jeudi 19 novembre 2015

De Profundis Corsica (1/2)

Una nuvella di Jean-Yves Acquaviva

I

I vardu. Tirgu appinuccia a tindina di u mio purtellu è i vardu. Furmiculeghjanu, ùn sò tantu numarosi ma furmiculeghjanu. I vecu à nant’à u stradone, à chì passa, à chì vene. U paese pare rinvivitu, ‘ssu paisacciu disertu, mortu. Sta mane ci sò tutti à fiurisce e tombe di i soi. Certi, ùn collanu mai, ma per fà vede e so facciacce u 2 di nuvembre, scalanu. Cum’è s’avessi da crede eiu ch’elli s’arricordanu di i so morti. S’arricordanu ch’ellu ci vole à arricurdassine. U ghjornu di i morti hè u ghjornu u più vivu di l’annata, for’di l’elezzione sicuramente. 

I vardu, furmiculeghjanu, carchi insumati di crisanteme di tutti i culori. E magnaranu e vaccine e crisanteme ? 

Mì à quessa, cosa, cumu si chjama sta vechja conna ? Quella di u « denier du culte ». Ci vene duie volte à l’annu, per i morti è d’aostu per pruvà à ruspà dui soldi ind’è a povara ghjente. In casa ùn ci avventa più, cumu sarà ? Forse chì a nostra ultima discursata, dui o trè anni fà ùn l’era piaciuta. Avia dettu cù a so vuciaccia stridulente :

« S’è tù faci un sceccu, ùn mette micca ordine. 
- Ah iè ? Tandu ùn facciu micca sceccu.
- Poi dà u liquidu dinù…
- Ma per quale sò sti soldi ? Per a ghjesgia o per quellu prete chì ti strufina à bughjicone ?
- Mì, mì, mì ciò ch'è tù dici, mal’allivatu !
- Chì tù sì allivata bè. Diciarè à u to prete chì s’ellu vole u liquidu ci vularà ch’ellu venghi à pumpallu direttamente à a surgente…

È si n’era andata, t’aghju da dà eiu u « denier du culte ».

I morti eiu, i fistighjeghju ogni ghjornu. Mi piacenu i morti. Ancu per esse stati i pessimi inculati di u mondu, avà sò morti. Ùn mi rompenu più i stifali. I vivi, ùn li possu pate. Parlanu troppu, ancu per ùn avè nulla à dì. È i mio paisani sò di i più forti per quessa. È chjù, chjù, chjù è chjù, chjù, chjù…I sentu da quì, traparlà di mè. 

« Quessu, ùn hà u rispettu di nulla, ùn vene mancu più à l’intarri allora pinsate appena u ghjornu di i morti… ».

È chì ci aghju da futte à l’intarri di ghjente ch’ùn vinaranu micca à u meiu ? Perchè quessa hè sicura sicura. Lasciatemi stà à mè. Ùn m’imbuffate micca chì sò sortu di suminatu, ci hà da vulè allargallu u Campusantu. È d’appressu à mè, saranu belli scarsi i candidati per fiurisce e vostre tombe. Aiò, lasciatemi stà, furmiculate eppo andate. È vultate quandu vi chjamu eiu…


II

L’avarete capita, sò un tippu pocu affaccatoghju. Ùn sò micca sempre statu cusì. Prima era piuttostu di quelli mansi mansi, un omu lisciu senza persunalità vera. Campava sicondu u vulè di l’altri, pinsava sicondu u so parè. Quandu dicu l’altri, parlu soprattuttu di a mio moglia. Una donna cum’ellu ùn si ne vede più, un carrattaru d’acciaghju, una voce da intrunà ancu i sordi, vi dicu, una maestra donna. Era bella, micca quant’ella pinsava, ma era bella. Iè era, chì avà ghjace ancu ella in Campusantu. Bon’viaghju è ventu in poppa ! Cridite puru ch’ùn sò micca i mei i fiori à pisalli in corpu. Aghju suppurtatu dece anni i so estri, e so ordine. “Fà cusì, innò micca cusì !”, “Sì veramente manimozzu, dà quì à mè !” Quantu volte aghju pinsatu à pisà a voce, à vultammi ? Ma ùn ci era nulla à fà, mi supranava sempre. Una fera bella addirizzata, eccu ciò ch’e era eiu. Era cusì cun ella è era distessu cù tutti. Sò statu dece anni una spezia di scicca mezu mastucata è po una mane… M’era arrizzatu à l’alba chì avia una mansa d’affari à scioglie. M’arrizzava sempre à bon’ora per avè una stonda di pace, per avè l’impressione d’esse patrone di a mio vita, ùn sia cà una ora o duie. Mi biia un caffè fumendumi qualchì sigaretta. Ghjunse ella, ùn si discitava mai nanzu à dece ore ma, quella mane inquant’à mè, ùn la suppurtava mancu più u sonnu. 

« È si fuma ! Ai tutti i vizii, mi dumandu perchè ùn ti dai à beie dinù. Spegni ‘ss’affare è apre u purtellu ch’e possi rispirà ! ».

Nè bonghjornu nè merda. Mi sò pisatu, messu in faccia à ella, aghju tiratu nant’à a sigaretta è li aghju suffiatu u fume in bocca. Nanzu ch’ella possi dì nulla, l’aghju sciaccatu una capata, u so nasu hè scuppiatu. Mi vardava, più cà a pena si lighjia a suspresa in i so ochji. Un sciambulone, dui è si n’era falata in pianu. Tandu, l’aghju tichjata di calci in capu è in corpu. Ùn rispirava più dapoi una mez’oretta quandu mi so messu torna à pusà per accende una sigaretta è compie u mio caffè. Era fretu, ùn possu pate u caffè fretu. 

Duie simane dopu, quand’elli anu trovu ciò chì firmava di u so baschicciu, i pulizzeri anu dettu « hè ellu ». Quale avia da esse ?

U ghjudice hà dettu ch’era un mostru, un assassinu di i peghju ch’ellu avia scontru. M’anu sciaccatu trenta anni. Sò longhi trenta anni, ma valia u colpu.


III

In fatti, ùn sò micca trenta ma quaranta anni ch’aghju passatu sottu à i marchjoni. Ùn vi parenu nulla, quaranta annate, una vita. Eiu, avia calculatu chì, stendumi chietu, mi ne faria una quindicina. Quessi, per u sullevu ch’ellu era statu di sbrimbà u capu di a mio cara cumpagna, i mi facia cachendu. À principiu m’avianu messu solu. Stava cum’è un papachjò, tranquillu tranquillu. Hà duratu sei mesi. Eppo m’anu messu ‘ssa spezia di tippu, un umatale, una muntagna di musculi. I dui primi ghjorni simu stati muti tramindui. A terza sera, dopu ch’elli ci appiinu datu ‘ssa cosa infetta ch’e mi vargognu à chjamà suppa, s’hè spugliatu in cristu. Eiu, era à pusà nant’à a mio pagliaccia, ellu arrittu di punta à mè. Mi mittia sottu à u nasu tutta a dimensione di u so amore. È, era innamuratu assai. S’era cridutu obligatu à spiegammi ciò ch’ellu almanaccava per scaldà e nostre nuttate cum’è s’è a natura ùn l’avia datu abbastanza argumenti. E duie simane dopu, pensu d’avè pagatu in veru u mio depitu à a sucetà, è po una mane…

Avia capitu chì cù quessu, capate è sciambuloni ùn bastarianu micca. Mi sò furnimintatu in cunsiquenza. A notte chì hà suvitatu, s’era addurmintatu dopu à avemmi fattu torna sente a sulidità di i so sintimenti. Tandu, l’aghju scannatu, aghju tagliatu u so capatoghju è l’aghju lampatu in cabinettu. 

U lindumane, quandu l’anu trovu a cannella aparta è amuzzatu in ‘ssa manera, anu dettu « hè ellu ». Quale avia da esse ?

U ghjudice, sempre u listessu, m’hà sciaccatu vinti anni in più cù a guaranzia di fà a mio prima cundanna sana sana nanzu di spirà a minima rimessa. A m’aghju chjappa in pacenza. Ùn anu mai più messu à nimu per tenemi cumpagnia.

À l’età di settant’unu annu, sò surtitu è mi ne sò rientratu in paese duve ci avia un pizzucciu di casa.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire