samedi 31 mars 2018

Cuncorsu Chjuditura 17/18 : Ùn anu tombu à nimu ?

Un testu di Francesca Graziani


Cum’è guasi ogni ghjornu, Antone fala à dà u so giurnale à M. Martini, chì sorte pocu da a Residenza, chì hà un’anca storta dipoi un accidente. Quellu sabbatu, pare un pocu azezu u vicinu è ùn lu face mancu entre pè u caffè. Alza e spalle : 

« Innò, oghje aghju pocu laziu… » 

È po, ripigliendusi, cum’è incuriusitu, i so ochji frusti s’accendenu : « ùn anu tombu à nimu ? » 

« Innò, M. Martini, si sò calmati appena issi pochi tempi ».

Ricullendu si face una risata cù a figliola, in l’ascensore. 

« Fatti chì ùn guarda chè l’avisi di dolu di u ghjornu è l’assasssinii ? dice Laurina. Sai o Bà, più và è più l’umani mi stumacanu à mè, preferiscu l’animali » 

Da sè à sè ùn li dà mancu troppu u tortu à Laurina, ma hè razza di stremista à modu soiu, hè cum’è st’affare di vegetalisimu. Partenu à fà e spese di a simana è per Antone stu mumentu hè turnatu l’Infernu nantu à a terra, da chì a mamma è a figliola si sò cunvertite à u Veganisimu (chì brutta parolla, li pare una Setta, cum’è a Chjesa Evangelista o a Scentulugia) 

Nanzu, si n’andava solu solu à bon’ora à u Carrefour cù a lista di Letizia, è ne surtia un’ ora dopu. Si ne scappava cuntentu cum’è un pichju à fassi un girettu è dopu andava à u caffè à l’ora di l’apperitivu, mentre chì Letizia allucava a robba è appruntava u ripastu, un bellu pullastru cù i pomi fritti o un arrustitu è tanti altri piatti di cristiani. Ellu avia a so riserva di vini boni. Era un incantu issa stonda di vita famigliale, cum’ellu a vidia. Ùn li firmava ch’à fà a so siesta o à guardà a Televisiò, s’ellu ci era qualchì macciu, mentre chì Letizia è Laurinella mettianu tuttu in assestu. Era a FE-LI-CI-TÀ, era. 

Oghje Laurina li face fà un girone di a cità pè e so spese « Vegan - Biò - Zeru frazu ». Carrefour, u mercatu biò, u « spacchitatu », ùn ne finisce più ; 

Cumencia pè u butiru è u frumagliu « vegan » à u mercatu di u centru cità, cun tutti issi ingorghi chì li tocca à abbuchjassi ! Ùn vede l’ora ch’ella passessi u so permessu. 

Antone si ne stà in vittura, li dà a carta di creditu è l’aspetta fora in doppia fila, si vergogna troppu : i cummercianti di u mercatu i cunnosce tutti. Laurinella tende i so « tup tup » (un cosu americanu, razza di « tupperware », in vetru pè a riciculera). U frumataghju avà hè avvezzu ma in i primi tempi apria l’ochji tamanti è fighjulava à l’intornu per truvà u sustegnu di testimoni di a scimità di issi giovani. 

Dopu hè u tornu di u magazenu Biò è quandu Antone guarda u contu à pagà li vene guasi una debbulezza. Piombu. Laurina dice chì a salute è l’ambiente ùn anu prezzu. Ma u peghju hè chì ùn vede nunda à manghjà da veru per ellu. I prudutti ùn li cunnosce, ci vole à rimpiazzà a carne da pruteine vegetale, pisà le, misurà le, à ellu li pare un sciappacapu di quelli, 
soja quì è tofu quà, polvara di spirulina è di urticule, chinoà è chì ne sò, grane di zucca, noce di tutte e mamme chì u so nome ùn l’avia mai intesu. Manghjanu grane, manghjanu cum’è e galline, s’ellu l’avessi pensata una volta. 


Infine, à l’altru capu di a cità, vanu à u solu magazenu di u « Spacchittatu » : u caffè da maginà, u granu cumplettu, u risu negru, l’amandule, l’oliu vergine, u zuccaru di canna saniccia, chì Laurina mette tutti in buccali di vetru. È qual’hè chì i si strascina dapoi a casa è à u vultà per ùn pruduce « frazu » ? Face i musculi, quessa sì, mancu più bisognu d’andà à a Sala di Sport. 

A sola cosa simpatica hè chì dopu hà u tempu da veru per truvà l’amichi à l’apperitivu, chì Letizia è Laurina facenu tuttu « casanu » : u pane (cumplettu), a pasta (senza l’ove), u latte di soja, bastelle, caghjati, ecc. 

Si manghja à guasi 2 ore, quand’ellu pensa chì Letizia u leticava s’ellu ghjunghjia à Meziornu è 10 da u Bar ! Manghjà ùn la sà più ciò ch’ellu manghja, puru s’è bellu spessu hè gustosu, masimu i dulciumi. 

In menu di sei mesi, e duie donne di a so vita li anu sbultulatu ciò ch’ellu pensava u so cutidianu à cristianinu immuvevule è n’hè ghjuntu guasi guasi à divurzià. 

Ma s’hè urganizatu. Ogni meziornu di a settimana, manghja salameria, carne è pesciu ind’è a so cara Valérie chì li ridà u gustu di a vita, in tuttu. Tandu, pè a dumenicata, si cunface. Moltu più chì Letizia vince trè volte di più chè ellu, tandu divurzià ùn seria un affare. Omu si deve adattà à e circustanze, ùn hè ? Eppo’ a vole sempre bè a so moglia, ci vole à dì a verità. Hè un’idealista è ghjè per quessa ch’ellu l’hà scelta. 

A dumenica, apre u giurnale è un titulu u face pensà subitu à M. Martini : anu trovu un mortu. 

Ciò chì hè stranu, hè chì à u disgraziatu li avianu toltu un bracciu è chì un pezzu n’era statu scupertu in u fussettu, mezu manghjatu. Ma micca da un animale salvaticu, da un Umanu. 

Porta subitu u giurnale à u vicinu, per vede a so riazzione. U vechju pare tuttu raligratu d’amparà issa nutizia tremenda. 

« Un cannibale in la nostra cità ? Quessa ùn s’hè mai vista ind’è noi !». Guasi averia saltichjatu cum’è un caprettu. 

À Laurina a vede ride in sottu. 

« Tù ridi ? » 

- Ùn hè chè un omu. Tumbate miliarde d’animali per manghjalli, pè u piacè o per cunneria, a morte d’un omu à mè ùn mi face nunda. Civa ! 
- Attente o figliulè, mi pare ch’è tù turnessi appena assuciale… Sempre in i to libri, nantu à Internet, micca amichi… Omu pò amà l’animali senza esse misantropu. Sì salvaticona ! 
- Hè avà chì ti n’avvedi ? 
- Averaghju mancatu qualcosa, hè vera. Aghju vistu ancu i to ultimi disegni di persunaghji fantastichi, diavuleschi, chì manghjanu criature. 
- Hè u nostru mondu, o Bà, ùn hè cusì ? Basta à accende a televisiò. Manghjate l’agnelli, i capretti, hè listessa, l’animali sò i nostri fratelli. 

Da veru, parli cum’è un prete, vedi chì hè una Setta ! 

- U vostru Diu hà fattu l’omu à a so sumiglia, tandu hè anch’ellu un assassinu. I vostri preti ùn dicenu micca chì l’animali sò cum’è noi. Preferiscu u diavule, ch’ùn face nice d’esse bonu, omancu. 

Li ramenta chì nanzu manghjava guasi ogni ghjornu un steak tartaru o carne sanguina, prima di turnà Vegan, di colpu. Strana cunversione, quantunque, o Laurì ! 

- È mi piace sempre a carne rossa rossa, hè solu per difende l’animali ch’aghju cambiatu. Mi manca sempre avà issu gustu forte di sangue, sta carne tennera da runzicà, sò cum’è quelli chì piantanu a sigaretta ma chì n’anu sempre a brama. Peghju per mè : nimu mi ferà manghjà torna un povaru animale nucente chì ùn hà dumandatu nunda. 

In lettu, ne parla cun Letizia di issu carattaru salvaticu di Laurina. A moglia si ne ride d’ellu, ben intesa. 

Si dice ch’ellu s’inchieta per nunda è finisce per addurmintassi, ma i so sogni sò spiritati da cannibali, vampiri, orchi. 

Ind’a nuttata, si disceta cun l’odore di u sangue : Letizia ghjace nantu à u latu dirittu, cum’ella dorme sempre. Hà un tufone sottu à l’arechja, induve chì li piace tantu à basgialla, è u lettu hè intintu di sangue frescu. 

U sole ùn s’hè ancu pisatu, ùn ci hè chè u lume russicciu di a lampana di sale, sempre accesa nantu à u tavulinu di notte di a so moglia. 

Avvista tandu dui ochji, i vede lucicà, rossi cum’è quelli di un diavule : LAURINA ! Sarà u so ultimu gridu prima ch’ella li piantessi un acu longu è finu sottu à l’arechja.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire