mercredi 3 mai 2017

Timpesta 2017 : I zingari

Una nuvella di Fabien Flori


Si dicia ch’à l’epica, in questi tempi incerti, esistia un locu induve a cultura di u fiascu era stata elevata à dogma, induve l’abitanti avianu sviluppatu per seculi è seculi una diterminazione è un’applicazione sapiente in l’addempimentu d’un’opera custruita nant’à u fallimentu cullettivu, cumpiimentu assulutu di u successu. Sta filusufia dava à u populu di ‘ssa tarra senza cunfina, un caratteru estrosu chì li avia permessu di resiste à tutti l’invasori, à tutte e tentative d’assimilazione, à tutte e forme di duminazione, u fiascu cullettivu cum’è antidota di a culunizazione murale, u fiascu cullettivu cum’è arnese difensivu contru à l’assimilazione.

Stu populu sgaggiava una forma di fierezza attraversu l’insucessi di tutte e so tentative per alzassi in volu è tuccà l’universalità. Di u successu individuale, a so ghjente si n’imppippava, u successu individuale era fonte di visibiliu, u più importante era a cumunione di tutti i membri di a cumunità in un fiascu supremu di civilizazione, un fiascu paradussale chì seria l’essenza di u successu. Stu populu era firmatu incullatu nant’à e pianure senza cunfina di a so tarra tal un famiglione disgraziatu ma urganizatu di scarafagli nant’à un muru di cucina, un famiglione chì a cultura di u fallimentu era l’anticorpu à l’intruduzzione di qualchì antigenu fristeru, a cundizione di a so sopravvivenza.

In modu stoicu, guasi riligiosu, ‘ssu populu dimustrava chì u successu era a riprisentazione d’un fallimentu assulutu è una rivilazione à sè stessu. Per ellu, quellu chì avia fiascatu, avia capitu. Sta cumunità d’omi è di donne era guidata ver di un ideale gnosticu. Senza alcuna sumiglianza cù l’aduradori di l’impresarii, di l’artisti o di l’intellettuali à a moda, facianu di a ricerca spirituale di u fiascu è di a derisione un ubbiettivu sacru bagnatu da a luce divina è chì a spressione artistica di ‘ssa ghjente sprimia a quintessenza.

Eppo’ fù vinutu u tempu di a cunquista è di l’opera civilizatrice. À pocu à pocu, l’ambizione cullettiva niilista naturale di ‘ssu populu lasciò spaziu à a nurmalità. Fù custrettu d’abbandunà i so cavalli, i so carretti, a so musica, e so caravane, a so mente numade, i so cani, e seratine sottu à a stellaria, u chjarore di u focu à l’attrachju chì alluminava e facce di a sterpa. À elli ch’ùn cunniscianu micca e cunfine di a tarra, l’anu inchjustrati in qualchì bloccu anonimu d’una cità cumunista. Anu mandatu i so figlioli à a scola, anu spiegatu ch’ellu ci vulia à entre ind’è l’epica di a mudernità, anu custrettu ‘ssu populu à rinnigà a magia di e so fole, u sensu di a so fede. 

Ma, à mezu à a cumunità, quelli chì si facianu una strada in a sucietà, quelli chì cullavanu a scala suciale per mezu di a scola è di un’educazione adatta à l’urdine novu, quessi, sminticavanu in furia u so nascimentu. Per elli, a primura era di sguassà ogni traccia, ogni gestu, ogni parolla, ogni sisu chì puderianu tradisce a so urighjine mischina. Ci vole à dilla, a riescita d’unepochi ùn ghjuvava à a sterpa ciò chì rinfurzava u sintimu chì u campà inseme, ancu povari, era megliu chè l’abbandonu d’una cultura antica, u fiascu cullettivu è sulidariu era megliu ch’a riescita individuale. Finalmente, ‘ssu populu senza cunfina ripigliò a so strada, ricusendu a nurmalizazione è l’integrazione cù a prumessa finta d’un avvene radiosu.

L’umanità ùn hè unica, l’umanità hè plurale ciò chì ne face un tuttu. Quandu Diu hè falatu nant’à a tarra, avia digià trovu ‘ssu populu errante, era talmente tintu è corciu, ch’ùn sapia chè cosa da fà per suttraelu à a miseria è, à purfine, si n’era andatu abbandunendulu à a so sorte. Oghje chì hè oghje in i Balcani, u ghjornu di a festa di San Ghjorghju, tutte e famiglie anu in tavulinu un agnellu, solu e famiglie di ‘ssu populu ùn anu nulla in tavulinu, ùn anu nulla ma sò uniti, ùn anu nulla perchè sò povari, sò povari ancu u ghjornu di a festa di San Ghjorghju, santu prutettore di i zingari, a so festa.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire