lundi 2 octobre 2017

Cuncorsu Apertura 17/18 : Albore

Un testu di Stefanu Conca


A so maistria avia francu e cunfine di Marintarra è a ghjente viaghjava assai par vedelu à u cumandu. I prima tempi, i paisani, sempre curiosi, vinianu à vede qual’ellu era stu parsunaghju ricrutatu di pocu à quellu postu. In pocu tempu, a messa in scena di a so opara è a minuzia ch’ellu mettia in u so travagliu avianu fattu di a piazza à a forca u locu di divartimentu u più corsu di tutta a cuntrata. 

U missiavu, u babbu, un ziu, ellu… in a famiglia, eranu tutti di mistieru è Arcione ùn avia micca ricusatu sta pruposta fatta di parte luntanu par stantà a so vita anch’ellu. L’umatone di 2 metri raprisintava à ellu solu tutta a furzaccia chì si pudia truvà inde a natura animale. S’induvinava un capu tamantu à quellu d’un vitellu postu annant’à una spalla di cavallu. Da a vita à i pedi, tutti i musculi di l’anche s’assumigliavanu à quelli d’un cavallu infuriatu prontu à u galoppu. U so scurzale li paria d’esse troppu strettu è ùn n’andava cusì bè à a so pitturiccia larga è piluta abbastanza da fà rinculà un ghjuvencu o ancu un toru. Dopu hè vera chì… Ùn hè cà a so manu dritta… Hè sicura chì senza quella infirmità, i più grandi artisti di a Grecia antica avarianu lasciatu corre à Ercule è sceltu i marmari i più immaculati par fà d’Arcione una scultura sempiterna. 

U so bracciu tesu sopr’à u capu, s’appruntava à minà fermu ! Tutti i musculi di l’arcifalu s’imbuffavanu di u listessu sangue ch’ellu avia da fà corre avà. Era cum’è una ultima cumunione trà u more è u campà, Arcione è l’assassinu, a Vita è Falcinella chì vulia u soiu anch’ella…

Schlinggg !!!

U tagliu largu è luccichente di a piulona arrutata cum’è un rasoghju avia scapatu u ghjuvanone senza ch’ellu ùn si senti mancu u taglià di l’osse di u so collu. Senza circà di sapè u nome di u zitillone o i fatti chì l’eranu rimpruvarati, l’evvive paisane rimpiazzonu subbitu u silenziu di a piazza è si rinfurzonu quandu chì u troppu, intintu d’un culore rossu è tepidu, purtava drittu drittu u capu chì vultulava, à vuchera di sangue, sin’à indrentu a sporta quant’è ch’ellu fù una cubì tirata da un zitellu ind’un tafone. 

Avà, a manu manca appughjata annant’à u manicu, cum’è stantaratu, Arcione stava fronti altu è corpisticchitu davanti à a ghjente chì, discurendusila, cuminciava pianu pianu à parte da a piazza. Ognunu parlava di a prova di u bioa è di a manera ch’ellu avia di manighjà sta piulona. I più in ammiru stimavanu ch’ella pisava 30 chilò è forse ancu di più ! 

- Casa… ùn ne avaranu micca ? pinsava Arcione chì bullia di stà cusì fermu dipoi un quartu d’ora.

U spittaculu era finitu è, à tutti, a vita, chì paria d’esse più alegra, ripigliava u so versu ma, à Arcione, li tuccava sempre à fà ciò chì solu un boia avia u drittu di vede, di cunnosce è di fà.

Ùn si sintia più un ansciu annant’à a piazza è a dulcezza sittimbrina vinia à more anch’ella à st’ora tardiva di u dopu meziornu. Arcione decise infine d’abbandunà a so pusizione impalata. Si cacciò u so coprifaccia è purtò, à a vasca di a funtana chì si truvava in u fondu di a piazza, u troppu castagninu è a piola ch’ellu vulia lavà prestu di tutte e ghjeppe ch’elli avianu addossu. 

- Minà ! Stu sangue hè tuttu una merda à richjarà una volta ch’ellu hè inchjappitu… Eppo e mosche… ahuuu !!

Fatta a pulita, ci vulia à siccà tuttu è unghje bè a piola da ch’ella ùn s’arrughjinisca micca. Annuttava dighjà quandu Arcione finì tutte ste faccende. Quant’è ch’ella fussi un eghju, u boia spugliò a salma, a pigliò pà u fil’ di u spinu è a si messe annant’à a spalla manca. Dopu ripigliò a piulona in manu è si n’andò. Incù tuttu stu pesu ch’ellu strascinava, a so andatura paria strana ancu di più è à ogni mumentu, si saria dettu chì a so parsona squilibrata avia da intrappulà è abbattesi cum’è una leccia sigata…

À st’ora tardiva, era una bona par ellu d’ùn iscuntrà più à nimu in carrughju. A paura di i mazzeri, di e streghe è altri moghi era d’ogni mumentu par tutti sti paisani chì stavanu inchjustrati in e casacce soie è chì mancu una saccata d’oru ghjunghjaria à falli sorte fora.

Arcione ghjunse vicinu à ind’è ellu, senza esse ricca ricca, i dui piani di a so casa a facianu passà par esse una di e più belle casa di u cantone. Tutte e spese eranu pigliate in contu da u signore è, in fatti di pighjò, Arcione ùn pagava nulla. 

I dui mannarini ammandriati accant’ à a casa, fecenu prestu à sente a fumata di u sangue chì schizzittava sempre un pocu à ogni passu ch’ellu facia Arcione. Tandu si fece sente un chjam’è risponde di grugnichime, di mughji è di brioni da accioncà un cristianu tantu a fame è a brama di carne fresca li era insuppurtevule. St’adore di u sangue li scimia e ciarbelle è accicava i so sensi animali : cù a sciuma in bocca, i dui maghjali sciaccavanu i morsi à l’aria, bavacciulavanu è si civravanu u palancatu indibbulitu da a putenza di dui porchi arrimbati.

Aricone l’allittò pà calmalli…

- Tiò tiò tiò… Titiii titiiii ! 

…è senza fassi entre, lasciò cascà a salma spugliata annant’à i dui carnaghji chì, arritti annant’à i pedi di daretu è appughjati contr’à u palancatu, minacciavanu d’abbatte tutta a sarrenda in tarra da ciò ch’elli puntavanu forte. 

Avà, a civa pudia cumincià ! A salma paria d’esse una mariunetta tirata à l’aria da calchì filu invisibile tantu ch’ella vulava à l’aria da e fracate purcine. Prestu u ricordu dighjà sparitu di u cundannatu s’avia da ritruvà in e trippe piene di l’animali. ‘Ci chì u mortu allarga u vivu…

Pà a finestra, si vidia una lumera chì alluminava a cucina induva una donna priparava a cena. Tuttu passendu, Arcione si cacciò u so scurzale di coghju è l’appiccò à u chjodu di u carciarellu induv’ellu l’aspittava un ghjileccu pulitu ch’ellu si messe. Sarrò i purtelli, dede un’uchjata à i purcelli chì si mastacciavanu à chì un pede à chì i minuci, è intrì in casa fendu un bellu surrisu à quelle di a so famigliola.

- O bàà ! O bàà ! s’esclamò Albore, a so fighjola di 7 anni chì curria pà saltalli in collu.
- Aspetta o fighjulè - rispose u gigante - Aspetta una siconda ch’e’ basgi à mammata quantunque…

Senza mancu sente ciò ch’ellu dicia u so babbu, a zitella u puntò ver di una carrega da furzallu à pusà è si fece piglià in ghjinochju da l’umatale chì ridia di core.

A zitella pigliò a manu dritta d’Arcione inde a soia è partendu da a spalla, li carizzava ogni locu u bracciu falendu sin’à a manu. Ahhh sta manu intrammanata, tamanta à quella di a so figliola, chì vinia in punta di u ghjovitu cù e so cinque ditarelle à rampinu chì altru nimu cà Albore ùn avia u drittu di tuccà senza risicà di fiscà a morte. Una manu mandata da u distinu cum’è una sfida à Arcione par impidiscelu di fà un antru mistieru cà quellu di a so sterpa ghjastimata da leva in pulleva.

Stava mutu, fidighjava a zitella chì, tuttu ghjuchendu è cuntendu una storia, li facia un cappucciu di lana in punta ad ogni ditu cum’è par prutege u babbu è a so infirmità da e rise paisane.

A benistà d’Arcione era d’ùn avè micca avutu un masciu…
È fidighjendu una cruciarella in legnu appiccata à u muru, Arcione pinsava :

« O mini-Cristu chì tù sè, tenila puru sta manu chì tù m’ai ricusatu. M’ai avutu à mè cum’è l’altri masci di a famiglia ? Ma à ella… ella ùn l’avarè micca !! »

- O bà, ch’ai fattu oghje ? T’aspittavamu incù mamma ! Ripigliò a zitella ch’ùn piantava d’inghjumellà e dite è d’invintà fole.
- Ch’aghju fattu… ch’aghju fattu ? Chì voli ch’e’ fia ? Ci vole à travaglià… nò ?
- Ahhhh… è dumane, possu vene incù tè ?



Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire