vendredi 13 janvier 2017

Mayaula (1/2)

Una nuvella di Pierre Savalli


Traduzzioni à quattru boci pà ‘ssa nuvella di Pierre Savalli. O quandi u cumitatu si dà a mani par fà nascia un ughjettu singulari è plurali in u stessu tempu… È porghja ‘ssu testu à u littori, com’è una piulata in fronti… I primi à purtà i colpa, oghji, sarani Acquaviva è Antonetti…


Aghju in e mio mani u capu d’un zitellu. Avarà cinque o sei anni à u più. Quant’ellu pesa. A capillera hè impiciata di sudore è i so ochji pienghjenu sempre. Luce in a bughjura cum’è una stella fughjiticcia, superba eppo’ smarita. L’allisciu, hè dolce è tepitu. Aghju in e mio mani u capu d’un zitellu, tene, sanu sanu in una sola manu, quant’ellu pesa. A lama hà corsu cusì faciule sottu à u so tupezzu. Tarra rossa nuvella. Mi sentu bè. Ùn ci hè più ordinariu cà a morte d’un zitellu. Cum’è mosche… È chì pranzu per e mosche. 

Dece anni fà travagliava per bianchi à Kinshasa, era sintinella. Apria è sarrava i catari, era una prisenza nuttulone, u servu. Assicurava a securità di i dui catorni di a famiglia, dui zitelli cù i capelli culor’ di a mio pelle. Tandu, pinsava chì sti Francesi di casata taliana, vinuti da un’isuluccia di u Mediterragnu avianu di più sumiglie cù mè cà cù qualchì Islandese. Eranu bianchi, micca quant’è Islandesi ma di più cà mè, sicuramente. Ognunu tinia a so piazza in l’ordine naturale di e cose. L’ordine di i bianchi, a natura di i nigracci. Ma quì si parla di disordine, quellu lasciatu da i Dii di a selva, di u fiume è di l’animali fughjendu di pettu à quellu di a Misericordia è di a Redenzione. Ùn ci hè più nulla à dì, a nostra mimoria hè morta attempu à u spiritu di i nostri antenati. Ma eiu, Mayaula u niggà cum’elli mi chjamanu i mio cumpagni, ricusu l’ordine stabilitu da i bianchi. Hè vera, e cose sò cusì ma mancu appena in ordine. Un dommu di più, vistutu à verità, cum’è stu Diu ch’elli ci anu impostu. Un vichjarellu biancu cù a so barba bianca, i so vistiti bianchi, appullatu à un nulu biancu. È noi sariamu stampati à ellu, noi cusì neri, nant’à sta tarra cusì rossa, nù sta selva cusì scura. 

Aghju scapatu stu zitellu, cum’è avia scapatu a so mamma è tutta a so sterpa. I venti anu giratu è oghje sò eiu à fà saltà i capi. Quand’elli anu marturiatu è tombu i mei avia l’età di stu zitellu è, piattu sottu una pagliaccia aghju vistu tuttu ; aghju vistu cum’elli anu smimbratu à Babbu ; a manu dritta, a manu manca, i pedi, a lingua, l’arechje… M’hè parsu durà ore sane quandu falavanu e mascittate. Anu compiu per u so minchju eppo’ l’anu apartu cum’è un pesciu da u mirlinu à a gola. L’anu cacciatu a trippa è chjappu u so core è ci anu mursicatu cum’è in una parsica matura. Dopu saziati, ghjittonu u ruzzicone sanguinosu à nant’à a Mamma è a furzonu, tutti, in dui, in trè. Funu striti è pazzia da santavuglià u Diavule. Un’ antra piulata li sbaccò u capu da a fronte à u bavellu, ultimu ricordu d’una mamma, dichjangulata, a faccia strutta. Ùn fecinu nisuna sfarenza trà masci è femine, minendu, furzendu è tumbendu senza vardà l’età o u sessu. I nigracci sò salvatichi, li piace a sanguiniccia, si ne ridenu di a vita, si tazzanu à colpi di marazzu quandu i bianchi civilizati a si provanu, puliti, d’Auschwitz in Hiroshima. A mudernità bianca di pettu à l’anticogna nera, u ingegnu di u sterminu tecnicu faccia à u spaventu artigianale. Iè, ci supraneghjanu è d’assai.


A mo negritutine a m’hà cacciata u Patre Karsten. Viulendumi à più pudè. L’occidente rigalatumi nantu à l’altare di a mo nucenza. White Vador avia a so teuria è a so manera per aiutà i negri à scopre a so « parte chjara ». Ci era, à u so parè, appena di biancu in ogni negru è appena di negru in ogni biancu. Un umanistu di prima trinca. A so ibridazione funziunò sin’à un certu puntu, m’empia d’occidente, di scenze è filosofia è mi viutava di a negritutine, di a mo fiertà, di a mo anima. Ùn era più nucente, a cunniscenza di l’omi era entrata in mè da tutte e parte pussibile.

Tuttu vene torbidu in u mo cerbellu, u capu di sta criatura mi scappa di e mani è eo facciu filosofia. U mo latu chjaru. E mo digressioni, e mo scuse impussibile, e mo chjachjare, eccu ciò ch’ellu m’hà lacatu l’omu di Diu. Karsten fù u mo primu capu.

Campava felice in a casa di ‘ssi bianchi. Eramu à bellu sei à travaglià per elli, u boy, noi altri trè e sintinelle, u giardineru è u sciuffore. Pigliavamu u più spessu i nostri ripasti in u giardinu. Ùn mancavamu mai di nunda. Sottu à u sguardu incuriusitu di i zitelli impastavamu a farina di manioc in una pignattona cun u nzété ya fufù di Papa Jeff. Papa Jeff era u più vechju di noi. Avia cunnisciutu i Belgichi, forse ch’ellu avia ancu cunnisciutu u mondu di nanzu, quellu induve u biancu ùn esistia. Parlava pocu, si mettia à u garde à vous quandu u patrone ghjunghjia cun u so Land Rover sempre vestutu bè, a mascetta in manu, era degnu quant’è servu. Impastavamu u manioc à u ritimu di e rise di i zitelli, e listesse rise chè quelle di i mo fratelli è surelle, rise culurite, nè negre nè bianche. I patrunucci si ghjucavanu è si stunavanu di vedeci impastà u manioc cum’è i so caccari impastavanu una farina russiccia, u nome ùn mi vene più, fatta d’un fruttu stranu ingutuppatu di parechje pelle è di spine cum’elli a ci spieconu. Mi ricordu chì u so nzété ya fufù avia un nome in u so dialettu, qualcosa cum’è pulendaghju, un nome chì ci fece ride à noi dinù.

Ste scaccanate spartute eranu propiu a sola cosa chè no pudiamu sparte. Ùn fubbemu mai invitati à u so tavulinu. Ùn averebbe mai dettu di sì. Fiertà o vergogna ùn a sò, pensu ch’ellu era listessu affare per elli. Ùn dicu micca chì ùn aghju mai fattu cuncessione, tutti i marcuri quand’elli vultavanu di l’ottellu Intercuntinentale cun i giurnali francesi, aspettava impaziente chì u babbu di famiglia appia finitu e so letture per ricuperà France Football è Onze Mondial, purghjia a manu. Per u mo matrimoniu, chì mai fù, mi dedenu soldi è panni da pacà a dota à a famiglia di a mo futura sposa. Aghju torna chersu. Eramu cundannati à porghje a manu, e soie eranu piene è e nostre cusì viote.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire