mercredi 30 mars 2016

Dadaab

Una nuvella di Pierre-Laurent Santelli




Da ch’ellu s’arricordi, avia sempre sunniatu d’esse un french doctor.

Stu mese di Dicembre 92, videndu e fiure di Bernard Kouchner, i pantaloni cullati sin’à e dinochje, i pedi in l’acqua, una valle di risu nantu à e spalle, nantu à a marina di Mogadiscio, avia avutu a rivelazione. Cum’è tutti i sculari di Francia, avia datu, ellu dinù, un chilò di risu à a maestra per chì i zitellucci di Somalia possinu manghjà à a so fame.

A jeep, viaghjendu nantu à a strada tufunata, pisava un nulu russicciu. Facia un caldu da crepà. Di a bandera nantu à u maghju, ùn firmava chè pezzatelli, ma si ricunniscia sempre a culomba chì era stata bianca. Paria luttà per vulà contr’à i venti in a polvera tenendu à tutti patti a vetta d’alivu.

Ore sane ch’elli viaghjavanu in ‘ssu paisaghju imbrugnatu inciaccatu da u celu lattosu. Qualchì nulu sbandunatu paria di truvassi quì senza ragione. U sudore dessinava strisce nantu à u collu bruttu di u sciuffore kenianu. U chjerchju paria fine fine in e so manoni. Dadaab ùn duvia esse tantu luntanu.

È di fatti, l’acacia misari, vergugnosi d’esse sempre arritti allora chì elefanti è giraffe eranu smariti, eranu ornati di decine di sacchi in plasticu chì s’inchjuccavanu à appiccassi à e branche, furmendu ghirlande patetiche cum’è tante cullane à bon pattu nantu à donne magre.

A puzza cuminciava à fassi sente.

I vaschicci di vacche, bufali è camelli, infilati longu à a strada li facianu un’accolta macabra. A sta puzza, s’imbulighjava quella di i campi, ch’ellu vidia à u luntanu. A prima volta ch’ellu era venutu quì, avia resu prima di ghjunghjeci. Era a so prima missione in Africa è l’odore aspru, iena famita, l’avia strintu a gola. Tutti l’altri u s’eranu ghjucatu à e rise, è li si parse d’esse un mucicosu.

Vint’anni digià. Oghje vultava in a pelle di u duttore à capu di u campu.

Pensò à a so mamma. À u celu d’un lume spampillulante. À u mare di nuli chì si sparghjia à i so pedi è li piattava a valle. Quantu volte s’era imaginatu viaghjà nantu à a cresta di cutone... À i larici fieri è altieri, sintinelle tutelare à u garde à vous quand’elli passavanu. À l’odore di a terra croscia chì u scaffitava da u vetru apartu. À u paese in a so curona di virdura. À u ballu di u fume surtendu di i carmini, battutu da a tramuntana. À u frombu di u fiume ingunfiatu da i tempurali è u tonu à u luntanu.

Infilarate di donne in bubù, u visu smancitu, fangotti di legne in capu, un zitellu nantu à u spinu, u capu d’un antru surtendu d’un pannu per appiccassi à tette dapoi un pezzu dissiccate, file di furmicule scarnite sulchighjendu a terra rossa, annunciavanu u primu campu.

Di tantu in tantu, un carrettu di furtuna.

Duppionu un sumeru misarellu. Smariva sottu à a somma chì paria sfidà e legge di a natura, pezzi di legne accataste, bidoni, ferraglia.

Si vidia e prime tende. U trostu empia a piaghja. Tende, barraconi, capane, muri di cimentu rivestuti di basce si stendianu sin’à chì l’ochji possinu vede.

Quì è quallà, qualchì bastimentu in duru.

Viaghjavanu avà à mezu à u brullicume di tutti i culori. Trumbittendu, si fecenu una strada à mezu à cani, zitelli, mosche, tutti lampendusi nantu à a vittura. Rispundendu à u klaxon è à i mughji di u sciuffore, si sentianu i doctor ! doctor ! di i nigrachjoli è l’abbaghji di i cani.

Dopu à una mez’ora di gymkhana, si ingaronu davanti à u dispensariu di u campu di Kambioos. Era u campu u più chjucu è induv’ellu ci era u più zitelli. L’officiale à a faccia frusta cum’è i so pantaloni era accorsu per accoglieli. Ellu è i so omi, purtavanu in faccia l’effetti di u khat, culore giallicciu è ochji sburlati. Mastucavanu tutta a santa ghjurnata e fronde di quella pianta.

U salutonu d’un Karibu cantente.

I campi eranu cum’è torre di Babel, decine di lingue, dialetti, tutti creolizati d’inglese, ribumbavanu in sta prigiò à celu apartu induve a vita era regulata da u passi è veni di i camiò purtendu razione è acqua, crucendusi cun e file di rifugiati. A so distribuzione facia nasce baruffe chì i guardia ùn pudianu parà.

U facia pensà, ogni volta, à u babbu dendu à manghjà à a banda di cani cignalaghji.

Dopu à e pulitezze abituale, una reunione à l’accorta induv’ellu dumandò à ognunu di vultà più tardi, fece à l’infuria i scartafacciuli. Poi pigliò u so saccu, ci messe paste, cicculata è cuminciò e so visite. U fattu di vene subitu à visità u campu, à tempu ghjuntu facia l’ammirazione di tutti.

Viaghja in un campu à mezu à un volu di zitelli.

E mosche li manghjavanu a faccia.

Di quandu in quandu, entrava in una tenda, sia oscultendu, sia dumandu solu nutizie. Caspe di zitelli si pendianu à i so panni.

Doctor ! Doctor ! Kula ! Kula !

Tale un tordulu per i s’acellucci, distribuia l’aste di cicculata. Quand’elli insistianu troppu, lampava a cicculata luntanu, per sbaraccassine.

I baracconi è l’agrotti di furtuna si fecenu più rari.

Chitò pocu à pocu i chjassi centrali per andassine à l’oretu di u campu. À capu d’una stonda, rinviò i militari chì l’accumpagnavanu. Piglionu un bigliettu di 200 schillings ognunu, è s’alluntonu ridendu cum’è zitelli.

S’avanzava avà ver’di una baracca sgangherata accinta d’una sepe di muchji secchi intricciati, appena sbandata da l’altre, vasce d’ogni culore, lenzole, filetti annudati, pezzi di tole rughjinosi, s’accatastavanu nantu à archi in metallu storti è gamboni chì eranu a so intettatura strana.

Pisò u tissutu più zeppu chì sbarrava l’entrava. Un’odore di pisciu vechju è di sudore imbulighjati furmava un’antra porta da francà. I pienti d’un ciucciu venianu da u fondu di l’unicu pezzu. Cuprianu ghjustu u burdunime di e mosche. I so ochji messenu unepochi di minuti per abituassi à a bughjura. Punì a saccoscia è scuprì pocu à pocu u nentru. Visse nanzu, nantu à i lati, sacchi di tela marcati d’un USA giallu è bidoni in plasticu aranciu suspesi. Nantu à un filu stinzatu d’un legnu à un antru, pagni siccavanu. In un scornu, un tavulinu in farru. Un bidone rossu, tagliatu in so partita suprana era postu à mezu, firmavanu resti di farina in u fondu.

Una donna, chì omu ùn pudia dì s’ella era stata giovana, i imbulighjava cun l’acqua. Firmò insischita quand’ellu entrò. Intornu à ella, trè zitelli parianu aspettà ch’ella finisca. A femina s’appicò à u so bracciu. U mascu u più grande, chì ùn avia più di dece anni, era spugliatu in cristu. Era cusì magru chì i so ochji è u so corpu risurtianu ancu di più. Tenia arrittu per un cascà.

In l’angulu, nantu à una mansa di panni, u criaturu chì sanghjuzzava.

A mamma s’arrizò è vense sin’à ellu.

U so visu magru era marcatu da intaglie prufonde, e s’arechje si stinzavanu sottu à u pesu di pendini troppu grandi, s’inchiinò di punta à ellu, mani ghjunte è capicalata poi s’indinuchjò piglienduli e mani è basgiendule parechje volte, cherenduli, mezu inglese, mezu kiswahili, di chè manghjà. Poi li cuntò cum’ella era ghjunta quì. Parlava in furia avà. Cuntò di chì manera i shebab l’avianu rapita in u so paese. Ella, è tutte l’altre donne. I mesi senza fine. U so calvariu. Liata i trè quarti di u tempu. Cum’è un cane. Cappiata solu per esse viulata. I colpi, i strazii. I viaghjoni nantu à a benna di un pick-up. E razzie.

L’arrizzò. Pigliò e so mani in e soie per rassicuralla. A so voce era dolce ma severa à tempu. Si calmò.

Pigliò qualchì cicculata in u saccu. Unu per a femina, poi unu à u più chjucu. U più grande ne ricevì dui. A mamma ricuminciò a cumedia di i ringraziamenti. Sta volta, a fece piantà di manera secca.

Filicò in a saccoscia è ne cacciò trè o quattru razione di pasta d’arachide, ch’ellu li dede, torna s’indinuchjò per ringraziallu, ma a impedì è li dumandò di sorte, ella è i zitelli. Fece piantà u zitellettu, disse à a mamma ch’ellu duvia stà, chì ci vulia à esaminallu, ch’ellu ùn serebbe longu, ié pudia lascià u criaturu.

Chjuse a tenda è a bughjura fù più pagna, solu qualchì ragiu di lume entrava da ciò chì ghjuvava di tettu.

A mucidità u ingutuppava è facia risorte ancu di più l’odore chì bagnava u pezzu. Da luntanu, si sentianu abbaghji, affugati da i tissuti zeppi di a tenda. U zitellu era sempre induv’ellu li avia dettu di stà, e so bracce fine pendichendu longu à so corpu parianu smisurate.

S’avvicinò è li parlò à voce bassa, cun dulcezza, per ùn falli paura.

Stava capicalatu. A li pisò pianu pianu per ùn bruscallu, cum’ellu si feria per un animale impauritu. Fece scappà e mosche chì cuprianu u so visu. U so sguardu era viotu. Avà, sussurava, è a so manu carizzava i so capelli. Murmurava per rassicurallu, è in a so manu, a so capillera zeppa paria lana pecurina.

U ciucciu pienghjia sempre, ma i so ughjuli eranu menu stridenti, u so rispiru più forte.

À le volte, mughjava più forte.

Pensò chì i imbelimi addisperati di i capretti s’assumiglianu à pienti di criaturi.

È si ramintò i stridi dulurosi, quand’omu i staccava di e mamme.

I ragi di lume chì filtravanu à traversu à e tole di u barraccone è chì strappavanu l’oscurità in a mandria, à l’alburighjata. U calore assufucante in u pezzucciu. U muvrunime cuntiniu di e mosche è a puzza chì li stringhjia a gola. L’abbaghjulimi di i pittitti firmati fora in un compulu cun i becchi. Ellu, rittu nantu à l’usciu, esitandu à entre. Si ramintò l’ansciu tracarcu di vinu di u babbu, a so voce dura è ruccagliosa. E so mani ghjallate è raspicute. E so mani ghjallate è raspicute nantu à u so collu. E so mani chì u tenianu fermamente. U so capu pichjendu nantu à u tavulinu in formicà bruttu. U rimore di a cinta ch’omu sface. U dulore sin’à in fondu à e so trippe.

E so lacrime firmate in gola.

A so manu si firmava in i capelli zeppi. Poi i so diti fini è dolci li carizzonu a faccia. Pienghjì, lachendu corre a fiumara di e so lacrime, poi ripunì pianu pianu u capu di u zitellu nantu à u tavulinu in farru.


mercredi 23 mars 2016

Un viaghjadori

Una nuvella d'Angelina Lucchini



Angelina, t'hà 18 anni, hè eleva à u liceu in Portivechju. Ci hà prupostu 'ssu testu, chì saria u prima d'una carriera chì no spiremu ricca è carca à ghjuveddi di 'ssu stilu quì... Dunca, à T&T, emu dicisu di publicalla, è di dà a mani à tutti i ghjovani autori di talentu chì ci mandarani i so testi.


Cuminciaia à essa bughju in u paisolu… In i carrughji ùn ci era più nimu, u locu paria guasgi mortu.

I donni è i ziteddi pudiani essa trovi in casa. I femini cincinendu o cusgindu l’affari di l’omini è i ziteddi ghjuchendu cù pezzi di legnu, o dinò attizzendu u focu. L’omini erani guasgi tutti in l’unica taverna di u paesi. Pieni à schiattà di vinu, s’erani appruntati à fassi briunà da i so sposi o i so mammi... Ma chì croci sti donni, ùn cambiaraiani mai frà u tempu.

Ma bò, ripiddemu a noscia stodia, stemu in u tafonu chì sirvia di taverna pà scuntrà u nosciu eroi. 

À l’intrata di u paesi, senza trostu, un’ umbra si facia veda. Era longa è fina. Viaghjaia pianu pianu, dirighjindusi versu u solu locu impiutu di vita. D’eddu, pruvinia una forza è un' energia poca cummuna. D’un colpu a porta s’era aparta, un silenziu era ghjuntu à u stessu tempu chì u stranieri avia passatu l’intruta. Pusendu solu à una tola, si pudia senta i sguardi intarrugadori di i paisani. Fighjulaiani di manera miticulosa u visu di st’omu. Quistu visu ùn era mancu gattivu, o nemmancu beddu, paria nurmali, ma ciò chì ritinia l’attinzioni erani l’ochji. 

Ochji turchini, ochji chjari induva si pudia scopra una stodia. Cuntaiani una vita piena di passa è veni, di viaghji d’un paesu à l’altru, senza affettu à un locu pricisu. Innò, st’omu era solu ma paria d’essa bè. Ùn facia micca surrisi, u sguardu persu in dirizzioni di a finestra, prontu à parta. Musciaia a so vodda di ripiddà a strada. A strada era a so casa, chì una casa vera ùn l’avia micca. 

Dopu à un ripastu di povaru, sempri senza trosti, si pisò, marchjò in a taverna fin’à a porta. Sempri u silenziu. Surtisti è chjusi a porta daretu à d’eddu. U trostu ripresi com’è sì nimu ùn era ghjuntu. 

Ghjè quissa a vita di viaghjadori, nimu ùn si ni faci si tù sparisci. 

È cusi, l’omu s’infrugnò in u caminu tetru.


mardi 22 mars 2016

Vint'anni

Una nuvella di Joseph Antonetti

I soi i vint’anni, l ’avia passati prigiuneru in Alemagna. Eramu in u 41, è facia un’ annu ch’ellu s’era fattu chjappà da i bosci in l’ Ardennes. Quand’elli s’eranu fatti piglià, ellu pisciava da sottu strada, ùn l’avianu vistu, allora pigliò u fucile è braccò u primu alemanu ch’ellu visse. Quellu li fece capì chì ùn valia a pena à resiste, chì tutti l’altri s’eranu resi.

È cusì partì per cinqu’anni di prigiò, cinqu’anni à battesi in trà di prigiuneri, i Corsi d’una parte, i Brittoni da l’altra, per sapè à quale tuccherebbe i pezzi di pane malatu spapersi ind’è l’acqua puttana ch’elli li servianu per suppa. Cinqu’anni à strazià, da dicenove à vintiquattru anni, a più bella età. L’averebbe avute da passà in paese à accupassi di i so cunigliuli, è à manighjà piane, pianelli è taglioli, in a buttega di u babbu, ma a sorte volse ch’ellu i passò prigiuneru in un paese strangeru, à amparà à arrubbà u zuccaru ch’elli trascinavanu nantu à u portu, o tutta l’altra robba da manghjà.

Perse a so giuventù quallà, ma perse dinù un fratellu, mortu in un accidente di mottò quandu l’alleati entronu in Berlinu. Ellu venia di ghjunghje in paese dapoi trè ghjorni, l’aspettava u so fratellone, ma un ghjunse chè a carta negra,

Oghje, caccaru, quandu a vita ùn và cum’ellu ci vole, pensu à tè è à i to vint’anni in u fretu alemanu.


I toi i vint’anni, anu finitu a so tracorsa contr’à un platanu. Aviamu fattu festa in Calvi o in Portivechju, o chì ne sò eo. Eramu zuffi bè, è ùn sì vulsutu rientre à tempu à noi.
Ci ai dettu, dopu dumane surtimu torna.
È noi, simu quì sottu à u sole di statina chì pichja più chè d’abbitudine, incustumati è bè, ma micca per sorte, per purtà a to cascia. N’aghju purtatu cascie, ma a toia quant’ella pesa. Serà perchè chì simu ingrandati inseme, serà perchè chì ancu s’è ùn n’eramu d’accunsentu nant’à nunda, battiamu sempre inseme, à beie, à ghjucà, à dunnighjà ?

È ‘ssi vechji cucchi chì ci fideghjanu fà u giru di a chjesa cun a to cascia nant’à e spalle, i sentu digià .
Avia betu troppu, andava in furia…
Ai vistu cum’ella era bella a so cascia…

Una merda, tuccava piuttostu à elli à esse ind’ una bella cascia.
Vint’anni ùn hè l’età per ripusassi ad eternu in campu santu.
Vint’anni hè l’età di vive, d’amparà a vita, di gode tutti i so piacè.
« Dans les comptes d’apothicaires, vingt ans c’est une somme de bonheur… » hà cantatu Brassens.

N’averai avutu troppu felicità per lacacci à vint’anni ?


jeudi 17 mars 2016

Piegnenu i mio ochji

Una nuvella di Pierre Savalli



Ùn ci vularia mai à piglià u risicu di a vita. Eppuru tuttu andava ind'incanti. K. campava una vita chì parechji bramarianu, stracquatu nu a bambace d'ogni ghjornu tracolmu à usanze casane è asgiu cumunu. Cù a so moglia eranu di luna, ancu dopu à quindeci anni di matrimoniu, i so dui figlioli criscianu à mezu à benistà è spannamentu. A fiura di a famiglia ideale. Si facia cacà à u so travagliu, ma più o menu quant'è l'altri miglioni d'impiecati custretti à vende u so tempu per una paga di merda.

Ma quale hè chì s'impreme di l'ore chì correnu linde ? À anima è carne li fermanu raffichi è morsi invece e carezze sculiscianu è vanu à perdesi. Da daretu à u so scagnu, à l'ora di principià sta ghjurnata stampata à a viciglia quant'à u lindumane, li vensenu e lacrime, intese à so gola strignesi, strangulata da mani di ventu. Ùn piignia più dapoi trent'anni. Li rivense u ricordu viulente di a morte di u so ziu, tandu sì n'era trafalatu assufucatu da u so signozzu ; era cascatu in dinochji, u nasu muccicosu, u soffiu tagliatu, avia ancu resu fele ; si ramintò e so lacrime.

Li si paria chì qualchisia li marturiessi l'ochji ma ùn ne surgia cà dulore. Mancu una lacrima à nasce da a so parsona. Li ghjunse a panicca, a paura ch'ellu intressi nimu à vedelu cusì, à vede a so pena à palesu. Ùn saparia piattalla, fà nice torna una volta, cum'è s'è tuttu fussi bè, tuttu nurmale. Nurmale. Si pisò è circò à spichjassi in u vetru di a finestra. Ùn vide nulla, nè u so visu nè a cità landana. K. si dumandò s'ellu ùn era digià mortu, s'ellu ùn era u sonniu d'un mortu. Sò solu i fandonii à ùn avè riflessu, criature di l'ombra ; li vense lindu ciò ch'ellu era, un natumortu, un baschicciu viutatu da a vita, rosu da u stà bè.

Hè cusì dura à ùn pudè cacciassila cù nimu, mancu cun sè stessu. L'avia amurata a so vita, scelta, ci avia cridutu. Nisun dannu à minallu ma mancu frizzura à scuzzulallu. A sviata di u tepidu, u stumacheghju di a misura è di u cumprumessu. St'allivellu tantu bramatu da tutti l'avia trovu ellu, l'avia toccu è oramai li dava u malannu. Una felicità cumuna à allucà cù e mettastase.

Spalancà u purtellu è saltà.

Ùn saltò micca. Nimu ùn intrì in u so burò quella mane, stede arrittu di punta à u purtellu aspittendu u sullevu di e lacrime. Ùn vensenu mancu tandu. Una volta di più ùn accadia nulla nè u bè nè u male, nulla.

Magnificu lacciu, senza esciuta, studiatu da lascià e so vittime pure è sanicce. Si dumanda perchè certi a si francanu, si dice ch'avarianu à esse alzati l'altari à nome di tutti i natimorti st'eroi, i soli veri eroi di stu mondu.

Vularia tantu piegne, sbaccà a matre di l'angoscia è piegne à lacrime acide, piegne cum'ellu si cappia un frusciu, à zirlate, sin'à viutassi d'ogni nurmalità, seccu cum'è una misgiccia. K. a misgiccia. Nulla ùn ne sorge. Mancu lacrime.

K. staccò u so sguardu di u viotu. A matre ùn hà cidutu è u fiume a si corre tranquillu, ascosu indu u so lettu calmu è sirenu. S'asciuva l'ochji, per abbitutine è perchè li brusgianu, perchè avaria vulsutu sente corre annant'à a so pelle una candella d'addisperu. Da quì à una stundetta K. avarà riflittutu, si sarà rifiatatu è ogni cosa torna assistata. Hà da vultà à a so vita, quella ch'ellu ùn hà forse mai lasciatu, a so vita d'omu felice, a so vita morta. Rientre in casa cum'ellu s'entre ind'una cascia, ritruvà a so monogamia, i so dui cacci è tuttu u so trecciu. Viaghjendu si dumanda duve sò avviate e so lacrime, s'omu e pò perde cum'ellu perde e so chjave, cum'è un connu. Ognunu sà piegne, ancu i scemi, ancu l'altri. Soca li ci vulia una ragiò cum'è per a morte di u ziu.

Cusì andò a vita di K. cum'ella era sempre andata. Ma qualchì mese dopu vensenu torna i pienti asciutti, eppo' torna, eppo' torna. Più u tempu passò è più e crise accadinu à spessu assin'à ùn piantà mai.

U lindumane di u macellu u giurnale disse : Un mataratu si tomba moglia è figlioli; a pulizza ùn cunnosce ancu u perchè : scimizia, vindetta, ghjilusia ? U solu dettu di u suspettu fù : "Piegnenu i mio ochji, m'anu salvatu, piegnenu i mio ochji."

mercredi 16 mars 2016

Randolf Carter è u « Nostos »

Una cronica di Stefanu Cesari


Eccu com’idda principa « a chiesta onirica di Kadath scunnisciuta » [veda strattu à a fini]. Ci truvemu faccia à unu di i parsunaghji i più strasurdinari invintati da Lovecraft, Randolf Carter.

Strasurdinariu par chì hà da essa u solu à rializà cumplittamenti u so prughjettu è à ùn spariscia micca, nè di corpu nè di spiritu, duranti u so priculosu viaghju.

Priculosu par chì i diminsioni travirsati sò parichji, parichji i razzi, smisurati i prisenti cosmichi. À capu di stu viaghju Carter ponarà u so sguardu nant’à u principiu è l’avvena di l’universu, una materia multiforma di a destruzzioni è di l’odiu, chjamata Nyarlathotep, ma ùn sarà ancu a fini. Ùn pudendu andà più luntanu, vultarà, salvu, più o menu.

Ciò chì c’intaressa hè l’origini di st’epupea :

U sonniu fattu, l’andara hà da cumincià, è u dulori di vultà à a rialità, è d’essa tasanatu da ciò chì l’omu avia davant’à li so ochja, in li so mani, è di vulecci vultà, eccu a brusgiatura di u ritornu (un sensu propriu di a parola nostos – algia).

Circà u ritornu, ciò ch’iddu circa Ulisse duranti l’anni è l’anni persu nant’à u mari chì ùn ingrana.

Com’è Ulisse Randolf Carter hà da fà un dissegnu imprecisu, una geugraffia di i tarritoria onirichi : Celephais, Thalarion, u pianu di Leng, Kadath luntana è tarribuli.

Ma ciò chì faci mova à Randolf Carter hè un risintutu prufondu, inveci di ritruvà calchì patria in stu mondu, hè piuttostu d’essaci stranieri, è d’essa citadinu di quidd’altru. Hè d’essa cunvintu di u so statutu d’erranti, di viaghjanti giratu versu una distinazioni chì rileva di l’irraghjunevuli. Ciò chì faci mova ancu à Lovecraft.

A nostalgia quì hè u mali d’un scemu. Di calchissia chì hà persu u sensu cumunu.

Ùn hè micca chì sonniu o rialità fussini uguali è mischiati com’hè scritta in u prifaziu di u terzu vulumu di l’edizioni di rifarenza da Francis Lacassin.

U sonniu saria pò dassi a sola rialità valevuli (littararia, ben intesa).

È tutta a currispundanza di Lovecraft porta a traccia di quist’attività onirica, è di u gran’ disiriu di ritruvà la, in a scrittura (è ci voli d’insista). A scrittura duventa viaghju, è par no lettori, ghjurnali di bordu, d’una splurazioni strema, d’una tarra luntana.

Ci hè un' influenza poca mintuvata in a scrittura di Lovecraft, sò i raconti di splurazioni, i resi contu di viaghju di i cummandanti duranti a cunquista di i fruntieri d’America di u nordu, à a fini di u diciottesimu. Quissu di George Vancouver, un capitanu ullandesu incaricatu di a cartugraffia di stu nordu scunnisciutu ancora, è u so quadernu di bordu dici di a cuntimplazioni d’una natura smisurata di cert’ elementi chì sfidani l’immaginà, è a scrittura, certi elementi i ritruvaremu ind’è Lovecraft, cù l’aghjettivi, l’impricisioni è a pricisioni strema, u raportu cù ciò chì hè scunnisciutu.

« Eramu quì à a fini di tuttu, à u principiu di calcosa, un silenziu spavintevuli, una furesta minacciosa, tuttu offindìa a noscia sinsibilità » …

Hè sempri quistioni di muvimentu, d’andà versu calcosa, cù una necessità, un desideriu smisuratu, di scopra a billezza tarribuli d’un universu coruscanti.

S’hè dittu tant’affari di a scrittura di Lovecraft, u so raportu à a scenza, l’anticipazioni di certi fatti (a teuria di i cordi, eccettera).

Ma u più fundamintali l’ani mintuvatu i fattori di sti dui prughjetta ‘lovecraft in puesia’ e ‘back to lovecraft’. Back to, hè l’idea, di dì ciò chì fù à l’origini, l’esitu fini trà stu mumentu chì l’omu si smaraviglia è u suvveniri, a cuscenza di u lacatu è di u persu.

À l’origini di a scrittura ci fù quissa vodda :

Di dà un’ ochjata à ciò chì hè statu, ciò chì hà da essa.

È di fà, par ripiddà a sprissioni di u radioastronomu Franck Drake chì hà ascultatu u rimori in celi duranti tutt’a so vita « un’ archeulugia di u futuru », di scopra un pocu di ciò ch’è no duvintaremu.

Dui dirizzioni opposti chì si righjunghjini ind'è Lovecraft nant’à u filu di l’alba, in u filu d’una scrittura, nanzi chì u sonniu si cumpiissi tutt’à fattu.


Strattu :


« Trè volti sunniò Randolf Carter di a cità maravigliosa, è trè volti ni fù toltu mentri ch’iddu s’era fermu nant’à u più altu tarrazzeru.


Lucicaia à l’abbrucata, d’oru è magnifica cù li so mura i so tempia i culonni è i so pont’ arcati di marmaru sfrigiatu, è puri li so piazzali è li so orta prafumati, a sciuma spulata di i so funtani, tutti i culori di a naccara, è i vaschi d’arghjentu, è i larghi passatoghji, d’arburatura dillicata (…) Era com’è calchì frebba divina, una sinfunia di corni subranaturali, un fracassu di cimbali immurtali.

Era inpannumata di misteru

U suffiu taddatu, Carter aspittaia, una mani posta nant’à a righera è s’hè intesu subbaccà di mimorii mezi sfassati, d’un’attesa acuta, invaditu di stu dulori ch’omu risenti pinsendu à ciò chì hè persu, è cù u disiriu scemu di situà stu locu chì un ghjornu fù, incridibuli è senza paragoni… »

mardi 8 mars 2016

Nantu à una piazzona


Una nuvella di Jean-Yves Acquaviva



Ghjorghju avia dece anni quand’ellu scuprì a villa. Da tandu, ùn mancava mai l’occasione di facci un viaghju cun u so babbu. Ghjacumu ci andava qualchì volta per dà una partita di i pochi casgi ch’ellu pruducia, contr’à robba chì li mancava. Mentre l’omu a li pruvava à barattà a so miseria contru à quella di un antru, o à fà a furtuna di un marcante, Ghjorghju avia pigliatu l’abitudine di vuculà in i carrughji di a cità. Ci si sentia in securità, prutettu da sti muri immensi chì li piattavanu u celu è da ste teghje chì avianu cacciatu a tarra. Li piacianu l’adori chì vulavanu, l’annasava tutti cun ingurdizia, sin’à a minima puzza. Ùn sentia nisun prufume di a machja, nisun’emanazione dolce chì colla di a tarra dopu à a guazza, nunda ch’ellu duvia à a natura. Esse quì, ùn dipendendu più, per una stonda almenu, di e larghezze strette strette ch’ella accurdava à i soii u rallegrava.

U ghjornu di a so prima visita, sbuccò nantu à una piazzona. Era nera d’una folla strana accorsa d’ogni locu per assiste à u spetaculu. Rimurosa è brullicante, s’assumigliava à ‘sse tane di furmicule ch’ellu pigliava piacè à inciaccà, suminendu a panicca è sentedusi putente. Quì, e furmicule u dipassavanu tutte d’un capu o dui è l’impedianu di vede ciò chì l’avia ammansati tutti nantu à sta piazza. Coghji è prufumati s’imbulighjavanu, tutti purtati da u laziu d’avvicinà l’innuminevule, di vede a morte da vicinu. Certi esultavanu, mughjendu a so brama di ghjustizia sanguinosa, aspettendu di u boia ch’ellu vindicheghji u s’onore imbruttatu da st’omu, ch’elli ùn cunniscianu mancu appena. D’altri facianu versi di stumacheghju, fendu nice di cuntestà ‘sse manere barbare. Ma tutti si tenianu quì, belli decisi à vede tuttu. S’ellu era di punta à elli, per fassi accurtà, hè ch’ellu avia sicuramente basgiatu u dimoniu, s’era sicuramente ciuttatu in l’ignuminia, fattu peccati chì Dio li dicia di righjittà. 

Allora ch’elli u stroppiinu, ch’ellu soffri mille morte è vaghi à brusgià cum’ellu si deve in l’abbissi di l’infernu, è ch’elli campinu torna, scurdendusi di e so vilanie. Ghjorghju s’inventò un sguardu tenneru è u ciuttò nù quellu di un omatale à u surrisu nucente, ch’ellu avia rimarcatu.

In primu tempu, l’omu chì paria ciocu è mutu, ùn capisse ciò ch’ellu vulia u zitellu. Ma à rombu di gesti è di parulle impaziente, u pisò infine, è u misse à camancella. U zitellu era cuntentu cum’è un pichju, vidia tuttu. Quellu chì avia da esse marcatu da u segnu di a ghjustizia, quellu chì, cun i so gesti sicuri, l’avia da amministrà è sopr’à tuttu à l’altri, quelli chì gudianu di ‘ssu spetaculu. Missenu u cundannatu l’ochji di punta à u pupulacciu. In u silenziu, u boia fece viaghjà u meccanisimu è ognunu firmò zittu. Un rimore seccu eppò a folla invaita da un sussuru. A lama, cum’è ritenuta da una manu superiore, s’era piantata à mezu à a so corsa. U diavule ellu stessu ricusava l’anima nera di st’omu ? Dio facia vede a so clemenza ?

Mentre una stonda, a ghjente parse di vulessi move, subbitu calmata da u passu cadenzatu di i militari chì l’inturniavanu. U boia si dava di rimenu, tirendu nantu à una corda, facia ricullà a lama. U cundannatu mughjava, da cacciassi l’ochji pruvava à vede ciò chì si passava sopr’à u so capu incridibilamente liatu sempre à u so corpu. Ùn ebbe u tempu à capì, u so Dio ùn fù pietosu è armò torna a mascina infernale. Infine u boia fece u so travagliu, u capu cincinnò in a sigatura è a ghjente sciaccamanò ludendu a divina ghjustizia. L’omatale cappiò à Ghjorghju poi smarì in a massa brullicante, lasciendulu quì. Un surrisu stranu li sfurmava a faccia è ùn ci era più nisuna tennerezza in u so sguardu.

samedi 5 mars 2016

Anumia hè u so nomu

Una cronica di Marcu Biancarelli


Si diciarà d’una catamalza umana chì à a fini nienti arriunisci, nè prughjettu cullittivu nè cuisioni ecunomica, nè valori custruttivi nè cultura à scambià, si diciarà di ‘ssa catamalza ch’idda hè un esempiu d’anumia. Di st’insembu sucialmenti sdruttu, individualizatu, sbuttatu è indiffarenti à u bè cumunu, di stu regnu di i suttibandi indu a pulitica hè sviata à u binifiziu d’uni pochi o ancu d’unu solu, di ‘ssu chjostru cuercitivu indu u puteri ùn si tramanda chè in faddu – è inveci di tramandallu à nomu di l’idei o d’una spiranza chì si poschi trasmetta – di ‘ssu chjostru dunca nient’ altru si diciarà. Chì no semu in tarra d’anumia, è anumia hè u nomu di quissu spaziu, è di st’essari ; anumia hè u nomu di ‘ssu paesu sciutu da a Storia.

L’anumia hè machja imbrusculata è ci si viaghja da solu. U forti ci hè forti ancu di più chì i reguli di drittu è di ghjustizia ùn ci sò chè rilativi, è chì i raprisintanti di l’ordini è di l’equità ùn cunnoscini più manch’iddi sti reguli chì ni sò i difinsori, è d’hè par via di u rinunciamentu di i so mandatarii ch’iddi sò in quissa scunniscenza, par via di l’incapacità di u puteri à essa altr’affari chè una finalità, altr’affari chè una cursa sfrinata à a ricunniscenza a più illusoria, a putenza a più effemera. In anumia, si abbaghja u so puteri, o s’anafurizighja, u tempu di ghjunghjaci, u tempu d’occupallu, ma ùn lu si aproda micca par veda più luntanu, nè par pinsà, nè par sunnià, chì u sonniu apparteni in propiu à quissi chì vidini più luntanu, à quissi chì circani d’avanzà. In tarra d’anumia, u cunsirvatismu hè una forza d’inerzia, un passavanti pà a rigrissioni. È si farà distinzioni, piazzendusi com’è vodda fussi da u cantu di u sonniu, à i sfumaturi chì esistini trà cunsirvatismu è prisirvazioni. U cunsirvatismu metti in iscatula è imponi i catari ; a prisirvazioni salva in vista di l’evuluzioni futuri. L’anumia ùn si primurighja micca di l’evuluzioni futuri.

Cussì si diciarà dinò chì a predazioni hè un attributu significanti di l’anumia. È si duventa ingurdu in anumia, di a forza di i debbuli, di i ricchezzi sutt’à tutti i so formi, è di u tarritoriu à prisirvà. Un tarritoriu chì si spachja à ‘ssa manera, chì s’intazza com’è una salma in dicumpusizioni, hè un tarritoriu dund’iddu ùn sarà firtili chè u bisognu immurali di u prufittu subitaniu. Ma, à modu stunanti, unu spaziu cussì discrittu cheri à spissu a murali è i valori, è l’identità sacra è santa, ni chjama di solitu à i virtù, è cunnosci i travistimenti multiplici è i mascari di l’ipucrisia. Ed hè à nomu di i sulidarità, è di u duvintà imprubabili, è par via di a lacrimera perpetuali chì l’anumia si stalla, com’è solu bè durabili par l’essari minori è atumizati. Ma chì credini in a disusanza di i simbuli. Chì credini à a so propia bucia. Cussì si pienghji in anumia u paesu datu à i cunquistadori, cussì si briona in anumia contr’à u sempiternu sacrileghju, ma s’iddu ci hè puri un locu dundi tradisciasi sè stessu hè una regula di vita, hè u paesu d’anumia.

Paesu offertu indu tuttu si vendi. Indu tuttu si compra. Paesu dund’iddi ùn vani insembu chè i pussissori di u tempiu. Paesu dundi u corpu cullittivu si vidi smimbratu. Quì ind’iddu cresci u sprufundu, nant’à i germi assiccati. Chì sì l’acculturazioni dà u telu in anumia, l’incultura ùn cummovi, nè cummovi a so viulenza. Nè a forza di i suttibandi, l’ignubilità di i curruzzioni, a prizzighjera di l’animi. Chì l’anumia dici rimundulera, è imponi di zimbà a schiena. Pà unu impiegu, pà un allughjamentu. Pà una cunfratulera o una porta meza aparta. Pà una simplicia scrizzioni à u libru di a vita. In quissu spaziu dundi u salvaticu hè ciò ch’hè custruitu, è dund’idda curri l’invidia – denti di fora – annant’à ciò ch’hè inditu.

L’anumia, dunca, com’è una cità aparta dund’iddi pascini i lubba. Sintitili urulà, sintitili mughjà i so miti è i so prigantuli, feti casu à i so rituali è i so falsi unioni. È vo vighiti infini chì paesu hè u vosciu, è vo cunnoscati u so nomu.


vendredi 4 mars 2016

Via Crucis

Una nuvella di Marianghjula Agostini



À u pisà di u sole, Tumasgiu era sempre smiraculatu davanti à u spettaculu ch’elli li pudianu offre i so lochi : pocu à pocu, u lume avvinghjiva i cuntorni, si sparghjia nantu à e case è falava lindu in li carrughji. Strada faccendu, discitava u so paese incù una dulcezza infinita. Ma questu ghjornu, a spera di u sole era in discurdanza incù a sorte crudele chì si preparava. Oghje si ghjucava a lotta di u bè è di u male, è disgraziamente, ci vulerebbe à andà di pettu à a morte. Tutte e bellezze à l’intornu cuntrastavanu incù l’idea chì a falcina avia da vene à pigliassi un’anima pura stu dopu meziornu. Eramu u Venderi Santu, u messie avia da more, è nunda in l’ambiu di a natura ùn lasciava augurà un affare simule. 

Eri, per accumpagnà l’Uffiziu di e Tenebre, u celu avia seguitatu l’estru di i fideli : s’era cupertu in lu dopu meziornu, è permettia d’amandà incù pena è tristezza u peghju di ciò ch’ellu pò risorge da a cundizione misera di u peccatore. Eri, u supranu avia fattu nasce l’accordu trà l’omu è a natura. Ma sta mane, Tumasgiu fighjava ingiru à ellu incù un sintimu di disarmunia. 

Versu dece ore, dopu à u racuglimentu davanti à l’oratorio, i cunfratelli si metterianu in viaghju per andà à pregà nantu à l’altaretti di i paesi vicini. Una ghjurnata di spartera ingiru à a fede si preparava incù i so paisani, nanzu à u catenacciu chì sta sera, in cità, avia da infradunì i fideli di u cantone.

In aspettandu, bellu calatu nantu à una banca di a so terrazza, beiendusi un caffè, Tumasgiu chjudii l’ochji è, pocu à pocu, si lasciò andà à ciò ch’ellu sapia fà di megliu : abbandunà si à u pensamentu. Si messe à riflette à ciò ch’ella era a so vita dapoi u so ritornu in paese, trè anni fà. Dopu à parechj’anni in Pariggi per i so studii è u so travagliu, avia fattu a scelta di rientresine à mezu à i soi, avia cambiatu vita è mistieru. À quarant’anni, avia fattu a scelta di lascià un postu d’amministratore generale in una grande sucetà per diventà pastore è campà in paese. A so vita era forse appena più straziata ma chì piacè di sente si purtatu da l’anima di l’antenati, di ritruvà a fede è a pratica cumuna chì rilega l’omu à u Signore ! Ogni ghjornu, ogni parulla ogni gestu truvava sensu. L’armunia ùn era certa incù tutti è qualchì paisani u fighjavanu sempre cum’è un Corsu impinzutitu in cerca d’identità. ma a so piazza era quì, a so vita l’avia vulsuta quì, cheta, franca da u tazzu è l’anonimatu citadinu. Era venutu per ellu u tempu d’un altru campà, liberu di tutta sta pressione imposta da u mondu citadinu. L’epica Pariggina era bella luntana, in lu tempu ma dinù in u spiritu di i valori chì l’Omu deve purtà nant’à sta terra. Oghje ùn avia più nisun cuntattu incù ciò chì li paria un’altra vita. A leia chì tutti s’eranu prumessa quallà nanzu ch’ellu si ne rientressi avia tenutu qualchì mese eppo’ e telefunate s’eranu fatte scarse, a primura di e nutizie dinù ; d’Ella, ùn n’avia mancu più vulsutu sentene parlà. Ella ch’ùn l’avia vulsutu seguità… Trè anni dopu, un soprasaltu in corpu accumpagnava sempre a so pensata. In un colpu, s’arrizzò chì ghjera ora d’andà. 

È i ritruvò tutti quelli chì l’avianu sappiuti tramandà i valori santissimi chì facianu d’ellu un figliolu di sta terra. Eranu pochi i lochi di u mondu induve l’omi s’impegnavanu tantu per salvà è trasmette l’usi antichi, induv’ella era sacra a primura di tene à contu u so lucale ! Ogni ghjornu, si facia quì a prova di l’accordu compitu trà u sensibule è u spirituale ! Da radiche prufonde, venia una forza chì purtava l’omi versu l’Altissimu. È a ghjurnata si passò in a pietà, a cumpassione è a spartera. 

A sera ghjunta, i cunfratelli di i paesi vicini si ritruvonu in cità per a prucessiò. Tumasgiu si sentia sempre appena persu à buleghju à tanta ghjente. Tutti si cunniscianu bè è nimu facia casu d’ellu. Ùn vulia dì, fece a scelta di scantà si, chì a so persona è a so anima eranu di cuncorda girate versu u celu per fà penitenza. U Catenacciu s’appruntava è, in un muvimentu cumunu, i passi di l’omi incalconu un ritmu chì pocu à pocu acchetò u so spiritu. Callò u capu è si lasciò purtà da e parulle chì cullavanu ver di u celu : « Perdono mio Dio ». A so anima sana albergava una fede tremenda ma a so cundizione d’omu miserabile li fù ramintata da a parte a più suttana : l’era ghjunta a voglia di piscià dapoi una bella stonda è ùn la ci facia à truvà un locu per allegerì si. Tumasgiu si disse chi, purtà u pesu di i so liquidi organichi seria sta sera a so penitenza. 

Dopu à i vechji carrughji di a cità, a prucessiò messe à falà versu u portu. E terrazze di i caffè eranu piene à buzzeffa ! Tumasgiu fighjava sti ghjovani, pocu primurosi di l’usi nustrali : una mansa di ghjuvanotti capelli longhi chì parianu cappiati da u falcu circavanu à cumparisce davanti à une poche di tonfie chì si n’impippavanu bè di u patrimoniu culturale è religiosu di sta terra ; elli avianu da passà a nuttata à asciuvà mojito ! « Mio Dio perdono »… È cusì girava u mondu dapoi seculi è à l’età di quarant’anni, si cuminciava à fighjà a ghjuventù incù un sintimu di cuntrastu, incù l’idea d’una generazione persa in li so lochi, senza più valori. U tralasciu di l’usi l’addulurava ma, in listessu tempu, li venia a nostalgia di l’epica asgiata ch’ellu dinù avia cunnisciutu. Tumasgiu si dumandò allora perchè chì l’asgiu ùn azzicava chè a ghjuventù ? I penseri aspettavanu piatti per sorge è quand’elli s’arripicavanu, ùn cappiavanu più. Ùn avia micca l’estru penserosu di natura ma di fatti, l’anni chì passavanu incalcavanu qualchì disingannu. Strada faccendu, s’accunciava a somma ma l’epica d’incurenza ùn vulteria forse mai più… À stu mumentu precisu, u so più grande penseru à ellu, pichjava in a so vescica. Ùn pudia più tene ! Li ci vulia à truvà un cabinettu per andà à piscià. Senza fà si vede, si scantò di a prucessiò è si n’entrò currendu in un risturante. 

Una pisciata longa, una pisciata chì li paria ùn finisce mai, u soffiu di u scaricu chì vense infine allegerì tantu a so vescica chè u so spiritu. Escendu, visse u so riflessu in u spechju è li vense guasi a paura : si n’era entratu incapuccinatu in li cabinetti ! Avà ùn era più à duie seconde vicinu, pigliò u tempu di scopre si è di lampà si appena d’acqua in faccia per una rinfrescata. da a sala, li venianu rimori di discorsi è di risate. Nunda à chì vede incù e ragane ch’ellu sentia dapoi eri : quì, si ridia è si ciarlava. Ùn averà nunda à fà si perdunà quessa a ghjente ? Si spicciò d’asciuvà si è d’incappuccinà si torna. Nanzu di traversà a sala di u risturante, febbe un’arretta dumandendu si cumu, in una listessa cità, pudianu cuesiste dui mondi cusì à ritrosa. In sta serata di racuglimentu è di dolu, tanta ghjente indifferente à l’amore di Diu ! Disamurati ! Eppuru, fighjendu in giru à ellu, Tumasgiu vedia sorge tanti gesti chì aduniscenu è riscaldanu u core : u gestu d’una mamma chì taglia a carne di u so ciucciu, un omu è una donna chì si tenenu a manu fighjendu si incù un surrisu ch’ùn chere discorsi, u gestu chì porghje, chì serve l’altru : u figliolu, l’amicu, u parente … E risate chjare d’una banda d’amichi à pusà ingiru à un vichjeru di vinu ricucconu in lu so capu mentre ch’ellu apria a porta per esce in carrughju. 

È un gustu d’amarenu in gola, Tumasgiu si spicciò per raghjunghje u camminatu. Nimu l’avia vistu staccà si di u gruppu è in quattru è trè sette, a ci faria à ritruvà i fideli per ripiglià a prucessiò. Pocu à pocu, ritruvò e vucialate di i canti sacri « Perdono mio Dio ». Passendu davanti à i fideli chì chjudianu a marchja, visse à Maddalena, una di e so paisane chì guardò di caterochju st’incappuccinatu chì s’era scantatu. A pudia fà quessa a penitenza, dopu à avè imbruttatu tuttu u paese incù a so linguaccia è fattu nasce baruffe in le famiglie ! Da a so bocca, in un rimusciu di merda è di bavacciula, esciva una vuciaccia : Perdono mio Dio ! È li si paria forse d’inspirà a clemenza ! À Tumasgiu, li vense guasi a risa. 

Prestu, ghjunse à fiancu à i so cunfratelli è pruvò à rimette u so spiritu in u fervore di a preghera. Ritruvò u ritimu di i passi ch’appacianu l’alma, circò l’acchetamentu. In vanu, era tribulatu. chì sensu avia sta dimarchja chì vulia arricattà l’omu di i so peccati ? Qualessi eranu i so peccati à ellu chì cercava ogni ghjornu di fà a prova d’una vita in armunia incù a natura ? chì penitenza duvia eseguì ellu ch’avia lasciatu una situazione cunfurtevule è l’amore in Pariggi per vene à campà in paese, incù l’idea di serve i so lochi è a so ghjente. Luntanu, l’avia tantu sunniata sta vita di spartera è d’aiutu ; u campà inseme arradicatu à a so terra ! È invece di quessa, ogni ghjonu, li tuccava à scumpete una mansa di conni ch’ùn davanu chè trastagliu è fastidiu. Invece di spartera, a sera, si ne rientrava solu induve ellu, ch’in paese, ùn si parlavanu l’unu incù l’altru. In stu locu caru, veculu tantu amatu di a so zitellina, oghje, landunava… Malgratu a so indiatura, a sapia ch’ell’ùn era micca accettatu cum’è l’altri. Per prova, ùn era mai statu sceltu cume priore, nè mancu dignitariu, nimu li dumandava mai u so parè, un opinione… Trè anni à cercà à piglia forma è sensu per cunfurmà si à un ideale di vita tramandatu da i so antenati ! È per quessa, avia abiuratu ciò chì custituisce u propriu di l’essere umanu : a so manera di pensà, di riflette, u so ghjudicamentu… per fonde si in una matrice malsana chì inturbidia u so cerbellu. È in questa matrice, impussibule di sorte di u suminatu, impussibule per l’individuu d’avè un’altra manera di pensà chè quella ch’ella l’impone u mostru cullettivu ! 

Ghjesù Cristu ùn era micca mortu per quessa ! Era mortu per salvà l’umanità, per chì a so terra porti in ella omi capaci, omi degni, micca ste carognaccie di u paese, bestii cum’è u so culu, ch’ùn si muvianu mancu per core appressu à un cignale o fà si un pezzu d’ortu. Quant’à portà aiutu à quellu ch’hà bisognu, mancu si ne parlava ! Si davanu una cuscenza mettendu in ballu u riacquistu di l’usi antenati ma senza mette in la so dimarchja i valori sacri di l’umanità, senza accettà quellu chì puderia avè un’altra manera di pensà… è sopr’à tuttu a vuluntà di pensà ! È ellu, poveru niscentre, s’era lampatu in sta trappula « Mio Dio Perdono ! » Era diventatu un attore di st’artifiziu è avia cuntribuitu à travestisce a verità. Sta verità ch’in un colpu sta sera, li saltava in faccia. Tumasgiu aprii l’ochji è visse u mondu induv’ellu campava. In stu mumentu di racuglimentu sulennu, visse à Maddalena chì a si chjachjarava incù duie vicine, forse per diciulà nantu à qualchisia di u paese. Daretu à elle, tutt’attillata, a grande Catalina si tenia diritta è fiera. Ognunu a sapia, for di u so maritu ben’intesu, ch’ella si tenia incù u prete. Pudia cumparisce sta sera, nimu ùn l’aspettava in casa chì a so mamma, era stata messa in un ospiziu qualchì settimana fà. Tumasgiu visse a maiò parte di i fideli, u telefuninu in manu per fà filmetti chì serianu prestu spartuti nantu à a reta suciale. Quessa si a spartera ! Ùn mancava più chè un « selfie » incù u Catenacciu ! Poveri à elli ! È dopu à a messa, i cunfratelli di u paese, elli i guaranti di i valori i più suprani, passerianu davanti à ellu incù tuttu u so fume è a pretenzione d’avè fattu un’opera di grande primura ! Ùn avianu mai vistu nunda ma sapianu tuttu. Fattu reale : ùn avianu mai salvatu à nimu, è forse mancu e so anime miserabile è goffe ! A religione di u parè ! Eccu a credenza chì purtava a maiò parte di i so paisani. È tutte ste facende ùn pudianu travestisce chè una crudela mancanza : quella di a fede in l’umanità !

A prucessiò vense à fine è, davanti à u purtone, tutta ricapizzata, una banda di pecure s’approntava à entre in ghjesa, quant’è entre in a mandria. Tutte si n’andavanu un’altra volta à chere pardonu, temendu u ghjudicamente supranu, ma senza avè a minima percezzione di ciò ch’elle puderianu fà di bè in la so esistenza. Indigenza di l’anima ! Cerbelli spachji ! Tumasgiu sentii una lagnanza chì cullava da a terra o da e so trippe ùn sapia più. Forse dinù, u ventu chì si pisava avà mugunava incù ellu. Un soffiu chì scuzzulava e cuscenze empiia u so essere d’un impitu purificatore. Iè, ci vulia à sbarazzà u paese di sta rimigna è à francà l’altri di stu periculu ! Forse fermavanu qualch’agnelli puri ! chì Maddalena, Catalina è tutta sta banda d’incappucinati egocentrichi varghinu à brusgià in infernu incù i so valori è i so peccati ! Tumasgiu si lampò in a fila incù a furia di a timpesta, chjappò dui candeli accesi purtati da i penitenti è cumminciò à minà, colpi è tambate ! À chì pigliava focu per i capelli, à chì per u vestitu. Un colpu minatu da daretu, mezu à e so spalle, piantò a so opera di risanamentu, è prima di chjode l’ochji caschendusine in pianu, visse à Catalina, incù i so capelli accesi, ochji è bocca aperta per accoglie e fiare purificatrice.

Allungatu nantu à u spinu, e braccie ligate in croce, Tumasgiu fighjava i lumi di a cità chì filavanu davanti à u so sguardu torbiu. Ùn sapia micca troppu cum’ellu s’era ritruvatu in sta vittura è in sta pusizione. Ùn sapia mancu induv’ella u purtava ma si lasciava azziculà, manghinatu da a vuchera è u rimore di u mutore. Stranu stu sintimu di liberazione allora chì u so essere sanu paria incruccatu, u so spinu cusì dulurosu… Intese, vicinu à ellu, a voce d’una donna chì parlava. E so parule li venianu da luntanu è ùn e capia micca ma sentia una manu nantu à a so spalla, è n’era sicuru, qualchì sia si primurava d’ellu… Ella !