianu abbandunatu a duttrina cumunista è aderitu à u capitalisimu, un meccanisimu cullettivu s’era messu in marchja, u soldu era diventatu u marcadore di a ricunniscenza suciale. U Duttore ùn pudia accettà chì quelli chì l’avianu straziata sianu oramai i regitori di l’ordine novu è ùn stancava mai d’irunizà nant’à a so prubità. A mente di Madama Ivanov era firmata suspesa à un’alterità suciale chì appartenia à un passatu di u quale i valori ùn avianu più corsu.

Duie volte à mese, u Duttore s’affaccava à l’Istitutu cù una scatula di cicculate, mi parlava di a so Rumenia, di l’attualità è ancu di i so prugetti. In generale, dumandava à a mio sicritaria d’interrompe l’intervista à u capu d’una mez’ora pretestendu un antru appuntamentu. Madama Ivanov, chì cunniscia i codici di u mondu, facia nice di credeci, u sciuffore di l’Istitutu l’aspittava è a riaccumpagnava in casa soia sin’à a prussima volta. Durante un annu, ‘ssu rituale avia ritimatu a mio vita, m’avia fattu entre in un universu parallelu, quellu di a sfiducia è di a paranoia, avia marcatu u mio cutidianu à tal puntu chì quandu entria in casa a sera, guardava sempre a guaita di a porta di fronte à a mea per vede s’è a piccula apertura ùn si mettia micca à campà.

U Duttore ùn era più venutu à vedeci dapoi parechje settimane, a mio missione si cumpiia è mi priparava à sbirbà di Rumenia, mi dubbitava chì qualcosa s’era passatu, vulia avè di e so nutizie, ma ghjera sempre ella chì pigliava l’iniziativa di cuntattacci è ùn sapia cumu fà. U sciuffore di l’Istitutu era passatu ind’è ella ma avia trovu porta chjosa. Finalmente, mentre chì m’era tristamente rassignatu à andamine senza rivedela, un omu avia arricatu un pacchettu ch’ellu avia lasciatu à u purtinaru di l’Istitutu. Mentre chì strappava l’inviluppu di carta di u pacchettu, scuprii u visu d’una Madonna cù u Bambinu dipinta nant’à legnu, ghjera una maravigliosa icona anziana. U pacchettu era suladimente accumpagnatu da una cartulina nant’à a quale era scrittu « Le docteur Ivanov a souhaité vous laisser cela » senza nisuna forma di spiegazione. U Duttore si n’era andatu cum’ella avia campatu, in silenziu, è avia oramai u sintimu d’avè cundivisu l’ultima pagina di a so vita, u riassuntu d’un mondu sminticatu.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire