lundi 11 juillet 2016

Más a Tierra (1/2)

Una nuvella di Marcu Biancarelli

Certu, u bloggu hè più o menu à l'arrestu pè i dui mesi di a statina, ma ùn ci impidisce micca di vulè sparte cun voi i nostri duveri di vacanzi. In a seria "ritornu à u salvaticumu", eccu a prima parte d'un testu induve si parla d'un' isula diserta, d'un omu sbandatu, è d'una salvezza impussibile... U fondu hè storicu, è a tematica ferma intempurale. U trattamentu, ellu, si paliserà forse particulare... A seguita, ben intesa, serà dumane.


A timpesta s’era calmata, è à l’orizonti un celi d’oru annunciaia u pisà di u soli. Era com’è una tilatica di nivuli chì si strappaia par lacà a piazza à u sirenu d’un ghjornu novu. Da u so affaccatoghju, Alexander vidia l’uceanu, sempri appena mossu, ma si dicia ch’iddu s’allisciaria prestu, è chì u mumentu saria prupiziu par falà versu a spiaghja è veda ciò chì i cavaddati di mari aviani abbandunatu nant’à i cotuli. Parichji volti, i collari di Nettunu s’erani sappiuti muscià crudeli, è po’ climenti è ginarosi in u so appaciamentu. Un boiu marinu svintratu, a salma manghjevuli d’un pesciu scunnisciutu, a tavula sempri aduprevuli d’un battellu affundatu… Di chì mudificà un pucuchju u rigimu d’argusti o di misgiscia chì l’isula l’impunia dipoi dui anni è mezu, o cunsulidà l’abiticulu misareddu ch’iddu s’era custruitu nant’à u poghju chì duminaia a costa à livanti.

Si n’era falatu da u so piattatoghju è lungaia a sponda à a ricirca di ‘ssu rigalu ch’iddu aspittaia di a timpesta. Spitturinatu, i capiddi liati in u spinu, è cù i so braghi di coghju caprunu, paria unu spezia di mostru barbaru sciutu da i furesti à spirità u mondu sternu. Spirtizaia di stintu in i viaghjoli è di quandu in quandu svultaia un affari senza intaressu cù u so bastonu di pevaru. Pisò u capu, a vela li cumparisti com’è in un miraghju. Freneticu, si missi à saltichjà subra piazza, si sciaccaia i pugni in bucca è a sciuma li misciaia annant’à u baveddu. Volsi briunà, ma i parolli ghjusti mancu li vensini. Era da tantu tempu ch’ùn avia parlatu, chì u so ciarbeddu s’era spintu à ugni discorsu. Curria, nant’à a spiaghja, andaghjia in un sensu, po’ in quidd’altru, vultaia scimitu annant’à i so passi, è infini si mittia à bruntulà trà i denta a sprissioni sgherbata d’una gioia sbiguttita. Una navi affaccaia, un bastimentu maiori ch’iddu ricunniscisti subitu com’è ludatu à a guerra. 

Dopu à a gioia, un sintimu cunfusu di paura l’invadisti, incuntrullevuli. S’intarrugò pà a prima volta annant’à l’origini di st’aienti. À principiu, chjappu da l’eccitazioni, ùn ci avia mancu pensu. S’era intesu salvatu, avia crettu chì u Signori avia rispostu infini i so prigheri. È avali si mittia à dubbità, ma in u soli chì nascìa, l’era impussibuli di veda a bandera annant’à u battellu. Puri pudia distingua ch’una barca era stata missa à l’acqua, pudia scedda ‘ssu puntu bughju chì si staccaia da u bastimentu è chì si muvia pà avvicinà da u bordu. Prestu, l’umbri di i marinari si dissignoni più chjaramenti, è induvinaia a furia ch’iddi mittiani pà tirà più forti annant’à i rema. Un picculu nivulu passò davanti à u soli. À tempu ch’iddu rimarcaia chì certi da a barca l’aviani vistu è u fighjulaiani scambiendu parolli tr’è iddi, scupristi infini a bandera bianca cù l’armi di Castiglia chì pindia à a puppa di a navi. Tirrificatu, si cacciò à fughja, palisendu ciò chì l’affaccata di i Spagnoli annant’à a so isula li pudia inspirà. Quiddi li fecini mottu à a so manera, chì a so atitudina di malfidenza era stata più chè capita : un colpu di muschettu partisti da a barca, chì u mancò.

Si rifughjisti à l’internu di i tarri, scantendusi da i violi chì i so propii passi aviani tracciatu à u filu di l’anni. Parichji volti, s’era firmatu pà pustià è stà à senta sì nimu u siguitaia. Intesi i trosti in i cantunicci, è i ghjastimi di i marinari. Fucilati, dinò, forsa pà tumbà dui o trè capri salvatichi è purtà à bordu a carri frisca. Pinsò chì i so capanni nant’à u poghju sariani prestu rimarcati, è si dicisi à circà un aggrunditoghju più sicuru. In un vangonu scabrosu, dundi a vegetazioni lussurianti era abbastanza zippa pà mascarà a so prisenza, cuddò annant’à un arburi è si stracquò annant’à una vitta maiori, bè prutettu da a frondi. Trè Spagnoli cumparistini in u vangonu, u muschettu à l’armonu, chì visticaiani ugni buschettu, ugni traccia annant’à u tarrenu chì avaria pussutu tradiscia u so passaghju. Alexander s’arristò di rispirà.

Avia chjusu l’ochja, è imaginatu ch’ùn era più quì. Si vidia tant’anni nanzi, in u so paisolu di Scozia dundi i presbiteriani vistuti di neru l’aviani sempri datu u schifizzu. Da ziteddu s’era ribradditu contr’à i soi, contr’à a so famidda, è in parti contr’à ‘ssu Diu à qualissu sacrificaiani u so piaceri di viva. Avia stuppatu in ghjesia, pistu i so fratedda, è risicatu u tribunali di a cumunità. Par evitalli a vargugna d’un ripintimentu publicu, u babbu l’avia datu dui solda è pricuratu d’alluntanassi. Cussì s’era ritrovu à sulcà l’uceanu, à fà a cursa cù l’Inglesi udiati. Fughja era statu u so distinu, sin’à ghjirà u spinu à i so propii cumpagni di bordu, sin’à dumandalli d’abbandunallu à a sorti annant’à st’isula persa di Más a Tierra, à u scartu d’ugni strada di navigazioni. Era un essaru sbandatu, dipoi sempri, un abruttitu tistardu è brutali ch’ùn riflittia micca nanzi d’agiscia. Era sempri statu un omu solu, in rivolta contr’à i so paghjesi, scantatu da i so festi, da i so dola, è avali n’era à u stessu puntu, era solu è stupidu annant’à stu branconu, à piattassi da i so numici, è guasgi avaria prigatu par vultà in daretu, par isfassà i so errori, par abbraccià i so fratedda è cherali u pardonu. Si sintia com’è u Cristu in u giardinu di Getsèmani. Datu à a peghju di i sulitudini, è supplicchendu u Signori nanzi a missa à morti. 



Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire