jeudi 18 février 2016

Castigat ridendo mores

Una cronica di Pierre-Laurent Santelli


Castigat ridendo mores : châtier les mœurs en riant

Si ride, si ciarla, ma, in fatti, ci serebbe piuttostu da esse mezu chè inchieti. ‘Ssu Ghjiseppu Turchini*, ùn serà micca qualchì demoniu ? Mi spiegu.

Charles Baudelaire, in De l'essence du rire et généralement du comique dans les arts plastiques hà dettu : « Le comique est un des plus clairs signes sataniques de l'homme, et un des nombreux pépins contenus dans la pomme symbolique ». 

Allora a vidite, Turchini hè sicuramente diavulescu, qualchì parentellucciu di Pincu. 

Platon dinù di a risa si ne malfideghja : 
« Ch’ellu si pudessi riprisintà l’omi degni di stima, duminati da una risata hè innamissibule ». Ride serebbe secondu ellu « un piacè periculosu ». 

U scrittore Giacomoni chè n’avemu ricevutu quì a simana scorsa per L’ortu di e mio brame, dicia di l’amore, ch’ellu avia centu face, si ne pò dì altr’è tantu di a risa. 
Centu face è centu paesi. 
È di fatti, ne puderiamu fà u giru di u mondu.

Stendimu volu sin’à l’Africa è i Caraibe. 
Cù a risa mai troppu luntanu di e lacrime. 
Una risa amara, una risa rivolta. 
Una risa, di dinnunciu.
Una risa à oppone à a fiura ridicula di u negranchjone, ce grand enfant ridendu di tuttu è di nunda. 
Fiura messa in avanti da ghjustificà u paternalisimu culuniale. ‘Ssa fiura di u negru ridenciulu di Banania, chì Léopold Sedar Senghor averebbe vulsutu « strappà di tutti i muri di Francia ». 
Senghor chì ci dicia d’altronde : à l’iniziu, ghjè di a risa di un saxophone chì diu creò u celu è a terra. A risa issendu u veculu di l’omu. 
Ma Stemu à sente à Cesaire : « Oui mes amis/votre rire indompté, votre rire de lézard dans les murs, votre rire d’hérésie dans leurs dogmes/ votre rire irrémédiable/ votre rire de vertige où s’abîmeront fascinées les villes, votre rire de tombe en retard sous leurs pieds de maître/ votre rire les vaincra. » (Césaire, 2000).
È u Camerunese Francis Bebey in la fola di La lune dans un sceau rouge : « Dieu, n’est pas un homme triste. C’est un philosophe humoriste et rieur, au grand rire éternel qu’il nous a communiqué, à nous noirs d’Afrique, afin de nous permettre de défier les siècles et les vicissitudes. L’esclavage, la colonisation et nouvelles autres injustices, n’effaceront pas notre soleil riant dents dehors. »

Risa, à oppone dinù à a fiura suridente di ‘ssa Vahiné, meza niscentre - mezza puttana : « Nous nous délivrerons de nos plaies par le rire amer car, vous le savez, l’humour porte un masque double, qui rit d’un côté, alors que l’autre se tord dans les grimaces de la détresse... » scrivì René Ménil in a rivista Les Tropiques.
In Les Tropiques Cesaire, torna ellu ; parla di : « fleurs de sang qui se fanent et s’éparpillent dans le vent inutile comme des cris de perroquets babillards »
L’avemu vista, a risa, tantu di una parte o di l’altra hè un’ arma. In ogni locu a risa di l’altru serve à a so alienazione. ‘Sse mecaniche omu e ritrova in ogni locu, discritte ancu in Portrait du colonisé d’Albert Memmi o in li scritti di Frantz Fanon. 
Quale ùn s’arricorda di Christian Merry chì facia ride a Francia sana cù e so storie di u curcione Ciucciucciellu, un trunchjone è feneantone? 

‘Ss’arma, l’hà aduprata dinù u sinemà talianu. 
‘Ssa cumedia intreccia a satira à u tragicu, per lampà un sguardu taglivu annantu à a sucietà. Imbulighjendu a Commedia dell’ arte, a cumedia napulitana à un neò realisimu crudu, per fà una critica suciale è sucietale.
Tuttu hè dettu in bocca à Elio Petri ( Enquête sur un citoyen au-dessus de tout soupçon (1970) puis La classe ouvrière va au paradis (1971), Palma d'oru à u Festivale di Cannes 1972) : « ùn pudemu lampà chè e nostre bobine di filmi in capu à e ghjente ma e lampemu cum’è pavimenti » 
Da Risi, à Comencini, passendu per Monicelli è Ettore Scola, tutti si sò ghjuvati di a risa par praticà una vera autossia di l’Italia.
Ettore Scola, ghjustappuntu, ‘lu riposi in pace, cù brutti sporchi è gattivi, chì ci porta à annasà u sisu puzzinosu di l’acculturazione, di a deculturazione. 
L’effette pessime è perversi di a sucietà di cunsumazione, visti à traversu a vita di una famigliona di migranti di u stremu meridianu di l’Italia, in ‘sse borgate, i bidonvilles di a periferia di Roma. 

A risa quì, ùn hè chè un spechju ridachjulone di una sucietà più brutta, più crudele, chè tutti quelli ch’ella laca in periferia. 
‘Sse cumedie facenu nasce u ribombu di l’acculturazione, di a povertà, di a perdita di e so radiche culturale è suciale, di i centri è di e periferie. 
Quì, i bidonvilles puderebbenu piglià a faccia di certi quartieri, di i lotissements è di e periferie cummerciale induve, dinù, a deculturazione face sente i so scaccani. Di a rurbanità cusì bè discritta da Marceddu Jureczek in Caotidianu.

Mi si pare chì, quì, solu Hubert Tempête s’hè astradatu in ‘ssa via.
Serà soca chì quì, ùn c’hè mai statu nunda à dinnuncià nò ?

In la canzona 31 du jour de l’an Hubert canta : 

Nous devions allez le 31 du jour de l’an 
tous les 5 manger au restaurant, mais mon employeur ce jour, 
ne pas donner la fameuse prime qu’on appelle de fin d’année. 
ah bon dieu qu’est ce qu’on a ri
bouillon cube et vache qui rit



*Invitatu di l'emissioni Litera'Tarra par qualissa fù scritta 'ssa cronica (Nota di a Ridazzioni)

Litera’Tarra

Una cronica di Pierre-Laurent Santelli


Salute à tutti. Prima di tuttu mi vogliu rallegrà di a nascita di un’ emissione literaria. 
Un’ emissione literaria hè sempre quant’è ch’ellu s’accendessi un fanale.
Vogliu ramintà vi quì i detti di Giulio Tremonti, chì fù Ministru di Berlusconi, è elettu più tardi cù a Lega Nord, u partitu nostalgicu di I Fasci :
« Noi non leggiamo libri, mangiamo agnolotti e amiamo la nostra terra. Gli “altri” stanno nei salotti, mangiano kus kus e vanno all’estero ».

Noi non leggiamo libri… 

Noi, i libri i lighjimu. È cun passione. È ghjè ‘ssa passione chè no vulemu sparte cun voi.
Hè per quessa chì sò propriu cuntente di traccià à fianc`à d’altri u solcu di Litera’Terra.
Un fanale da schjarià a bughjura di l’oscurantisimu, è omu sà chì sti pochi tempi u so velu s’hè stesu parechje volte.
Un fanale, è una finestra aparta. 
Annantu à u mondu, chì noi leghjimu è andemu à l’esteru. Viaghjemu.

Di viaghji, ghjust’à puntu, si ne tratta in Tonu è Timpesta.
Aghju sceltu di parlavvi di ‘ssu bloggu.
A tela ùn hè micca solu stu rumenzulaghju induve parechji vanu à roce u so fele, a so frustrazione, ghjè dinù un locu di contracultura induv’ ellu si pò truvà peruli. 
‘Ssu bloggu n’hè una. 
Sottu à cumandu di Marcu biancarelli c’omu ùn prisenta più.
Rumanzi, pezze di teatru, nuvelle, croniche, Marcu Biancarelli hè sempre ‘ssu sguardu acutu annantu à a sucietà è u mondu chì ci inturnieghja.
À prupositu di l’intellettuale, Pasolini dicia chì ùn avia « nisciun’ diu à prigà, à vinirà », ch’ellu duvia « attinghja à l’indipendenza a più sparta », « fendu a scelta di a sulitudina piuttostu chè a tullarenza servili di l’esistenti », pigliendu u risicu di tistimunià, micca di « a verità », ma di « a soia » propriu.

Dunque Tonu è Timpesta chì serebbe ? 
A prisintazione a ci face un certu Calibanu per a squadra di Tonu è timpesta.
Calibanu, ci rimanda à u Caliban di A Timpesta di Shakespeare. Mostru, vigliaccu è falzu, schiavu di u Magu Prospero.
Ma più sicuramente à quellu Caliban, di a pezza d’Aimé Césaire, una riscritura anticulunialista di l’opera di Shakespeare, induve Prospero figura un culunizatore autoritariu, Caliban un schiavu rivultatu, negru, incalca Césaire, è Ariel, spiritu feericu di Shakespeare, quì mettissu, ci dice l’autore. 
Impreme à Césaire ‘ssu cunflittu trà « razze », termine à mette ben intesu trà virgulette, è dinù ‘ssu cunflittu suciale. 
D’altronde Césaire palesa in Caliban, Malcom X, è in Ariel, Martin Luther King. 

Aghju sviatu appenuccia ma mi si pare ch’ellu si duvia mette u lume annantu à ‘ssu Calibanu.
Tonu è Timpesta dunque.


mercredi 17 février 2016

Deliverance, trà Dickey, Boorman è Biancarelli

Una cronica d'Anghjulu Santu Pietrera



Bellezza di natura saria funtana di malizia ?

Ed, Lewis, Bobby è Drew, quattru amichi di a civilisazione d’Atlanta, si ne passanu in Georgia pè un fiume in canoé prima ch’ellu sippia distruttu da una chjusa. Vulendu rendu omaggiu à Matre natura sfigurata da l’omu, anu da vede la in tuttu u so splendore. Quandu duie Americhe si scontranu, u tusciu ùn pò ch’affaccà.

Eccu u scopu di Deliverance, u primu è u più famosu di i rumanzi di James Dickey esciutu in lu 1970, pezza maiò di u generu literariu di u Nature writing. A Natura scritta. Dui anni solu dopu à a publicazione di u rumanzu, u cineastu John Boorman ne realizeghja a versione à u sinemà chjamata à figurà ind’è e maraviglie americane di u settanta. A so più famosa scena ferma quella di u Dueling Banjos duve Drew cù a so chitarra a si sona cù un malzuccatu ; solu mumentu d’esse inseme intornu à e valore universale di a musica. Cum’ una nota d’armunia à mezu à l’orrore da nasce.

Saria una rimessa in causa di u mitu angelicu d’una natura neutra è brava cù l’omi ? Fattu si stà chì s’hè dettu parechje affare nantu à l’opera ; rinfacciata à l’eculugia, interru pè daveru di l’ideale rousseauistu. O ancu puru a pussibule rifarenza à u Vietnam chì ispirerà d’altronde à Michael Cimino è u so The Deer Hunter. Simbolicamente, l’autore di u rumanzu James Dickey ghjoca u rollu di u sherif incaricatu di l’inchiesta à a fine di u filmu.

Segnu d’un' universalità, a lascita di Deliverance hà trovu un prulungamentu fin’à a Corsica è a prosa di Marcu Biancarelli. In a so racolta Stremu Miridianu, esciuta in u 2007, l’autore conta una nuvella U populu di u quad, libera adattazione di l’opera, duve u sugettu piglia u visu di a Corsica cuntempuranea.

D’un latu u persunagiu di Còsimu, muntagnolu arradicatu. Nant’à a situazione di l’isula, l’omu si dice realistu ; di vede a piaghja diventà pruprietà di i migliardarii era scrittu è à dilla franca pocu l’impreme. Ma ciò ch’ellu ùn pò suppurtà, ghjè chì iss’invasione principessi à vince ancu l’internu, vale à di u so locu di nucenza. A si caccia nantu à issa scruccuneria tamanta di u turisimu verde, chì sottu à u velu di u rispettu, scunquassa u paisaghju à colpi di randonnées. Cù i so amichi cacciadori, si lagna spessu di vede si spatrunatu di i so elementi immimurevuli. « Ancu e muvre sò scappate » cum’è dicia tandu a canzona di A Filetta. Mentre chì u pastizzu fala à ùn più pudè, annacquendu collera è prugetti malsani, un’ antra Corsica si move.

Da l’altra parte, i quattru giuvanotti si chjamanu Murad, Pierrick, Dalton è Kevin. Dopu à un estate di frenesia pè isse buate di notte, unepochi di ghjorni passati in muntagna annantu à i so quad, li si pare tandu cum’una purificazione, da ristagnà stonde di sessu è cucaina. Dopu à u populu di i canoé, u populu di u quad. L’umagiu à a natura prestu distrutta si transforma in impatrunimentu. A dice Kevin « O ghjenti chì hè u piaceri s’idda ùn hè di ciuttassi nudu in u bagnu uriginali, è di piddà ciò chì matri natura rigala à i so fiddoli ? » « È t’emu u dirittu di falla ? » dumanda Murad « Di u dirittu mi n’accupu eu » risponde Kevin.

A lotta di i mondi attempu fida è attualizata, cum’ un cuntrastu d’eternità. U duellu di Banjo hè rimpiazzatu quì da una scena induve Murad mette à fondu Seven Nation Army di The White Stripes, quandu Zuppiccheddu, simpliciottu di a banda di cacciadori, sona attempu u pezzu cù una sciampugna. Frolla stonda di cummunione prima à u casticu di issi giovani da u so mondu primunatu, porchi. L’omu ridottu à a so animalità da l’animalità di i so simili. Rilettura necessaria, è pè a literatura corsa una petra maestra pè issa Natura scritta da custruì à colpi di parolle.

Fintantu chì l’erba crescerà… di Ferrali

Una cronica di Barbara Morandini

Ùn m’aspittava mancu appena à leghje una opera sìmule à prupositu di u libru di Pierre-Joseph Ferrali. Parechje cose m’avianu messu nantu à una cattiva strada. Prima di tuttu, u so titulu « Fintantu chì l’erba crescerà… » è dinò u fattu chì ‘ssu libru abbia ricevutu, ùn hè tantu, u premiu di i lettori di a CTC.

Face chì eiu pensava à leghjemi un rumanzu etnucentristu, bravucciu, buccòlicu, fattu per esse lettu da tutti.

Quantu po’ mi sbagliava !

Unu di i parsunaghji, Gerry, hè un studiente americanu chì vuleria diventà un futografu prufezionale, u so prufessore, un omu sticchitu sticchitu, li dumanda di fà un travagliu pè un corsu intitulattu « perspettive è territori di l’imàgine ». Gerry scopre tandu, à l'azardu, u travagliu di u futografu Dwayne Mitchell, un' opera chì si chjama « figure pornogràffiche ».

Pè u so prufessore, l’opera di Mitchell hè scrianzata, brutta, vergugnosa, Gerry à quantu à ellu, vi leghju p 24 : 

« Visse fotò ch’ellu ùn avia mai vistu. Visse ritratti di ghjente urdinaria, schjetti, sinceri, imperfetti, impudichi qualchì volta ancu ma in ritenuta. Ritratti di marginali luntanu di tutta rivolta in u so cuttidianu miseru è surdidu. Ci si vedia omi è donne espone si senza esibisce si. »

Per contu meu, m'aghju capitu u testu di Ferrali di a listessa manera chì Gerry hà fattu soia a capiscitura di l’opera di Mitchell.

S’intreccianu sfarente storie, sfarenti lochi, assai strade, sfarenti parsunaghji cù prublematiche propie. U rumanzu si passa in u Coloradò, in un’ America oghjinca, ma, cum’è si pò leghje in pagina 90 :

« Camperebbimu nantu à un picculu pezzu di scogliu à mezu à l’oceanu o in core di a pianura di Siberia centrale, ch’ellu ùn cambierebbi nunda ».

I temi sò universali, ben chì ognitantu ci si pò ricunnosce qualchì referenza nustrale. Per esempiu, pagina 195, George, un amerindianu, quand' ellu parla di a litteratura amerindiana, dichjara :

« Pensava ch’elle avianu custruitu u mo caratteru ste letture. E future opere di quelli chì s’eranu ricunnisciuti è rivendicati di a Rinascita amerindiana. Disgraziamente, credu chì stu rinnovu di a litteratura indiana in l’anni settanta ùn ci apii solu ramentatu ch’ell’era guizza a nostra cultura. Ne avemu prufittatu per trasfurmà ci in zombie. »

Sò sicura d'ùn sbaglià mi micca dicendu chì Pierre Joseph Ferrali hè appassiunatu di u muvimentu americanu « The beat generation », quellu di Kerouac, di Steinbeck, di Warhol etc.

Un antru artista isulanu hà sviluppatu ellu dinò una sensibilità à ‘ssu muvimentu, ma ellu si sprima annantu à e so tele. Vogliu parlà di Marceddu Lepidi Acquaviva.

Nant’a u so pagina Facebook, per prisentallu si pò leghje :

"Lepidi, artiste corse. Début du XXIème siècle.

Tout cela est vrai. Mais réducteur.
Lepidi, il l’est assurément. Un type dont l’un des ancêtres est évoqué par Sénèque puis Montaigne n’est assurément pas issu de n’importe où. Ce n’est pas l’essentiel. Mais enfin, en ces temps de grisaille identitaire, ça vous pose un homme.
Artiste corse. Discutable. Disons artiste ET corse. 
Il aurait été corse sans avoir le moindre talent artistique et artiste, aurait-il vu le jour au fin fond de l’Ouganda ou du Minnesota. Enfin l’Ouganda, je sais pas trop en fait…
Artiste donc. Et talentueux. Avec ce qu’il faut de provocation dans une île corsetée propice à la floraison des icônes intouchables.
Avec ce qu’il faut de distance sur notre univers dit de consommation. Et de nostalgie sur des années – les sixties – que son jeune âge ne lui a pas permis de connaître.

Post warholien. Post moderne. Rigolo et profond. Bref, doué et titillant l’imaginaire de ceux qui n’en sont pas dépourvus.

Ainsi avance Lepidi. Go west, young man !"



jeudi 11 février 2016

Spoon River

Una cronica di Stefanu Cesari


Edgar Lee Masters hè l’autori d’unu libru famosu l’Antulugia di Spoon River. 

Hè pocu cunnisciutu da i nosci parti ed hè piccatu. 
Comu spiigà chì in certi paesi com’è l’Italia, faci parti di a cultura pupulari ?…

Purtantu u fondu di L’Antulugia di Spoon River hè simpliciu, fattu di trasparenza, evidenti…

Masters ùn hè micca un parsunaghju, hè tuttu u cuntrariu. In a so vita micca particulari da ritena, micca fatti strasurdinarii, no, a vita simplicia d’un Amiricanu natu à a strema fini di u seculu 19. Crisciutu in Illinois in un paisolu chjamatu Lewinston. Dubbitighju chì calchissia u pudissi metta nant’à à carta… Hè stu locu imprubabili è i so abitanti, trà u cimiteriu di Oak Hill, è u fiumu Spoon, ch’hà da duvintà a fonti d’ispirazioni pà l'Antulugia di Spoon River, ch’iddu scrivi duranti l’anni 14-15. L’omu hè d’educazioni classica è t’hà l’amori di i libra. Hè ancu attenti à tutti i stodii di l’America prufunda, stodii di frunteria à fà, di distini faltati, d’immutevuli urizonti. Quand’iddu cumencia à scriva si ramenta di tutti sti stodii cuntatili da a so mamma, si ramenta di tutti i so cumpaisani è di ‘ssu locu misaru è impricisu… Eccu, l’opara si custruisci inghjiru à st’idea : i veri abitanti di sta pìccula parti di u Middlewest, chì dormini suttitarra ab eternu cuntarani à a so stodia propria, comu faciani l’antichi grechi utilizendu l’epitaffi.

Ditta cussì, pari simplicia, d’avèci pensu. È purtantu… L’autori ùn la s’aspittaia micca ma u libru hà un successu strasurdinariu, accendi a passioni è l’odiu, scatinighja a critica è i lodi. Ci si vidi a verità, l’amori, a dinuncia di u sistema materialistu chì arruvina u populu, unu realismu spavintevuli eccetera. Chì a sucetà americana hè ghjà impilfarata in i sviaturi d’una sucetà muderna, scandali pulitichi è suciali liati à a curruzzioni, à l’industria, à a nutritura di massa… Roosevelt diciarà à prupositu di i ghjurnalisti rumanzeri è pueti chì dinunciani u sistema ch’iddi sò « muck rakers » ch’iddi si cumpiacini à sbulicà in a rumenzula… 

Tandu l’opara, a puesia, po duvintà u locu assulutu, duva i morti t’avarani tutta licenza par dinuncià a dibulezza, l’ipucrisia. 

Iè pudarani dì l’amori faltati o difesi, pudarani dì tutti i tradimenta è l’impegni cù una sucetà chì viaghja in u sensu di u capitali, pudarani dì tutti i vischi di a vita umana, i trasochja, l’assurdità.

Quand’in Italia hè publicata sta raccolta, in marzu 43 a so tradutrici Fernanda Pivano hè cundannata da u sistema fascistu ch’ùn pò accità l’idei libertarii. Più tardi diciarà « Era altru chè pruibitu stu libru in Italia. Parlaia di a paci, contr’à a guerra, contr’à u capitalismu, contru in generali tutti i cunvinzioni di u cunfurmismu. Era tuttu ciò chì u guvernu ùn ci parmittia di pinsà [...], m’ani missa in prighjoò è socu veramenti cuntenti d’avèlla fatta ». 

Spoon River hè un successu ch’ùn si sfiata è parla sempri à u lettori d’oghji. Reeditatu è ristampatu, missu in musica, cantatu, (in Italia da De Andrè), adattatu da Marcello Fois in u rumanzu Nulla, dici a prisenza maiori di a literatura americana, in i so fundamenta : una certa manera d’apponasi à i sucetà, à i sistema, è di risista. Una literatura cuntinintali chì dici u particulari. Cesare Pavese, chì hà scupartu l’opara a dicia : « ci hè in tutti i libra chì valini calcosa un ambienti, una spirienza indigenia, un intrecciu di modi di vita è di tipi naziunali chì saltani à l’ochja com’è cunniscenzi vechji ».

Par dìlla altrimenti, da ugni bucca di l’abitanti di Spoon River hè strappata calchì parola definitiva :

Hè petra falata in u lavu di a verità umana.

And now... i cronichi literarii



Vannina Buresi, chì anima Litera'Tarra annant'à RCFM, ci hà pirmissu cù monda simpatia di publicà i cronichi diffusati mentri a so emissioni. A faremu dunca à parta da oghji, cù un piaceri immensu, è ugni volta cù l'accunsentu di i crunicadori. Hè cù Stefanu Cesari chì no attacchemu, è à pocu à pocu spartaremu cun voscu l'altri cronichi chì ci sò parvinuti. Sarà dinò pà T&T una manera di veda più largu chè a criazioni schietta, è di funziunà appena di più intantu chè "rivista in linea". Ma subratuttu, asculteti l'emissioni, chì passa tutti i luni à 13 ori, è chì parla di literatura - tutti i literaturi - in lingua corsa.

mardi 9 février 2016

I stracciaghji di u Cairo

Una nuvella di Fabien Flori


A mane, aviamu decisu cù Katia di rende una visita à Muhammad, u mio piluccheru egizzianu, per rigalalli unipochi di vechji giurnali in lingua francese ch’avia in casa. In un paese cum’è l’Egittu, 'ssu generu di ghjurnale hè sempre apprezzatu, soprattuttu quand’ellu s’aspetta una stundetta per fassi taglià i capelli à mezu à nulla, solu in una « cità mondu » di vinti cinque milioni d’abitanti.

A mansa di giurnali accatastati aspittava in un scornu di u nostru appartamentu dapoi parechje settimane. Tutte e notte si sintianu i mughji di i stracciaghji di u Cairo chì chjamavanu quelli chì avianu qualchì roba à ghjittà. Oaèèèèccchiaaaa… Oaèèèèccchiaaaa… l’urlu di i stracciaghji era longu è stridente, strappava u silenziu, discitava i cani. Eiu, a notte, avia pocu laziu di falà i mio vechji giurnali; trà a chjama di u muezzin è l’abbaghji, u sonnu era digià abbastanza maltrattatu.

I stracciaghji ricuperavanu è riciclavanu tuttu, metallu, plasticu, cartoni. Ghjeranu a cuscenza eculogica di a cità. Urganizati in una casta, a maiò parte di 'ssu gruppu suciale chjosu era custituitu di Copti chì campavanu in u quartieru di u Mokhatam, un rumenzulaghju gigante, postu à a periferia di u Cairo. Nasser avia decisu d’inchjustralli quallà cù i so porchi, una reghja di millaie d’animali, nutriti cù a sceglitura di a rumenzula, tutta a materia urganica.

Muhammad era l’impiegatu d’un picculu salottu postu in un curridore scuru d’un carrughju cummercente di Maadi, un quartieru bagnatu da u maestosu fiume Nilu. Avia dumandatu parechje volte à Muhammad s’ellu cunniscìa u sensu di u mughju vesperale stracciaghjincu. « Oaècchià ? », Muhammad pinsava chì ghjera una parolla di l’arabu dialettale, senza più di precisione, u misteru era cumplettu.

Eramu di veranu, i chjarasgi giappunesi è tutti l’altri arburi esotichi infiacculati imbalsamavanu e strette d’un prufume ligeru. L’aria lebbia di a stagione m’imbriacava di vapori è, caminendu, u sacchettu di i ghjurnali mi paria d’esse di più in più pisiu. Ingermatu da 'ssu veranu egizzianu, si abbandunava pianu pianu l’idea d’una visita ind’è Muhammad.

Ghjunti à l’incrociu di « Canal Street », una striscia di verdura chì zebrava u quartieru di Maadi, Katia mi disse chì a ghjurnata era troppu bella per chjodesi à bughju ind’è Muhammad è decidimu di facci una spassighjata nant’à a curnice di u Nilu induve i Jacaranda trinnicavanu e so campanelle viulette à l’estremità di i rami. Rigalà i ghjurnali à Muhammad ? Era diventatu una missione fastidiosa è a prima cosa da fà era di sbarazzassi in furia di u nostru sacchettu.

Paria fatta apposta, un stracciaghju tirava u so carrettu carcu di rumenzula è s’avanzava pianu pianu in u carrughju pulverosu. Era abbastanza giovanu, piuttostu ben messu, cù i capelli neri, guasi longhi è luccichenti. Stu stracciaghju era a pruvidenza stessa, m’avvicinai cù u mio sacchettu è l’omu pigliò vulintere i giurnali. Segnu chì a so prisenza fù guasi sopranaturale, l’omu cacciò una carta di visita da a so borsa, mi scusai d’ùn avè a mea è ripigliò a mio strada cù Katia, appena surpresa.

Dopu una ghjurnata di « farniente », ritornaimu in casa è ritruvai a carta di u stracciaghju, era bislingua, scritta in lingua araba d’un latu è in caratteri rumani da l’altru. Fù à 'ssu mumentu precisu chì feci una scuperta chì mi parse esse strasurdinaria. Sott’à u nome di l’omu figurava u so mistieru ; era scrittu « Roba Bîkia » ! Roba Bîkia ? Roba Becchia… Roba Vecchia… Roba Vechja ! Senza inganni, ghjera a spiegazione di u « Oaècchià » vesperale, nulla à chì vede cù un dialettu egizzianu o un mughju salvaticu, ma piuttostu un lascitu di a cumunità Taliana chì fù numerosa in Egittu sin’à u seculu scorsu. D’un colpu, mi sentii più vicinu à 'ssa ghjente.

mardi 2 février 2016

A pace

Una nuvella di Pierre Savalli


Don't push it or I'll give you a war you won't believe.

John Rambo.


A guerra ùn esiste. A guerra hè solu un cuncettu. Guerre ci n’hè quant’ellu ci hè omi per falle. A meia era merza quant’è quelle di l’atri. Eroi ùn ci n’hè, ùn ci n’hè mai statu, nè gloria, nè cause ghjuste, nè vincidori ; ùn ci hè mai statu chè suffrenza. È morti. Vulia solu ch’omu mi futtissi a pace, cum’è à Rambo. Ch’omu mi lascessi stà, solu. Cum’è un lupu. Ciò chì mi face a paura, hè a mansa. A banda. Vulia solu ch’omu mi futtissi a pace. L’aghju sbrembati à tutti è oramai mi tocca à fughje. Aghju persu. L’aghju sterpati à tutti è tutti avemu persu. Quant’elli eranu sicuri d’elli ! À tutti contru à unu. Guerrieri per ride. Eo pensava à Rambo, à stu poveru tippu ch’avia suffertu e canine, ch’ùn avia chersu nunda à nisunu è chì vulia solu ch’omu li futtissi a pace. Ma innò, à a banda ùn li piace u lupu, ancu puru smancitu, sdenticatu. L’abbuccata di e mo unghje, a forza di e mo osse. L’aghju cripati à tutti. Ùn steranu tantu à ghjunghje à chjappami l’altri. Ùn sò micca Rambo eo. Spuneranu a mo mastucatoghja è e mo sgrinfie è si sfucheranu. L’averaghju ‘ssa pace, quella « di i bravi », induv’ellu s’averebbi da turnà invece ùn ci s’hè mai statu. Ruina fundatrice. A mo guerra, l’aghju fatta cun curagiu. L’aghju purtatu l’infernu. A l’avia puru detta di futtemi a pace, d’ùn impachjassi di a mo robba, ma ùn anu pussutu tene u so velenu. C’hè vulsutu ch’elli mi ghjudichessinu, è ogni sguardu soiu mi minava in tupezzu cum’è a mannaia, ogni parulla soia m’apria a pelle quant’è a fiamma d’una sciabula. Avianu a paura è a paura ùn s’ammaistreghja, si soffre. Era u ceppu di u male. Un periculu per a so terra, e so tradizioni, e so credenze. A sapia chì a ripa era pronta à cappià : a miseria di u quartieru, a naziunalità di i mo parenti, u mandile di mamma, e prighere di babbu. Quantu volti aghju calatu l’ochji, fintu d’un sente, asciuvatu i sputi in faccia è arricoltu a mo dignità in a piova. Un picculu Rambo per di veru. Eppoi, ci vole à crede ch’o era ciò ch’elli affirmavanu, aghju finitu per schjattà. Ùn avia previstu di more. Mancu di campà. Hà leccu u paese sanu, ottu sciarsgiori. Ùn steranu tantu à ghjunghje. Torna qualchì minutu in silenziu cù a notte, qualchì minutu di pace, a mi meritu. A pace.