samedi 9 septembre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : U Cunsigliu

Un testu di Jean-Michel Neri



U cunsigliu si tene trà mare è monte, duve machja è furesta si cunfondenu. Aspettanu tutti chì l’Anzianu principiessi. 

– Cari fratelli, amichi è vicini, ghjè a siconda volta in la mio lunghìssima vita ch’e’ vi pregu cusì d’ascoltammi. À u primu cunsigliu, i più ghjovani d’issu circondu ùn eranu mancu nati. À st’èpica, avìu presu a parolla pè pruvà di fà compie una guerra tremenda, frà noi, chì ruvinava à tutti dipoi trent’anni. Ci stirpavamu ! Tanti di noi, i più debuli, disfatti, sò stati cundannati. Pensu à certe famiglie sane, sparite puru in ‘ssa lotta fratricida. Sta terra ùn vederà mai più a so sterpa... 

Cummossu, u vechju oratore smette un attimu. 

– … À l’origine di sti tempi barbari, c’era un scumpientu : un gran’ focu cum’è quelli di nanzi, ch’avìa divastatu u nostru rughjone. In sta disgrazia di cennere, noi simu vultati à u nostru più primitivu statu, incù a mente a più salvatica. Pè sopravive, ogn’unu hà cumbattutu u so vicinu, u so fratellu… Hè cusì ch’avìa principiatu ‘ssa tuntia di guerra pè a dominazione è a ricunquista… 
– A cunnoscu sta fola ! dice un picculu Listincu ciuffutu. A mi contava babbò !
– Forse a sapia, u to babbone. L’aghju cunnisciutu bè, risponde l’Ogliastru. 

L’arburi più vechji accunsentenu di silenziu incù l’Anzianu parechje volte millenariu. Quelli ch’avìanu vissutu sta guerra eranu testimonii vivi, è ancu vergugnosi, di st’èpica di bestialità trà piante. 

– Dopu trent’anni di ‘ssi guai, continueghja l’Ogliastru, era diventatu necessariu di fà una tregua, di ritruvà un equilibriu. Tutti l’avìamu capitu. Mi sò concertatu allora cù a culunia di i Pini, i più freschi stabiliti quì, ma i più aggressivi. I più famiti. Aghju spiegatu cun pacenzia è cù a sperienza di l’immurtalità, à sti giganti ghjuvanili, chì prezzu terribule avarìanu da pagà anch’elli s’elli furzighjàvanu cusì, s’elli stàvanu l’ultimi in’ssu circondu. L’aghju scunvinti chì ‘ssa tistardizia ceca sarìa una scimità, una devianza chì smintica un principiu sacratu per noi tutti. Sta leghje essenziale hè quella di l’intelligenza trà i vegetali : i nostri interessi ponu esse diversi, ma tutti avemu bisognu di l’altri pè campà … I Pini m’anu intesu è anu capitu chì periculu ci sarìa, ancu per elli, d’esse l’unica razza vegetale d’un mondu… forse più cumplessu è suttile. Anu rinunciatu à culunizà di più, è emu fattu una forza cumuna di ‘ssa cuncurrenza. È avà, belli zitelli, sò trè seculi chì no’ campemu cusì in armunia, in lu rispettu di a nostra diversità è di i nostri bisogni propii. 

Da u pianu supranu, u più maiò è u più vechju Pinu sumena una biuccata d’e so foglie lebie, cume una piuvita secca di confetti pinzuti. 

Un Querciu maiò face tremà e so fronde, interrumpendu l’Anzianu :

– Bla, bla, bla… Hè facile di chjachjarà cusì quande vo’ site cintinaie. Èiu sò solu quì. Sò l’ultimu di a mo razza in quellu circondu. I Pini ?… Ùn lascianu mancu cresce a mo figliulanza ! U cupertu face cuperchju : trattene e mo creature nannule cum’è Muchji…

St’evucazione face inalzà si e rame incristite d’una decina di Muchji offesi è di Murte sulidàrie.

– Ùn la dicu micca per voi i mo picculi amicacci, si scusa u Querciu, ma à ‘ssu contu i mo Querciucci ùn faranu mai ghjande… è a mo razza si spenghjerà incù mè.
– Stà serenu, o Quarciò ! risponde calmamente l’Ogliastru. Aghju cunnisciutu u to arcibabbone è ancu i to antenati. A to famiglia ùn spariscerà micca cusì, a ti possu ghjurà. Poi ancu ringrazià i Pini di mentene abastanza ombra è frescu pè fà nasce a to sterpa è prisirvalla, i so primi anni. 
– chì voli dì ?
– A nostra terra hè diventata secca. U nostru rughjone hà cambiatu. Ùn hè più òttimu pè e nostre creature cù e so piccule radiche corte corte. Senza aiutalli un pocu in li primi tempi, li mancarebbe l’acqua. Sti Pini sò capaci di falla cullà da a China, è noi tutti ne godemu. Ùn la sapia ?
– Beuh…

Un ghjovanu Frassu, vicinu à u Querciu, ùn hè micca scunvintu :

– Ammettimu… Ma cumu esse sicuri chì st’orchi di Pini ci lasceranu cresce è campà più lunghi chè erbe ?

Stu colpu, un Pinu lascia cascà una bella pigna chì ribomba in a frasca suttana, per finisce a so corsa in pedi à u Frassu.

– Vedi chì mi cercanu ! 
– Pianu o zitelli ! ammunesta l’Ogliastru. Capite ch’anch’elli anu bisognu di noi… è di i nostri cadàveri, nant’à a terra è indrentu à ella. 
– È quessa mi deve rassicurà ?
– O Frassucciu, vedi sempre “l’arburu mezu seccu”. Per fà cadàveri, prima ci vole di i vivi... quessi simu noi è a nostra figliulanza. A machja viva chè no’ simu, assicura u pedi di sti giganti offerti à lu ventu. È una volta morti, i nostri ossi, legnu è fronde secche, rendenu u terrenu più riccu è più grassu chè i Pini sarìanu capaci à falla da par elli. Eccu ! Ma pè sapè quessa, ci vol’ à esse à pena più attenti in chìmica è fìsica, o muccicò !

Sottu voce, u Querciu stuzzicheghja lu Frassu :

– T’hà sbrembatu, lu vechju ! 
– È tù, cambii d’idea cum’è di fronde, o falsò !

Una volta di più, l’Ogliastru a sà. 

– Ùn credite micca ! Senza quella necessità, rispettu naturale ci ne saria poc’è micca. A capisciatura d’issa regula ùn vi rende micca migliore… solamente più cuerente: a più utile qualità. 


L’Ogliastru stà zittu u tempu di lascià spinghjesi i murmuri di u frundame. Pare stanchissimu à st’ora è si vedenu i so seculi per a prima volta. Cun tristezza, ripiglia pianamente. 

– Ma oghje ùn basta più. Tutti quelli sforzi chì n’emu fattu pè campà inseme, pè mentene l’armunia trà noi, à mumentu ùn valeranu più nunda. Un periculu maiò hà da vene da quì à pocu. Hé di quessa ch'e' vulìu parlà ne. 
– Torna lu focu ?
– Peghju ! chì dopu u focu, si pò sempre risorge.
– Un’antra guerra ?
– Ghjà persa, quessa. Sta volta, nimu a sà ciò chì fermerà di noi.
– O basta ! s’arrabbia un Albitru più angusciatu chè l’altri. Falla finita ! Dilla franca, l’anzianu !
– Hè una calamità ch’ùn avemu mai cunnisciutu. Ùn hè manc’un nemicu, hè una malatia... UNA BATTERIA DI MORTE.
– Sì sicuru ? Cum’è a poi sapè ? 
– Cù i seculi, aghju amparatu à capì l’acelli. L’anu vista, vicinu. Terre ruvinate, lecche, senza vita. Anch’e radiche crepanu, spariscenu. Simu quasi tutti cuncernati, è ùn averemu micca abastanza tempu pè evuluà è adattà ci. Sta pesta ti fulmina...
– Mà ùn hè pussibule ! L’omi anu da fà qualcosa ! ùn si vedenu più tantu ma... anu sempre avutu bisognu di u nostru legnu, i nostri frutti, a nostra frasca. Ci mentenenu, ci curanu. Sò putenti. Ci pruteghjeranu !
– L’omi, dici ? pover’à noi, sò elli chì l’anu purtata...







3 commentaires:

  1. A fantasia vostra ch'ella hè di fà parlà l'arburi per dì l'angoscie ch'elli ponu fà nasce i capatoghji di a vita oghjinca nantu à sta terra cù tutte e s'incertezze m'incanta. Ùn hè chè a fine chì mi frastorna un pucarellu, ch'o trovu troppu fàciule di rimbeccà à l'omi chè no' simu tutti i cambiamenti climatichi è tant'altr'affari è tandu mi vene què :

    " È di Dìu chì ne fate ? Lascerebbe Quellu Quassù andà à caternu tuttu ciò ch'Ellu averebbe criatu senza anscià ? Ci cridite o nò à Quellu Quassù ? È ancu ùn vole dì, ùn vole dì. À un principiu 'murale' qualvogliasia nantu à sta Terra ci cridite voi ? Eppo s'Ellu ùn esiste serebbe tandu colpa à noi tuttu ciò ch'accade nantu à sta terra ? È tandu stu "NOI" chì serebbe ? OMU pare ancu chì a siamu tutti, OMI ! Nasce l'ete sceltu voi ? U vostru destinu, quellu chì site oghje chì hè oghje, vi piace ? Vi sentite rispunsible è di chè ? U cambiamentu climaticu s'ellu hè colpa à l'umanu tandu hè colpa à voi, à eiu, à tant'altri ? Cumu serà ? Cumu fà cù tutte ste dumande angusciose è da veru senza risposte, almenu per mè ? "

    Eccu a vulia dì, hè fatta. Sia cum'ella sia vi filiciteghju pè stu vostru scrittu, vi ne ringraziu dinù è s'ella casca vi dicu à prestu.



    RépondreSupprimer
  2. Vi ringraziu d’avè pigliatu u tempu di riagisce à stu picculu testu.
    Prima di tuttu, ùn aghju micca fattu dì à st’ogliastru chi tutti i prublemi (è mancu à prupositu di a sicchia) eranu colpa à l’Omu. Ellu parla di guerra trà piante, senza rimbeccà nunda à l’omi. Parla di u focu, senza evucà cumu hè statu accesu. L’unica cosa ch’ellu dice ghjè chì sta batteria (spergu chì i lettori averanu ricunnisciutu a Xyllela Fastidiosa, è ancu sì l’arburu ùn prununzia micca u so nome scentificu) hè stata intrudutta (in Corsica) da l’Omu.
    Quandu ùn socu micca scrivendu, u mo mistieru hè di curà è putà l’arburi, è ancu insegnà lu à l’altri. Personalmente è dipoi più di trent’ani, aghju sempre desinfettatu u mo materiale, passendu d’una pianta à l’altra, è travagliu avà à produce ghjovani alivi nustrali, sani è puliti. Mà ghjè un fattu, chì l’Omu hà aiutatu a Xyllela à francà u mare sin’à quì, ancu s’ellu dispiace à sente ci. Hè solamente quessu u sugettu in sta nuvela, micca u riscaldamentu climaticu.

    Sicondu puntu : stu testu hè una FIZZIONE. Vole dì chì sò i persunaghji chì parlanu, è sò liberi di e so parole, di e so riflessione è di i so atti.
    A capisciatura di u so mondu, insegna à l’ogliastru chì un equilibriu frà ogni elementu, vegetale, animale o minerale, hè indispensevule. Dunque, possu imaginà chì un esse vegetale ùn hà micca bisognu di una mitolugia pè spiegà è accettà a vita. A fizzione mi dà a pussibilità di scrive chì l’ogliastru ùn hà micca idea di Diu, è si mai, chì li dispiacerebbe tantissimu d’esse messu in cima à tutte l’altre spezie di a « creazione ». A cuscenza di l’arburu pò esse sferenta di a nostra… è di a mea, forse.

    Ultimu puntu : ùn vecu parchì sarebbe importante di sapè ciò chì ne pensu eiu di « Quellu Quassù », sì ci credu o no, chì ligame tratengu cun ellu. Scrivendu una fizzione chì mette in scena un persunaghju omosessuale, sò obligatu di ghjustificà mi ? È di svèla a mo orientazione sessuale ?

    Spergu ch’aghju rispostu à e vostre dumande numarose, è apprezzu u vostru intaressu per stu testu.

    RépondreSupprimer
  3. Grazie tante d'avè pigliatu u tempu di rispondemi. M'agradiscenu ben intesu e vostre risposte. À leghjevi prestu Carulina

    RépondreSupprimer