samedi 14 janvier 2017

Mayaula (2/2)

Una nuvella di Pierre Savalli


E voce di Raffalli è Biancarelli, pè accumpagnà a fine di u sunniacciu africanu di Pierre Savalli... In u bufunime di e mosche è i stridi d'agunia d'un cuntinente...


Oghje u prufittu hè miseru. Stu capu di zitellu ùn hà nisun valore. Ste famiglie ne anu ancu più pocu chè noi. Ma cumu serà pussibule ? U campu induv’elli sò ghjunti à piattassi hè una trovula fangagliosa induve e mosche scumpetenu u locu à zinzale più grosse chè elle. Ùn ci si pò stà da a puzza. Attacchemu in gruppi. Incursioni rapide, incapaci ch’è no simu à stà più di qualchì minute ind’è stu puzzicheghju senza tettu, chì ghjova di paese à quelli scappaticci rugnosi, runzicati da a dissenteria è u colerà. L’accetta li parerà bella chè dolce. Sè no fussimu ghjunti ùn sia chè dece ghjorni dopu, averebbimu trovu quì solu cadaveri in scumpusizione, ingutuppati cù linzoli scuri bufunanti. E lacrime di stu zitellu si ne falanu avà trà e mo dite. Ùn pianteranu mai di corre ?

Quand’elli si n’andonu i bianchi, mi truvò senza travagliu. Tutte e intraprese per quale elli travagliavanu fughjiinu. Sapianu ch’ella s’appruntava una catastroffa ch’elli avianu indirettamente messu in ballu. I bianchi sò carogne di pelle latticinosa, fantasimi sbiadati di l’aldilà ghjunti à ficcà e so sanne in a carne mora di u cuntinente primu. Malgradu u mo odiu piattu per quelli chì ci avianu cundannati à seculi di limosina, a l’aghju pruvata à imbarcammi per l’Europa. Ancu sta famiglia chì ghjera stata cusì brava cù mè ùn volse piglià stu risicu postu chì l’auturità ricusavanu di lasciacci parte à noi, à minimu di pagà un imboccu spripusitatu. Fighjava dunque alluntanassi l’avione voltu una destinazione chì mi serebbi per sempre difesa. Mi ne vultò in casa mea appesu à un fula-fula, sullevatu di vede parte à tutti sti bianchi è tristu à tempu di firmà prigiuneru di u mo paese è di a mo cundizione. I bianchi scapponu pianu pianu, senza spaventu, parechji mesi prima di a splusione di u paese.

Fora, i mo cumpagni di macellu ùn ci sò più. Sò solu cù e mosche è l’ombre invisibili di sti zitelli. Quantu capi torna da stancià a mo sete ? Quantu zitelline scapate da arricattà a meia ? Ùn ci possu stà di più quì, stu capu cummencia à pisà u piombu. Mi si pare di più in più chì a furesta ci si manghja, ch’ella suchja u nostru sangue, aggusta quellu di i nostri figlioli. Si techja di e nostre suffranze, si vindicheghja di u male chì l’omi facenu à a terra. Sinnò cumu ferebbi per esse cusì bella è diviziosa? Chjodu l’ochji è tacche nere, rosse, verdi è torna rosse ballanu sottu à e mo palpule. L’omi, a terra, a furesta, eppo' u sangue. Cù u pinzu di l’accetta, inzeccu sta terra pulverosa sperendu di vede affaccà qualchì candella di stu sangue, quellu di mamma o di i mo fratelli. A fiamma ùn face altru nunda chè dipinghje un surrisu scherzosu, una spezia di smiley ridiculu è versighjente.

Mi piacianu sti zitelli. I picculi bianchi. Quandu ch’eo era di serviziu u dopu meziornu, venianu à spessu à discorre cù mè. Mi punianu quistioni nant’à Papa Jeff. S’ella era vera ch’ellu avia fattu a guerra in Europa, s’ellu avia in veru vint’un figliolu è trè moglie, s’ellu era statu spatriatu da i Belgichi. Parlavamu di ballò è di musica. Mi parlavanu di i so lochi è eo di i mei. Ùn mi sò mai trovu in armunia cù bianchi quant’è cun elli. I nostri scambii prufittavanu à tutti, li n’amparava quant’elli mi n’amparavanu. Per a prima volta, mi truvava à parità cù i bianchi. Sintimu piacevule è impatibile à tempu. Paradossu di a nigritudine. 


È po’ ci hè statu l’affundamentu. Dopu à quissu di u culunialismu, u cunfortu opressori di a dittatura si svapurò com’è un nivulu di fumu suffiatu da u ventu. I trenta dui anni di regnu di u maresciali Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu wa Za Banga cissoni più prestu chè u tempu nicissariu pà prununcià u so nomu. Dì chì u paesu si vastò in u sprufundu saria un eufemismu. Di ‘ssi Noà cummandendu i piroghi senza rema, eccu ciò chì no’ eramu. Ben sicura nimu sapia natà è u solu mezu di francassila da l’annighera fù di pricipità quissa di u vicinu, torra una volta, sfundarulà i capi. A “legi di a giungla”, com’iddi dicini i bianchi ùn hè altru chè a legi di a miseria. C’eramu persi, ma eramu libari. L’usu di a kalachnikov è u manighjumu di a macetta duvintoni i fundamintali di ‘ssa nuvella vita d’omini libari. Aghju presu l’armi, quindici anni di cumbatti è d’àndara, quindici anni di biotu. Socu stancu mortu. Ùn sunniighju più, nisciuna vita hè pussibuli è a morti mi dà u telu. Ùn mi camu più dipoi cinqui ghjorna, ùn mi sentu appaciatu chè à quissu mumentu, com’è dopu à un urgasmu, quandu i capi sò cascati è chì u silenziu, infini, hà rimpiazzatu i briona.

Bufunighjani i muschi, baddani, sò l’anima di l’Africa, u so pulsu, u so ritmu. U tempu di l’omini hè rivucatu, a partita hè vadanta. Baddani, baddani à u ritmu di i capi chì cascani, è quand’iddu sarà cascatu l’ultimu capu, baddarani torra pà a mimoria di i capi chì cascaiani. Duvintaremu i miti, po’ i Dia, è i muschi ci ludarani com’è iduli, è a vita di l’omini duvintarà a so Bibbia, è saremu immurtali quant’è tutti i Dia, prisenti par mai, ludati pà i seculi è i seculi. 


Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire