vendredi 10 février 2017

Triangular trade

Una nuvella di Fabien Raffalli



Nant’à u portu di Liverpool, tutt’ognunu cunniscia u capitanu Luke Collingwood, macaru di nome. Anzianu duttore ind’è l’armata di a so maestà Ghjorghju III, era un omu di bella statura è di grande imbizione, più cunnisciutu forse per a so passione di e puttane è di e briachine chè per e so qualità di navigatore. 

Quella mane, i marinari s’affaccavanu pianu pianu nant’à u portu. Ne ghjunghjia da tutte e parti. À chì si sfacia, mezu chè sbragagliatu, di e bracce di i burdelli vicini, à chì basgiava moglia è figlioli in segnu d’avvedeci. Eccu ghjuntu u ghjornu di parte per u grande viaghju, quellu chì l’avia da assicurà un reditu abbastanza impurtante è permetteli di scurdassi di i risichi ch’elli pigliavanu. Luke Collingwood aspettava nant’à u ponte di u Zong l’ora di parte. S’avia sciaccatu per l’occasione a so più bella ghjacchetta in villutu, compra à creditu ind’è u sartore u più cunnisciutu d’Edmund Street è u so triccornu in coghju brunu, rigalatu da un cummandante feritu à a battaglia di Princeton à quale avia salvatu un' anca. Malgradu u so mancu di sperienza in tantu chè marinaru, era sicuru d’ellu è sapia ch’ellu avia fattu bè di lanciassi ind’è a marina di cummerciu. Avia passatu a nuttata à leghje e ricumandazioni di l’armatore, e previsioni di u mare è di i venti. Era capitanu dipoi pocu ma stu viaghju u cunniscia è sapia dinù a rispunsabilità chì era a soia. I so omi carconu l’ultime botti d’acqua è tempu fatta, a nave pisò l’ancura, francò u molu, si cansò à l’entrata di u portu è aspettò chì i venti si muvissinu.

***

Oghje sì chì scalda. A st’epica, u sole vi mette u capu in bullore. Cercu d’arricurdammi di i mo lochi, mi si pare d’avelli visti in una altra vita. Si trovanu à u pede d’una muntagna, sacra per i mei. Ùn cunnoscu micca à mo età ma ùn mi lasciavanu più stà cù i zitelli dipoi pocu. Passava e mo ghjurnate à travaglià cù i grandi. Quallà, e faccende ùn sò spartute in funzione di u sessu : omi è donne travaglianu inseme. Solu impreme u benistà di u paese chì, sti pochi tempi, soffre. Per via di a seccina, u nostru territoriu di pasculu s’era diminuitu assai, ciò chì fece nasce a picchiglia cù una tribù vicina. I nostri oloiboni eranu inchieti. U diu rossu, En-Kai nanyokie, ci avia abandunatu. Dicianu chì i spiriti eranu in zerga, ch’elli cherianu ghjustizia è ch’ellu ci vulia à appacialli. M’arricordu chì babbu, chì era un omu assinnatu è ricunnusciutu da tutti, era statu unu di i soli à circà una manera di sparteci i pochi lochi chì firmavanu à pasce ma u nostru kiongozi, Mtaine Swake, vulia impatruniscesi di tutta a piaghja è finì per dichjarà a guerra. Ci dumandò di privàlli di e so risolze. Hè cusì chì i nostri andonu parechje volti di notte à arruballi pocu à pocu u bestiame. Quand’elli funu troppu debuli per battesi, invece di scacciafughjalli, Mtaine Swake cumandò à i so guerrieri di prisentalli tutti quelli chì pudianu tene arritti. I fece spuglià è scannà. Omi, donne è zitelli, tombi tutti fin’à l’ultimu. Di tutta a tribù vicina, solu un pugnu avia pussutu fughje l’assaltu è francassi di a disgrazia. 

Qualchì tempu dopu, cù i mo trè fratelli partiimu à circà a manata di capre meze chè insalvatichite chì ùn vulianu seguità a ruchjata. Ci messimu in strada voltu a piana induv’elle si raghjunghjianu e bande d’animali salvatichi. Aspettavanu a fine di a stagione asciutta quant’è noi. U fiume s’era siccatu è e povere bestie a li pruvavanu à cacciassi a sete ind’è i pozzi d’acqua puzzicosa. Eramu quattru, eppuru nimu i vide ghjunghje. Eranu vestuti cum’è noi ma capiimu à a lingua ch’elli eranu furesteri. Ci chjapponu à tutti è dopu à avecci ficcatu ind’un carozzu sgangheratu, ci trascinonu notte è ghjornu fine à ghjunghje in un locu scunnisciutu.

***

Dopu à trè mesi in mare, ghjunse l’ora di a prima scansa, nant’à u portu di l’isula di San Tumasgiu. L’affaccata di e coste riprisentava un sullevu tamantu per l’ecchippagiu. U viaghju s’era passatu à l’incanti eppuru tutt’ognunu si rallegrava di mette infine un pede in terra per buscà acqua chjara è manghjusca fresca da rimettesi u murale d’appiombu. Prima di rifiatà, li tuccava à scarcà e cascette di stofe, d’alcool, d’arme è di ghjuvelli chì ghjuveranu à barattà. U locu era statu accunciatu à corri corri sottu à a dumanda di i Bianchi chì avianu sempre bisognu di più di e mercanzie di ste terre. Era diventatu unu di i primi porti di cummerciu di l’epica.

L’aria infiarata di a fine di lugliu lampava u so focu in fronte à l’omi affaccendati. In più di i strazi di a trascinera, li ci vulia ancu à suppurtà e tanfiate di baschicci carchi di mosche, di carne tazzata cappiata per u pianu è di tinazzi di pesci chì bullianu à u sole. Si vedianu dinù miraculi di disgraziati, omi, donne è zitelli, magri secchi è pronti à suspirà. 

U capitanu Luke era incaricatu di neguzià cù i marcanti per circà di tirà u massimu di prufittu di sta retta. I so ordini eranu chjari, ma i so furnissori si facianu sempre di più esigenti è i clienti ùn mancavanu. Spessu era obligatu à accettà cundizioni sfavurevuli prima di pattighjà. Cum’è l’altri, ghjunghjia custì cù sta scutumia, stu sintimu di superiorità chì carratterizava l’omu civilizatu di pettu à u salvaticu ma oramai, eranu elli à avè tuttu in manu. Nimu hè capace di scialacquà e so ricchezze quant’è i nativi è sti salvatichi quì eranu belli chè decisi à vende a so robba à caru prezzu.

***

Seranu cinque o sei ghjorni ch’è no simu partuti ? Ùn ci hè manera di sapella ch’hè sempre bughju quì. Ci anu carcatu nant’à stu battellu cum’è bestie senza ch’è no sappiamu induv’elli ci portanu nè ciò chì ci aspetta. Avemu u nostru chì fà à moveci da tanta ghjente ch’ellu ci hè. Dui omi parlanu a nostra lingua. Eranu i nostri vicini, di quelli chì a s’avianu francata tandu quand’è noi li aviamu fattu a guerra. Avianu persu tuttu à quella epica. Case, lochi è ghjente. Ci contanu ch’elli ci ne volenu d’avelli privati di a so vita è cum’elli anu avutu l’occasione di vindicassi. Mentre ch’elli andacciunavanu in cerca d’un locu induve stabiliscesi, eranu cascati un ghjornu nant’à un gruppu di marcanti di schjavi chì l’avia prumessu un bellu prezzu contru à robba fresca da vende. Ma postu chì sti furdani ùn avianu pussutu chjappà ch’è à noi quattru, i s’avianu inguantati è vinduti ancu à elli.

L’omi di a nave sò peghju chè i dimonii di a mo zitellina, quelli chì curavanu u passeghju di a muntagna maladetta, pronti à manghjassi i zitellucci troppu impachjuculi. Ognitantu ci lampanu una manata di biscuttacci secchi. Ùn ne sentenu di nunda, in più d’esse duri cum’è petre, ma per cacciassi a fame ci n’hè. À cundizione di sicuru di chjappali chì ùn ci n’hè per tutti. Ci tazzemu per pruvà à strappà un brusgiulu da puvecci mantene in vita, sta vita chì oramai ùn hà più nisun valore. Per beie, ci danu a so acquaccia puzzicosa. Unepochi sò digià malati. Si vede à a so chigna ch’elli ùn steranu tantu à stinzà l’anchetta. Cercanu à avvilinacci st’assassini. Sò parechji à ricusà a robba ch’elli ci danu oramai, ma u male hè à mezu à noi è a morte ci si porta pianu pianu.

***

Una sera, u quartiere maestru vense à truvà à Luke Collingwood è cuntalli chì e mercanzie si guastavanu pocu à pocu. U capitanu era inchietu. Pensava à a so paga, à a so riputazione è à u s’avvene. Circava in u sguardu nerbosu di i so cumpagni, in u rimusciu di l’acqua chì battia contr’à u fasciame, in u sbattulime di e vele scuzzulate da u ventu, una manera di sorte à bè di sta situazione pessima. U viaghju si passava propiu bè, cum’è sempre è d’un colpu, tuttu si n’era andatu di male. A si cacciava cù i marcanti arabi. Eranu elli i culpevuli chì l’avianu vendutu robba fracica. Ghjurava ch’ellu vulterebbi à dumandà riparazione è s’ellu ci vulia ancu à accampà l’isula di San Tumasgiu per vindicassi da sti latri. Per avà, ùn sapia cum’ellu avia da fà. S’ella andava cusì, u viaghju ùn averebbi ghjuvatu à nunda. Peghju, li tuccherebbi à pagà da a so stacca a perdita di prufittu à l’armatore è ancu à i marinari. U so segondu ebbe una idea. Ci vulia à sbarazzassi di a malatia per impedilla di sparghjesi è cuntaminà u restu di u cargamentu.

***

Hè notte, eppuru sentimu u riminime quassù. Tutti sti passi è veni, qualcosa s’appronta. Pesanu a caterazza. Quattru omi falanu per e scale, à lampioni è spade in manu. I guardemu impauriti. Chì cercheranu, à falà cusì di notte ind’è u nostru infernu? Pesanu u lume è u ci mettenu in faccia, unu à unu. Senza una parulla, si chjappanu unepochi di noi è i trascinanu di sopra. Certi cercanu à ritene i soi, à framettesi è impedisceli. Si facenu tribbià di colpi. L’omi fughjenu è chjovenu a caterazza, lascenduci in u bughju è l’addisperu. Dopu à un mumentu di calmu, sentimu u strigliulime di e mappe. Simu decisi à ùn lasciacci trattà cusì. Ci tenimu pronti. I lasciaremu falà à tutti, li ci lamperemu adossu è i tazzeremu di mani. Malgradu e so arme chì caccianu u focu, ùn puderanu fà nunda contru à noi chì simu centu volti di più chè elli. Parechji ci lasciaranu l’osse ma hè u prezzu à pagà per falli tastà u nostru curragiu è a nostra determinazione.


Quand’elli falanu, nimu si pesa. Nisun stridu di guerra. Nisuna chjama à a morte di l’invasori. Ci ne stemu tutti inculipippuli, strinti unu contru à l’altru, ammutuliti da a paura è a resignazione. Tutti sti ghjorni passati in mare à campà in ste cundizioni ci anu cacciatu a nostra umanità è a nostra vuluntà di campà. Ne piglianu parechji sta volta. S’avvicinanu di noi, mi piattu daretu à i mo fratelli. Mi sentu inguantà è tirà per i capelli, cusì forte chì mi si pare ch’elli abbianu da strappà. Ci facenu cullà nant’à u ponte. Hè notte. Un fretu chì vi entre in l’osse. Solu ughjuli è spaventi. Ci leianu dui a dui cù catene pisive. Sentimu un rimore in l’acqua eppo u silenziu, stranu. Un altru rimore. Parechji à tempu. Anu trovu un rimediu.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire