samedi 31 octobre 2015

Ludwig (3/3)

Una nuvella di Jean-François Rosecchi


Paolo cridia di sapè indu i paciaghji s’arriuniani, micca luntanu da l’anziani staddi, daretu à una grandi tozza in tarra. Quì si truvava una rimpianata d’arba, stiddata di carcassi di vitturi, di prefabbricati, di pezzi di plasticu, di stenditoghji pà i panni. Uni pochi di ghjacari ghjaciani à u soli, mentri chì i maestri fumavani nant’à i mori di tavuli anniriti. Ugnitantu u nizzulu d’un ciucciu si facia senta, calata a notti si pudia ancu audì i sbuffalati di i coppii chì faciani l’amori, è tutti l’altri trosti umani di a miseria, quissi ch’ùn si sentini micca in i larghi viali burghesi. Paolo sculisciava u meddu ch’eddu pudia pà u tafonu sgrignulatu in a sarrenda rughjinosa, scupria a rimpianata di i paciaghji ma pruvava d’ùn mustrà si micca curiosu lascendu viaghjà u so sguardu dapartuttu. Si rigirò versu una vechja donna chì purtava una piccula baretta, a salutò po’ li spiicò à qual’eddu circava, parchì i circava è dumandò s’eddi erani quì, almenu unu di l’omi. A vichjetta indittò à calchì metru una vitturuchja cù a panchetta di daretu chì paria tracarca di grossi sacchi in plasticu. Hà da vultà, dissi a donna. L’omu, di fatti, si prisintò à u capu d’una dicina di minuti, tinindu trà i mani un vechju esempiariu di u Corriere. Ùn era tantu difficiuli d’induvinà duva era mossu. Era bè di a banda di l’altr’eri, avia accoltu i pattachi cun quidd’altri. Paolo s’adrizzava à eddu infurmendu lu ch’eddu s’era trovu annant’à a piazza à u mumentu ch’eddi sò sbuccati i sgaiuffi, dui ghjorna fà. Accadi à spessu, quì in Verona ? chersi eddu. L’altru li risposi. Quiddi dui ùn l’aviamu mai visti, iè, accadi ch’eddi siani cusì cun noscu ma micca briunendu i cosi di i nazisti.
È a sapeti da ind’ eddi venini i dui femini chì v’accumpagnani, i dui chì sò cun voscu ? Dumandò dinò Paolo. Innò, ùn la socu manc’appena, risposi l’omu vultendu à a so vittura chì paria d’essa u so locu di vita misareddu. ‘Ssi ghjovani sò da veru dui cunnacci, aghjunsi, picculi burghesi chì disprezzani a nostra vita di miseria. Socu ubligatu à viva in a me vittura, hè tuttu ciò chì mi ferma. Pensani ch’eddu ci hè da rida ni, ‘ssi picculi inculati. Paolo ùn la facia micca à ditarminà l’origini di st’omu – era bè un affari chì da veru u stuzzicaia – ùn parvinia nemmancu à furmà l’ipotesi annant’à u so parcorsu di vita ; paria parpena balordu, si dicia, inadattatu, cundannatu à st’esistenza piduchjosa. Ci voli à vultà à veda lu, si dissi Paolo, spirendu di scuntrà i femini. Pudariu rivena à discutta un pocu cun voscu, travaddu pà l’affari sterni ma circu à capiscia ciò chì si passa avali in ‘ssu paese, in Italia stessa, videti ? U paciaghju ùn paria micca di scedda a suttilità di a frasa. Iè, và bè, risposi, dumandeti à Spinelli sì vo’ ùn mi truveti micca, à Guerrino Spinelli.

In quissa fini di l’anni 70, a cità di Verona accugliia dighjà i folli affuchenti di turisti, purtati quì da a tragedia shakespeariana di i ghjovani amanti Capuleti è Montecchi. Sò pochi à sapè chì u balconu di Ghjulietta ùn hè statu aghjustatu à l’edifiziu medievali chè in u mentri di l’anni 1930. Verona hè a storia auropeana riassumata, guasgi quant’è Roma, l’epichi cumpariscini di manera cuncentrica com’è i scanalaturi di i vechji platani, ma cù i furtificazioni è i porti. U cori hè rumanu, in ghjiru i Palazzi medievali è rinascenti, l’edifizii rilighjosi – com’è Santa Maria in Organo –, po’ i subborghi chì, eddi, ùn sarani mai nudda, com’è u campamentu di paciaghji vicinu à l’anziani staddi chì Paolo lasciava in quidda sirata d’aostu 1977. Santa Maria in Organo, Santa Maria di l’organu. Ci truvemu l’intarsiaturi à modu trompe-l’oeil rializati da u frati Giovanni da Verona, in u coru di a ghjesgia, in tuttu fatti in legnu. Certi trompe-l’œil s’aprini annant’à i spazii chjosi, d’altri ci burlani cù perspettivi prufondi, in un carrughju, versu un edifiziu, à l’aria libara. Annant’à a siconda intarsiatura rializata da u frati à u principiu di u 16u, una chjeccula ci fighjola bè di faccia, in u bassu d’una tasgera d’unu spezia d’armariu di cullucamentu, s’inchina appena versu a dritta, a canteghja aparta à pinuccia, com’è ch’edda t’avissi da cascà ci à i pedi. Dunqua ‘ssu vagabondu si chjama Spinelli, campa in a so vittura, in una Fiat 126 minuruchja, impiuta di sacchi in plasticu è di spurtini. Chì ‘ssu gennaru di tippu pruvuchessi l’odiu, ùn si capisci mancu stampa. 

A Fabbrica è l’energia putrica di u mondu. Paolo lasciava a tozza di l’anziani staddi daretu à eddu, à tempu à l’universu di i misareddi, pà ritruvà a villà di famidda in qualissa a piccula Fiora pari di piacia si cusì bè. 

Ma chì sarà à intarissà ti à ‘ssu puntu, chì tù andessi à ghjirandulà in i campamenti di l’andacciani ? li dumandò a sposa à u so ritornu. Ci n’andemu da quì à qualchì ghjornu, a ti ramentu, ti duvaristi piuttostu impignà à appruntà a to presa di funzioni. Ùn hai chè à ingagià ti cù i Brigati sì tù voli difenda i povari, cusì Fiora ùn avarà più babbu. Paolo, un pocu infastiditu da ‘ssi prupositi, intristi in camara di Fiora è apristi bruttalmenti l’armariu di a so fiddola, da qualissa un ballò multiculori cascò à i so pedi. Si ritensi d’ùn metta un calciu viulenti in quissu ughjettu è falò à leghja un magazinu in u salottu. Era guasgi mezanotti. À u stessu mumentu, à uni pochi di carrughji da quì, Wolfgang Abel è Marco Furlan pigliavani i so posti in a Grandi Fabbrica di u Mondu. Aviani appruntatu cù minuzia parechji cocktail Molotov è aviani sceltu, forsa dapoi parechji settimani, a so sibbula. A ghjustizia di i dui eredi era in marchja. Guerrino Spinelli si truvava in a so vittura, a prisenza di i sacchi numarosi duvia aiutà à a prupagazioni di u focu, Wolfgang lampò un primu cocktail Molotov, po’ un sicondu. Spinelli mughjava di veda i so carri imbuffà si à buddi. 

Paolo si dirighjia versu a tozza, si ni truvava talmenti à vicinu ch’eddu ùn ni pudia veda a cima. Faccia à ‘ssu locu, à l’epica di l’Austriachi, c’erani i staddi cù i bestii splendidi. Oghji, i lochi vedini marità si i pianuri, a tarra svultata è i calcinacci d’astracu. Spinelli, quissu di a Fiat, hè quì ? dumandava Paolo. Innò ni, nimu l’hà più vistu mi si pari. Un altru vagabondu s’avvicinò. U tippu di a Fiat, a sai ind’eddu hè ? Iè, a so’, a settimana scorsa hà avutu un accidenti, credu, ed hà brusgiatu, hè à l’uspidali. È Paolo ripartisti da a rimpianata di i vagabondi, par ùn vultà ci mai. T’avia una fidduluchja, a duvia curà, è u restu ùn avia tantu impurtanza. Dinò uni pochi d’ori, ùn cissò di murmughjà Ma ‘ssu povaru tippu quantunqua… Ma ‘ssu povaru tippu quantunqua… Hè in 1984 chì Marco Furlan è Wolfgang Abel funi chjappi in a piccula cità di Castiglione, à u mumentu chì, vistuti di mascaramenti è tinindu in manu i bidoni d’essenza, circoni à incendià a Melamara, piccula discuteca di campagna in qualissa si truvavani quattru centu parsoni. Quissa bella ghjuventù di a pruvincia di Mantuva devi a vita à una norma di custruzzioni ublichendu, dapoi a tragedia di u sinemà Statuto in 1983, à utilizà i rivistituri ignifugati. Devi a vita à una mucchetta. L’essenza lampata da Furlan è Abel si cunsumò in i fibri ma lentamenti. Abbastanza lentamenti par metta un termini à l’esistenza di u gruppu Ludwig. Eramu di marzu, ghjornu di u carnavali, i femini s’erani appruntati lungamenti, un’ attinzioni miticulosa era stata data à a macchittera. I ghjuvanotti purtaiani i camisgi à gobbiu, i mascari veniziani, i toghi imperiali… C’erani i cunfetti, i piumi… Buliatu à i catavari carzulati, tuttu st’affari avaria fattu una mora di cinnari bedda strana è miseriosa.

1 commentaire:

  1. Bravu o Ghjuvan Francè,
    In u vostru scrittu si mischjanu a Storia, a prosa, è ancu appinarella di filusufia, è di manera più pricisa in sta passata di u sicondu episodiu [... Fà u mali, eccu una cosa chì firmarà par sempri un’ enigma si dicia Paolo, com’è sì quist’energia di a distruzzioni si spiazzaia in un chjirchju chjosu, accupaia prima una parti di a mascinaria, svachendu si in un’ altra pà a seguita, vinindu à ribuccà in una terza, pà vultà infini à u so puntu di partenza. A Fabbrica di u mondu. Mai quist’energia, sta forza, mai si spula, si manteni pà l’eternità.] è casca bè, hè una vera campa. Tante parolle nove chì vo' m'ete fattu scopre, fatti stòrichi dinù eppo' m'ete fattu viaghjà è ancu riflette è vi ne sò grata. Spergu chì scritti ne farete nasce d'altri è intantu vi pregu bona furtuna è ... à lèghjevi !

    RépondreSupprimer