dimanche 22 avril 2018

Una cità in u so nienti

Un testu di Marcu Biancarelli 


Notti. Durmiti. È a cità dormi. Nienti si passa più. I caffè di u centru è i baraccona di i periferii trasfurmati in futtistoghja ani chjusu i so porti. Ùn fermani chè ‘ssi vitturi scarsi à viaghjà nant’à a ruccada, vitturi carchi à odiu, chì fughjini l’annoiu inguirnali, i klaxon arrabbiati svachendu torra una dillusioni una distrezza in a nuttata senza sguardi. Vitturi chì a si vurriani francà da u biotu di a staghjoni morta, è chì si carriighjani i so occupanti zuffi versu i lutissamenta più luntanu o i durmitoghja di i paesa à l’inghjiru. 

Parlemu di ‘ssi paesa. Di a so bruttezza. Parlemu di ‘ssi zoni di u nienti, bioti di vera vita, bioti d’architittura. Paesa com’è cuciumbuli muti è affannosi liati à l’anomica cità. È puri nienti pà lià tr’è d’iddi tutti st’aienti. Unu sbruncu di u mondu chì u mondu avaria persu. Parlemu di ‘ssi paesa com’è funghi chì sariani crisciuti nant’à i chjosa malandati. Noma vechji par indittalli, noma chì nimu dici più senza currompa a lingua. Sò bastati trent’anni. Trent’anni par fà ch’iddu si passi da unu statu à l’altru. Trent’anni par fà chì un fuddettu di u spaziu tempu avissi surpatu l’essari è i so tenci, trent’anni pà rimpiazzalli cù l’accenti di a feccia è di a sutticultura, di l’affundamentu di u sprufundu di u scialbu di facciata. Una fin’ di razza chì firmaria quì, senza distinata, un’ abbiezzioni di dopu a stodia i battagli, una ingnicula d’umanità ch’ùn esistaria chè par abbisantà l’ancu più misareddu. Paesa senza nudda par iddi crisciuti in i pirata, ascunditoghji di dannati. Paesa ristrinti in un silenziu fricciosu, in a balurdia allupiata d’un nuvembri vanu. Durmiti, in tarra di Canaani, è vi maladiti l’uni è l’altri in un sonniu distruttori. Una brama di spantichera. A numicizia com’è un cimentu. U disprezzu com’è solu pussessu cumunu. 

Vultemu à a cità, à a staghjoni morta. L’alti carrughji atturcinati com’è sarpi chì ghjacini. I buttechi cù i riquatri calati è i so insegni tuntini chì finiscini di tumbà una mimoria cunfusa, vargugnosa di ciò ch’idda fù. L’eruzzioni di parolli ch’ùn esistini pà pruclamà a precarità di l’anima, l’identità saccaghjata chì si sbaccinighja com’è una rucitura da fà ingutta. L’ignuranza è l’ingurdizia di i marcanti praputenti sposta à nomu d’un prufittu di nudda. È nisciun’ turistu nisciun’ pelegrinu pà ammirà o inchiitassi à quist’ora di ‘ssu dicorru pateticu, ‘ssa tistimunianza d’indignità di trafalera di schiavitù fiera d’idda stessa. Nisciun’ turistu nisciun’ pelegrinu par suttimettaci à st’ora. 

Vidimu avali i circundarii di a cità, a cità nova chì si stendi in a so vilania, i so quartieri d’astracu, a zona industriali. O a zona d’allocu par dì meddu. I lampioni cù un lumu debbuli s’infilarighjani quì com’è furchi aspittendu i so appiccati. Schjariighjani i vii disartati è i parking sbiutati. Multiplici i zoni d’umbra. Multiplici l’anguli morti à u pe’ di l’immobili artificiali. I fili di i magazeni longu à l’arteri bughji. U nonsensu urbanisticu arrigalatu à u silenziu è à a notti, arrigalatu à u gran fritu di a staghjoni morta, un luni ‘sera o un marti. A cità dormi, è l’ora hè infini prupizia. L’ora di u latriciumu. St’ora quandu ùn sapeti ancu quali ghje’ socu. 

Viaghju sin’à i penumbri, à i villà luntani da quì, i canta di mari. I risidenzi di i parvinuti, i plutocrati. Viaghju sin’à i spazii verghjini, risirvati, di a spiculazioni à vena, viaghju sin’à i spiaghji, i palazzi di i nutabili, i tarri sprupriati, spachjati, spussiduti, persi. Viaghju sin’à i cavaddati di u mari, è po’ infini marchju, mi scartu da i pagliotti dund’iddi surrachighjani i vardiani, vocu in a notti pagna, longu à a riva, in a rena. Dicu ‘ssu spaziu hè mortu. Credi di viva ma hè ghjà mortu. I so ziteddi sò in Balì, sò à a nivi. Ùn sò micca quì. Brusgiani in altrù l’ignuranza suldaghja di i so babba, fughjini sta mimoria à u finali troppu greva. Sò in altrù, i ziteddi, è fighjolgu più ddà, spirendu di vedali. È in a friscura inguirnali di u schizzulimu, ùn sceddu chè un orizonti di notti, com’è a fini d’un mondu, a fini di i tempa. Quidda fini prugramata, dipoi sempri, in l’orrori di u minerali. 

1 commentaire:

  1. Je ne maîtrise pas la langue corse et pourtant...ce texte réveille en moi une musique originelle qui me ramène au caractère sacré qui émane de certains décors minéraux. "Sa Majesté la Corse et sa roche guerrière" où souvent mes pas se sont égarés hors des sentiers battus que des touristes parcourent aveuglés par des lumières factices.

    RépondreSupprimer