vendredi 2 mars 2018

Cuncorsu Chjuditura 17/18 : Ruccarellu

Un testu di François Canava


M'era messu à pusà di punta à u mare. 
U sole ciuttava è l'acqua pigliava u so culore turchinu. 
À gallu una spezia di vapore o di fumaccia li dava un aspettu misteriosu. 
In piaghja ùn c'era più nimu, mi diciarete eramu d'ottobre è à issa eprica sò pochi quelli chì vanu à lampassi in mare è po’ ci vole à dì ch'ellu era 6 ore di sera è u tempu s'era rinfriscatu. 

À mezu à i bacelli, quallà à rodu c'era solu solu Ruccarellu chì si cusgia un pezzu di reta. 
Ruccarellu era u più vechju di i marinari, u mare era tutta a so vita. 
Era un umarellu seccu, guasi più capelli è sempre in bocca issa risetta chì nimu ùn pudia sapè ciò ch'ellu pinsava. 

Cuminciava à calà u ghjornu, Ruccarellu hà spostu l'aguglia ind’è a curbella è hà accantatu i trimaghji cusgiti è hà datu un’ uchjata à l'orizonte. 
Era bunaccia, un mare d'oliu, paria un spechju. 
Avia fattu bè di calà in tarra, forze dumani ci sarianu qualchì triglie, scorpine è caponi. « Eppo’, si disse Ruccarellu, s’è à mi sentu, sarparaghju ancu stu postu di bistinari da fora à i scuglietti ». 
Eranu parechji ghorni ch'elli eranu in mare è era ora di sarpalli. 
U canottu era ligatu in prua, u nostru marinaru s'hè fattu falà è à remi si ne hè ghjuntu in piaghja. 

Mi ne sò accustatu pianu pianu, chjachjarendu simu intruti ind’è u casarone. 
Ruccarellu hà scaldatu u caffè è ci simu messi à pusà à nant’à a pancaccia mentre chè Saveriu appruntava l'aziminu. 

« Ti ne stai à cena incù noi », mi disse Saveriu. 
« Hè detta ». 

Ellu caffè ùn ne pigliava, avia sempre una buttigliaccia di vinu rossu accantu à u furnellu è di tantu in tantu si ne sciaccava un bichjerucciu. Ruccarellu capighjava. 
Fora era calmaria. 
Purtantu u vechju marinaru ùn era micca tranquillu. 

Ogni tantu, si pisava è da u purtellu fidighjava u mare. 
Saveriu si ne hè accortu è m'hà fattu una puntata di bavellu. 

« Chì c'hè O Rò, mi pari inchietu ». 
« Nulla, chì voli ch 'ellu ci sia ». 

Hè turnatu à pusà, hà betu una candella di caffè, chì paria sciondara, è hè isciutu fora. 
Saveriu s'hè pusatu vicinu à mè è hà dettu : 

«Ahu, quand'ellu hè cusì c'hè qualcosa ch’ùn và, malatu ùn hè, sicondu mè u tempu li dà fastidiu ». 

Ruccarellu disse da fora : 

« Issu celu cusì rossu mi garba pocu, s'ella fussi acqua sarebbe megliu, ma ùn la sò... ». Quallà à punente l'orizonte era rossu fiamma. 

Paria ch'ellu bullissi u mare. 

« Ùn la sò ma issa notte… andemu à fà cena ». 

L'aziminu di Saveriu l'avete manghjatu à a muta, di tantu in tantu ellu dicia : « O Rò, manghja ». 
Ruccarellu hà manghjatu, s'hè betu un bichjere di vinu, asciuvate ch'ellu hà avutu e labbre incù a manu, hà dettu : 

« U megliu sarebbe chè no voghimu à sarpà e rete fine ». 

Ind'è a nuttata, versu e trè ore hè sprufundatu l'abbissu. 

A matina nant’à u portu, ognunu dicia a soia : 

« Què po’ u tempu, qual’hè chì l'avaria detta eri sera ». 
« Ahè s'ellu c'era una ghjittata ». 
« Peghju i marinari chì anu e rete in mare ». 

Ruccarellu si ne stava zittu. 
I bistinari da fora à i scoglietti ùn risicavanu nulla, e rete fine eranu à bordu. 
A barcella ballava nant’à u mare discioltu. 

Saveriu s'hè avvicinatu di mè, è m’hà messu a so manu nant’à a spalla : « Sta sera fala puru à cena, l'aziminu avarà dirittu à più discorsu ».

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire