samedi 15 avril 2017

I tamburi di a piossa (Stratti)

Mehmet II è a so lighjenda...
Ismail Kadare, I tamburi di a piossa, 1970

Sciutu in 1970, u libru d'Ismail Kadare esaltaia a risistenza di Skanderberg contr'à l'occupazioni turca. Era tandu pà l'autori una manera di magnificà a scelta di u populu albanesu di viaghjà solu in un sucialismu originali, è libaratu da a duminazioni di i putenzi. Scimizia ? Via literaria di un dogma di Statu ? Al dilà di i risposti, oghji evidenti, ferma puri un libronu, è Fabien Raffalli ci ni prisenta dui passaghji tradutti. Semu à u XVu seculu, in una citadella d'Albania, è l'Ottomani s'approntani à dà l'assaltu...

Strattu 1

Fubbe l’ultimu ghjornu di pace.

Luni à sera, tempu chì u discu di a luna vechja si facia vede in u celu, u so campu si discitò d’un colpu. Subbitu, quand’è no’ intesimu frumbà i primi tamburi, pensaimu chì forse, contru à tutte e regule di a guerra attuale, avianu da lancià un attaccu di notte. Mancu appena. I so prugetti eranu altri. Compii i so preparativi, esaltavanu, a veghja di l’attaccu, u murale di e truppe. Una ora dopu à e prime tamburinate, da u so campu chì bullia oramai sanu sanu curria una vuciata immensa. Corsimu à l’archere à vede ciò chì si passava in a piana. Firmaimu sviliti. U spetaculu chè no scupriimu tandu era spaventosu. Una mansa di sullati s’era mossa cum’è un mareghju. E prighere di l’hodja inchinati, l’arringhe di i veterani, l’ughjulimi di i dervisci chì ballavanu senza rifiatu un ballu novu, e suppliche à « Allah » è « Padicha », e diclamazioni di puemi è di versetti di u Curanu, tuttu què si imbulighjava à e tamburinate cuntinue. I sullati accumpagnavanu i dervisci in i so balli, d’altri davanu spetaculi spripusitati induve, è l’aviamu da amparà più tardi, capi tagliati dichjaravanu discorsi scemi. D’altri torna, dopu à avè ballatu è ughjulatu tantu è più, cascavanu, sticchiti, o si inturchjavanu in terra in estasi. Un cumbugliu tremendu, fattu da sta multitudine di rimori è di voci, s’alzava di terra cum’è una aria gattiva. Vicinu à noi, aviamu l’Asia cù tuttu u so spiritu misticu è a so barbaria. Rimiravamu stu mare bughju pensendu ch’ellu era cusì u so mondu, a so manera di cuncipisce l’esistenza, ch’elli ci vulianu impone à tempu à e catene di a schjavitù. Invitaimu e nostre giuvanotte à alluntanassi da l’achere, per togliele da stu spetaculu orribile. U rimusciu freneticu cuntinuò sin’à mezanotte. Eppo’, d’un colpu, i tamburi si svensinu è u campu fù cupertu d’un silenziu di morte.

L’alba ùn s’era ancu pisata quandu chì a torra este lanciò l’alarmu. Corsemu tutti à l’appossu. Un mumentu dopu, un fraiu novu infernale scuzzulò i nostri rifugi. « L’arme nova ! » stridò unu, rumpendu u silenziu chì avia seguitatu a splusione. Si sintì un ughjulime chì ghjunghjia da fora. Poi un rimore di passu currendu nant’à u pavimentu.

A battaglia era principiata. 

... è Skanderberg è a soia...
Strattu 2

Fubbe u primu assaltu. U calmu hè smaritu. Una longa seria di battaglie hè principiata.

Dopu à avè pistatu a nostra citadella di a manera a più salvatica, si sò lampati, à dicine di millaie, à scialuppate successive, voltu i nostri muri. Parse un mare mossu da un terramotu sottu marinu. Furiosamente, si sò appichjati à i nostri rempali cù stridi è ughjuli esaltati, inalburendu i so yatagan, lancie è mazze d’arme, bandere è alfiere, pronti à esecutà e minaccie enunziate mentre parechji mesi. Cuntavanu assai nant’à e so arme è pensavanu di sicuru chì u frombu cuntinuu di i so cannoni spripusitati serebbi bastatu, in fine di ghjurnata, à lampà u scumpigliu à mezu à noi, forse ancu à scimisceci. Ma l’epica chè no cunnuscimu ci hà amparatu à suppurtà tuttu. St’attaccu, era un pezzu chè no’ l’aspettavamu. Di fatti, mandendu à spassu i so missagi è e so diputazioni, aviamu sceltu a guerra. Aviamu pensatu à u peghju. Sta terra hè a nostra. Ùn ci hè nisun altru locu induve andà per noi, micca cum’è elli è l’Anatulia senza fine. Camperemu quì, o mureremu quì. A ghjurnata d’oghje ci hà fattu a prova chè no camparemu.

Unepochi di i nostri sò cascati in a battaglia. Avemu passatu mumenti difficiuli. E truppe di a più grande armata di u nostru tempu si sò slanciate nant’à noi cù una rabbia incredibile nant’à tutta a lungura di i nostri muri. E nostre unità l’anu cumbattute. Avemu fattu fronte à a spada Ottomana. À u ferru avemu rispotu cù u ferru, à a crudeltà cù a crudeltà, à a morte cù a morte. I nostri rempali so diventati a so fossa. Ma hè soprattuttu a corte interiore, induv’elli s’infrugnonu dopu à avè lampatu a porta principale, chì li ghjuvò di carnaghju. Bullia, frumbava, quant’è u fondu di l’infernu. Mai spetaculu cusì spaventosu s’era offertu à noi. E stride, i ratali, l’ughjulimi, l’odore di u sangue brusgiatu cullavanu da inghjò cum’è una ansciata malefica. 

Avà hè a sera, è i nostri omi, sfiatati, dormenu. Dumane, ci tuccarà à interrà i nostri morti. U so campu hè cappiatu à e tenebre è u silenziu. Si sente solu u rimore di i carozzi chì venenu à u pede di i rempali à circà i so morti. Certi si facenu ancu entre in a corte interiore. I lasciemu fà. Hè u nostru interessu ch’elli ci sbarazzinu di i cadaveri, chì i so miasimi risicheghjanu d’assuffucacci. A sanu è ùn si guardanu tantu. E rotule di i so carozzi trizineghjanu chì parenu pienti. Per mumenti, si sentenu quindi è culandi crinchenni longhi chì vi facenu tremulà. Poi u silenziu, di novu, intagliuzzatu ognitantu da u strunchittime seccu d’una scala abandunata chì s’abatte.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire