vendredi 2 décembre 2016

Trè scurnachjoni (Cuncorsu Natale Guastu, Testu 6)

Una nuvella di Pierre-Laurent Santelli

U fretu u mursicò quand’ellu surtì fora di u tendone è, guasi guasi, si ne seria vultatu ma… a voglia di piscià fù a più forte.

O putanna goba ! Si secca, truncherebbe u minchju à i zitelli è cascherebbe a coda à i cani.

Frugulò in le braghe è li ci volse una bella stonda per truvà u pippinu chì ghjera agrunchjulatu, distucciò a fava è si misse à piscià. U tempu era porgu, spurgulatu, è l’albore stava per vince a battaglia, da quì à pocu u ghjornu si duvaria pisà, ma Lazzarone, infritulitu, si facia precurà. Firmò una stundetta à fighjulà e stelle chì si spinghjianu à pocu à pocu, pò si rificò in dentru. Quelli durmiani sempre, incippati, surnachendu cum’è maghjali techji. Vale à dì chì a stoppia era stata sulena. Ellu dinù avia sciumbratu più chè più è li si paria d’avè centu stazzunari in capu. Macaru, vulè o ùn vulè, ci vularia à ùn tantu tricà è movasi.

O Damascu ! ‘rizzati aiò ! O Damà ! Aiò moviti ! Ahù, disse ridendu, diavule à ‘ssi nigracci ! Chè tù impeci ! È li dedi un calciu in le coste. Aiò chi ghjè ora di tramutacci, avemu persu abbastanza tempu in ste cargutacce sti duie ghjorni.

U moru imbarbacitu grugnulò una sarcinata d’insulte eppò s’alzò.

O Appelliu, o vichjacò, a prussima volta che tù mi sparti di ‘ssa manera ti scanu, mì ! disse pigliendulu per a barba chì li cupria a panza.

L’urli è i scaccani impiianu a tenda, ma u pulastrone rossu imbagatu, sempre straiatu, durmia cum’è un criaturu. Si missinu in duie per trinicallu.

O vaschicciò ti voli sviglià sì o nò…? Dà ti di rimenu chì a strada hè longa.

Piegatu tutti l’attrazzi, tende è tendone, vistiti è vistitoni, insumatu e fere si mossenu. U vechju apria a strada affiancatu da u negranchjonu chì ciarlava quant’è sette. À e longhe, u ghjovanu, trà duie rucite, lampava urli è i ghjastimava. Un bellu pezzu diggià ch’elli facianu strada cumuna ‘ssi duie ambraschi. À quandu cumedianti, à quandu induvinaghjoli, sciamani, marcanti, à volte astrologhi, ancu ambasciadori secondu l’estru, o rè di qualchì paese luntanu, o puru maghi, o i dui à tempu qualchì volta, ma sempre ladri, bugiardi, scrucconi, birbantoni, burlasconi è fulachjoni. Roba di forca. Campavanu di a niscentria di l’omu, à e coste di quelli chi si lasciavanu ingannà è pratinchendu, cun divota passione, l’arte di Mighelassu, manghjà, beie, è andà à spassu. Cusì andaccianavanu per tutti ‘ssi scorni da parechj’anni.

Parechji mesi fà avianu arricoltu su giuvanottu à bor`di strada è u s’avianu strascinatu appressu, o allora l’avia suvitati ellu, cum’elli facianu si cadurnoni lambadoni è scemi, ùn la sapianu più. Amèriu era lu so nome. Dopu à parechji ghjorni, ghjunsenu à l’orlu di a cità. D’aprile scorsu ci avianu fattu tamanta bamboscia, è li tricava di ritruvà quelle cantinaccie è quelle tonfie. Dece ghjorni à bringhizà. Novi mesi à oghje è li sì paria eri da quant’à ch'elli s’erani tratechji è impiuti cum’è otre, futtendu quant’è muntoni in siera. Cabouleuses in bullore ma dinù, è n’agradia di più, donne immarzite immaritate, o ghjovane, calde cum’è brunasgia, prumesse à vechji cazzimorti, chì vulianu paspà u veru.

Cum’elli facianu di regula, si firmonu à l’orice di u borgu, à l’entr’è sorti, u tempu di rifiatà, arricoglie qualch’infurmazione è sopratuttu di riflette à a migliò manera di sciallà si la senza soldu spende, è s’è pussibuli fusse, scruccanà qualchì niscentronu. Ghjè cusì ch ‘elli imparonu chì certi Gran Preti, per vindicassi di u sanguinariu Rè Erode, chì e li facia vede nere, facianu corre a vuciata ch’ellu era natu un mascettu chjamatu à divintà rè di i ghjudei. I nostri tre birbanti capinu subitu ch’ellu c’era quì materia à pigliassi uni pochi di soldi.

U lindumani, vestuti di ciò ch’elli avianu di più spimpilente, è tutt’è trè incurunati, intronu pettu à culombu in cità dumandendu, di pumposa manera, à tuttu quellu scontru, induv’ellu era u sacratu, alteu, divinu è nascitoghju Rè di i Ghjudei, chì a so stella, luminosa è splendurente più chè l’altre, fanale in la bughjura, l’avia guidati da l’Oriente luntanu per rendi li umagiu è ricunnosce lu cum’è u Regente di dumane à nome di tutti i paesi ch’ellu scaldava u sole da l’al dilà di i monti sin’à e cunfine di u nostru mondu.

Ghjuntu à la sera, ùn si parlava più chè di quessa in cità, è, puru un topu chì ghjera un topu, ùn si ne truverebbe unu chì ùn avia intesu a tamanta nutizia. Avianu suminatu in ogni cerbellu a curiosità è u dubitu. Erode cumossu più chè l’altri, entrì in furore chì i muri ne trimonu è adunì à la lesta tutti i so cunsiglieri è ni mandedi una manata à cunvucà, à la mutulesca, i trè furesteri.

Dopu à avè fattu cincinà pizzacci d’osse, pitricelle culurite è fattu nasce centu fiaccule lampendu una pulvaretta in lu focu sottu à l’ochji sbigliuttiti di u Rè è avè si lu imbalsamatu di bugie, li predichedinu, cù u sacru di u Divinu Bambinu, un avvene foscu per ellu è per tutta a so sterpa annantu à dece generazione.

Era matturu abbastanza per chere li una limosina, cusì disse Appelliu, di u pesu à tutt’è trè in sacchi d’oru, ghjuvelli è altru, più deci caradelli di vinu sceltu, per rende li serviziu palisendu u locu induv’ellu si truvava u criaturu, locu ch’ella l’insignerebbe a Stella. Cusì fù fatta.

Puru cuntenti cum’è pichji di tamantu braccasgiu, funu prestu cunvinti chì a burla era troppu grossa per ùn esse avvintata, è ùn perdinu tempu à tramutassi. Si dice tandu ch’elli s’assicuronu pigliendu strada sfarente di quella chjappa per ghjunghje.

Ma fù tandu chì Appelliu si ramintò di quella biundetta, à la faccia d’una cusì grande dulcezza, è à u corpu infiaratu d’una lofia imburile famicuta, ch’elli s’eranu coltu inseme novi mesi nanzu. Tantu luntanu di u so paisolu ùn eranu è fecinu una scansata. In l’attelu di u bancalaru ùn c’era nimu è si fecinu passà in quella famosa stala.
Eranu ben quì cum’elli à si pensavanu, mà ùn n’eranu soli chi a dunnaccia dava à sughje à un mucicone, spittaricciata, mentre chì u curnutone pascìa e so bestie, boie, porci, sumere, pecure.

Voli vede chi à c’emu lasciata pregna l’ultima volta, sussurò Damascu.

A capifala pisò l’ochji à u celu quand’ella i vissi, po’ aprì appena di più u so vestitu ch’elli veghinu megliu i so cusì belli petti, è l’artisgianu cappiò u staghjone è disse in un suspiru :

Chè vo brusgite, avà ci simu !


1 commentaire:

  1. S'ellu ùn hè veru stu racontu natalecciu, per contu meiu ineditu è ancu fora di a strada di a Roma Vaticana hè ben truvata : ci vulìa à pensacci, ci vulìa ! Pocu terramotu pè a fola ufficiale. Chì ne pensa u Papa ? L'ete istruitu di quessa a vostra scuperta d'a pignatta di Natale ? Vi hè gratu di tamanta svultata di storia ? L'ete da fà corre a vuciata ch'ella pò ancu dassi chì Ghjesù ùn fussi micca 'ssu miraculu di u Spiritu Santu tante volte ramintatu ? Quessa poi allora !

    Postscriptum : Prestu rifalgu in terra per dumandavvi :
    # Da induve vene a parolla "cargutaccia" ?
    # Chì serà un "cadurnone lambadone" , "un braccasgiu", "una lofia imburile" ?
    Forse chì tuttu què per voi và cù i so pedi, ma à mè mi scappa u so veru significatu. Ùn si nasce amparatu, nè ?

    Tanti ringrazii è riguardu à a vostra sfacciatezza : Umbeh ! Mi lascia smaravigliata l'affare, mi lascia in veru ! Bravu ! ?

    RépondreSupprimer