lundi 5 février 2018

Cavalcata

















Una nuvella di Petru Pasqualini


Sola. À galoppu serratu dipoi a matina. Hè ciò ch’ella preferia, pisassi nanzu à l’altri, à l’alba, appruntà u so cavallu ind’a stalla, quandu si caccia u bughju. 

Li piacia à copresi da avè u piacè di spugliassi pocu à pocu, cum’un fiore, petalu à petalu. Po’ issa stonda à altu sole. Ghjè sempre iss’attimu chì li piacia u più. 

Ogni volta si cansava vicinu à a listessa surgente, appiccava u so cavallu accantu à l’ochju ch’ellu possi dissitassi è si stracquava custì, ascultendu u scolu di l’acqua, e ranochje segondu a stagione, e cicale aspessu. 

Ma per u più adurava u sole chì, pisiu è caldu, pisava nant’à u so corpu, a sciappittana di meziornu chì affucava i so pulmoni, issu calore intensu di l’istatina chì facia sudà u so coghju, ghjera cum’una carezza, una strinta, un ballu innamuratu. L’estate a pigliava, l’amava, li rendia a foga passionnata ch’ella avia per ellu. Truvava piacè in issu desideriu à sente l’elementi di issa stagione impatruniscendusi di a so parsona, nulla di megliu chì l’ansciu predilettu d’un trattu inattesu alliscendu u so pettu. È ghjè sola ch’ella pudia gode issi mumenti di felicità induve tuttu ùn era ch’unione, induve a messa in ballu di tutti i so sensi si facia veru. 

Spessu, à issi minuti di bellezza, sunniava … a so mente girandulava nant’à e pianure ch’ella avia francatu avale avà, ùn era più figliola di terre, ereda ricca d’un duminiu anticu, era l’acula, l’altore, u passeru. Vidia ciò ch’ùn vidianu l’omi, u so sguardu sopravulava l’orizonte è vultava tale un boomerang à u locu stessu induv’ella s’arradicava. À sta surgente. Tandu, è solu tandu apria l’ochji. Sapia chì ci vulia à turnà à parte nanzu à u fà di a notte, ch’ella li tuccava à mette torna a sella nant’à u so castagnu è chì ùn ferebbenu più chè unu. 

Ferebbenu tramindui u caminu cuntrariu è li sussurerebbe à voce bassa « vi lasciu a cità … prefereriscu i boschi, chì videndu ciò chè vo site, trovu di più core à i pentoni, menu bestialità à e bestie ». Scuzzulava sempre a so chjoma tamanta cum’è per accunsente l’ultime parolle ch’ella dicia. È allora, ùn sentia più ch’una fiertà tamanta chì pigliava pussessu d’ella, un’ allegria più prufonda è più nobile, un sintimu intensu ch’ella ùn risentia solu per st’animale, stu cumpagnu d’ogni ghjornu, l’amore. L’amore u più prufondu di dui esseri chì, eppuru, senza appartene à a listessa sterpa, s’eranu ricunnisciuti.

A galoppu sfrinatu, u ventu trà i capelli disciolti, s’addirizzava sapendu ch’ella vultava in casa soia, arricata da l’amicu, guidata da quellu chì a capia, affiancata da a natura è senza pastoghje

Vultava libera è a si gudia. 

***

Li venianu appressu. U so cavallu stancava. Trè ore ch’ellu battia isse teppe à galoppu sfrinatu. Era l’ultimu di u so regimentu, l’altri tutti stirpati da a forza di u statu maiò. Elli, ribelli, digià cundannati, pigliata a decisione d’ùn sottumettesi. Malgradu a so debbullezza di pettu à i furesteri, avia ellu l’avantagiu di a cunnsiscenza di issi lochi ch’ellu battia dipoi a zitellina. 

Ma u so fieru cavallu ùn avia da tene torna assai. Sentia l’omu a ferita di u so cumpagnu, sentia u dulore chì li cullava in core soiu, u dulore di l’amicu fidu, di l’amicu cun quale s’hè spartutu tuttu : i passa è veni à l’alba o l’attrachjata quandu regnava a pace, i tempi di strascinera, di travagliu, quandu u cavallu si mutava fera astuta, a guerra quandu l’unione trà d’elli era salvatrice in tuttu. Oghje li parianu di compie a so vita inseme, iè inseme cum’è sempre dipoi chì un ghjornu di veranu u cavallucciu entrì ind’a vita di u paisanu sempre zitellone. 

L’omu capì chì a fine era da vene. Ma ùn vulia cappià. Vulià strazialli fin’à l’ultimu, in issi sepali prunicosi è issa machja folta. Avianu cun elli u numeru, l’arme è i cavalli freschi ma micca u stintu muntagnolu, u stintu di quellu allevatu quì, di quellu chì s’era fattu solu, o piuttostu cù l’animale fidu, l’unione trà issi dui esseri essendu unicu, bellu è pocu capiscitoghju per un cristianu qualunque. 

U fiatu cavallinu si facia più arghitu, e zampe menu sicure, a chjoma chì venia difficiule à stringhje, croscia intinta ch’ella era da a guazza matutinale. Ellu, vulia vede u sole pisassi un ultima volta. Falò à tavuletta per ritruvà issu locu di a so giuventù, quellu induve u scolu d’una surgente accumpagnava e so alluppicate di tandu, l’estate, quandu stracquatu, a sciappitana di meziornu affucava i so pulmoni, issu sole chì era cum’una carezza, una strinta, un ballu innamuratu. 

S’avvicinava di u locu predilettu, u cavallu ritruvò un passu più sicuru, avvezzu à u ricordu di issi chjassi mille volte praticati. Vulianu more in terra soia, accantu à l’ochju bramatu dopu à l’attippate statinale. Sapianu chì custì, a gioia di e stonde passate serebbenu un affollu maiò per cumbatte un’ ultima volta, per difende issa surgente ch’ùn strappava mai, per cascà cù l’onore di l’amore spartutu trà l’animale è l’omu. 

Ghjunti infine, l’omu scavalcò, fece chjinà u cavallu ch’ellu si ripusessi appena, è si stracquò affiancu à ellu. Sentì a so ferita propia. Si n’era scurdatu, pensendu solu à a piaga tamanta di u so amicu. Avà, i so sangui si mischjavanu in un slanciu di fratellanza eterna. Ellu, cappiendu a rabbia chì u mantenia in groppa dipoi a fine di l’imbuscata fiascata, si sentì vene menu. U sonniu l’ingutuppava… fiure d’un antra epica, li venianu in mente. Ma i listessi lochi, a listessa surgente, un cavallu dinù, ma di quelli castagni. È una zitella, bella, cavalchendu à più pudè, po’ chjinata ella dinù in issu locu incantata da a surgente beata. Un amore, un amore uguale. 

U rimore di l’unghjole francese li fece ritruvà i so spiriti è si pisò di colpu prontu à appettà u so destinu tragicu, è cù a fiura di a zitella in capu mughjò « Libertà ! » 



Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire