mardi 18 octobre 2016

I tesori d’una literatura : Anton Luigi Raffaelli

Una cronica d'Anghjulu Santu Pietrera



Di tutti l’autori corsi di spressioni taliana, Anton Luigi Raffaelli hè forse attempu u più misteriosu, u più discretu, è unu di i più grandi. A maiò parte di a so opera esce in u 1863 sottu à u titulu di Poesie Giovanili di Anton Luigi Raffaelli. Magistratu di prufessione, fermerà attaccatu assai à a so residenza di Bistugliu, vicinu da Corti : in e so memorie, rammenta chì u locu fù u campu di i republicani corsi in u 1796 chì, inalzendu a bandera di i trè culori, metteranu fora à Sir Gilbert Elliot. U pesu storicu di u locu averia ghjucatu in l’estru di l’autore : “La mia fantasia, concitata da poetica febbre, popolava talvolta quel luogo di care immagini e di amabili fantasmi”.

È di fantasmi, l’omu ùn ne mancherà mai. Attaccatu à rumantismu, caratterizatu da u muvimentu Sturm und Drang, Raffaelli seguita u filu chì strapiomba l’Auropa è a Corsica dinù. Sunnieghja ancu ellu in un passatu ch’ellu ùn hà micca cunnisciutu, fattu di prugetti è rivolte fiere. Quellu gloriosu di a so isula, duv’ellu averebbe sceltu a spada à a piuma : “Se mi fossi trovato in altre circostanze, nel tempo, per esempio, della guerra dell’indipendenza, oso dire, che invece di cantar molli amori, sarei stato ancor io militante sotto la santa bandiera, e, forsanche, aspirando ad essere il Tirteo di quella guerra, avrei dato più nobil tema alla mia musa.” 

Puru i so puemi pigleranu un' antra direzzione, fendu piuttostu risorge i dubbiti, i ricordi è u dulore. Un chjerchju dedicatu à l’età d’oru di a giuventù : L’impero della bellezza, Partenza, Ritorno, Illusioni e rimambrenze. Ma sopr’à tuttu, à a manera di Dante è Beatrice, Raffaelli serà durante a so epica u più grande cantadore corsu di l’amore persu. Difatti l’omu ùn si rimetterà mai di a morte di Elisa, giuvanotta cun quale duvia marità si. Sicondu à a fola, zucccherà ancu u so nome nantu à tutti l’arburi chì circondavanu a so pruprietà. U so Lamento sulla tomba di Elisa hè u ribombu di issu stridu di pena, è vi prupongu di sente ne u principiu. 

Ecco di Tavignan la nota sponda
Dove or non s’ode, fra il notturno orrore,
Che il mormorio della fuggevol onda.

Tutto ha posa... del tuo grado sopore
Cortese, o notte, al mondo, a me sol sei,
Chè il giorno, oimè ! non basta al mio dolore ;

E a stender va sul ciglio sol di quei,
Cui sorride fortuna, il sonno l’ale
Placide, e fugge dai mesti occhi miei.

Ah ! poscia che oscurò morte fatale
Quella che amor fec’esca a’miei desiri,
Beltà, che pure non parea mortale,

Qui vien sovente il cuore i suoi sospiri
A esalar tra le chete ombre ; e nei strani
Del mio turbato immaginar deliri,

Un parcorsu longu ma una vita literaria corta è giovana abbeternu, eccu u destinu d’un omu chì ghjunghjerà à scantà si di a so mossa à l’ingiru pè diventà a malincunia incarnata.


Illustrazioni : Caspar David Friedrich, Mann und Frau in Betrachtung des Mondes, 1835.


mardi 11 octobre 2016

Storia Meludia

Ornella Nobili t'hà 15 anni, hè un' eleva di prima di u liceu di Balagna... U testu ch'idda ci manda hè una favula chì hà abbaraculatu u cumitatu di littura di Tonu è Timpesta. Tr'è no, semu firmati smaraviddati, è ci voli à palisalla. Certu, ùn vulemu chì i nosci lodi t'avissini l'effettu di paralizà un' opara ch'ùn dumanda chè à spannassi, ma hè bè par leghja i testi di 'ssa qualità, è par iscopra i scritturi novi di 'ssu niveddu ch'iddu esisti u nosciu situ. 'Ssi pochi parolli, dunca, par dì l'onori ch'hè u nosciu di pudè publicà 'ssi primi passi di criazioni. 

Una nuvella d'Ornella Nobili

Per sti tempi di nuvembre, una nebbia angusciosa avia accintatu u paese. L'angoscia cum'è fanale di a stagione, maghjina di l'acqua chì sgottava long'à a finestra è chì si purtava e vistiche d'un passu sicuru annant'à e piastre di a miseria. U paese, vivu d'una centina d'anime, era dinò accintatu da u paradossu di a sulitudine. Cum'è sempre da ch'ellu avia cuminciatu l'inguernu, era pusata inde u mo sedione è curava a corsa di e gocce, da dì chì dipoi a nascita ùn avianu tantu sfruttatu i mo piacè. Per assuppà st'ambiu pisiu, avia sempre primura di scegliemi un bellu dischettu da lacallu girà à voline più. Oghje era un ghjornu spiciale : vultulendu a cantina da fà passà u tempu, m’era buscatu un gramofonu di sottu scala, ch’ùn l'avia mai vistu nanzu. Era tandu tempu di pruvallu. A prima nota, po tutte quelle chì seguitonu, funu d'una magia senza paru.... Mi si paria d'ùn percepisce più e cunfine di u reale. Pianu pianu, m’era lasciata purtà da un' ombra pagna, da mumenti schjetti à stonde incerte da eiu solu cunnisciute, à tal puntu ch’eo mi dumandava s’è ùn curria appress' à a mo propria cuscenza... A seguitava di più in più prestu, finch'ella sparischi in u mondu scemu di a mo fantastichera... Penciulava, sarrati s'eranu li mo ochji...

Era un omu vechju di un populu anticu, chì mancu più a storia ùn ne vole parlà. D'allegria è di puesia, di malincunia o d'armunia, scrivia li so passi... Marchjava, stelle sperà spente in l'ochji, duve firmava stu pezzucciu di gioia chì luccicava ormai pè li so ricordi. Signozzu spannatu in la so mente natura, chì cheria più cà mai sole. Campava nant'à a strada di i periudi infilarati, imbulighjati trà a pace di quì è u rimore ghitarra di tandu... Lu si era agguantatu u silenziu. S'era accansatu da u rimusciu di u fora ballerinu è cuntava i soii, troppu prestu sminticati da e calusgine d'un avvene infiaratu. Una scrittura scappera l'aiutava à ritruvà a dulcezza d'issi nuli luntani, quandu chì l'aria cocculu li si falava addossu è li chjuvia l'ochji. Solu, a sera à lu fucone, bichjeru scurdà ind'una manu, lettera pensà inde l'altra, li si giravanu in capu li so sonnii zitelli, mucati da lu scambiu fatale di u mondu... In a funtana di u so core curria sempre l'acqua amore, supranata da u ghjargalu furiosu di a so mente. Ùn avia mai cappiatu nunda, è s'era sempre azzincatu à i pochi visi sguassati chì u tenianu arrittu. Ma st'ultimi tempi, avia persu a voglia d'avanzà, feritu ch'ellu era da u sempiternu frombu di l'omu chì tomba. A musica fiera di u populu vincitore ribumbava in ogni locu, ma era scarsu da sta festa di nisun sensu. Era di quelli chì, più cà una vittoria tamanta, vidia in u spuntà di e truppe gluriose a scunfitta di l'Umanità. Avia capitu, cù a so riflessione di poca primura, chì quandu si principiava una guerra nim' ùn avia da vince... Tutti ci avianu da perde le so passione è la so fede in u benestà. Dop' à i rimuroni, a guerra lacava forse un viotu da ùn avè forza per trapassallu... Ùn si pudia più arrembà à nunda, mancu à st'estru paisanu chì u cappiava pianu pianu... Strutti eranu li so puntelli, è ùn ci s'avia da fà nunda... D'infatti, circava cumpagnia serena da pudè culmà stu mancu chì, cum'è l'acqua assalta a petra, u strughjia pezz' à pezzi... Circava un puntu cumunu à tutta sta leva tronca da u ventu di u putere… Tandu apria a cascia, è ghjera una vita sana chì sfilava davant'à ellu, maghjine paradisu da cima à in fondu di u so estru... Ramenti letti da impastà torna a casa di l'omi. Sbuccime di sintimi chì tornanu avà in capu meu, mutati da un' epica à l'altra ind'una scatulella emuzione. Sintimi chì oghje movenu li mo sogni, scena d'ogni vita fraterna... 

-Piombu ! Cosa s'hè passata ? Croscia è stupida, m’era svigliata. Pocu à pocu, capia ciò chì vinia d'accade è misurava u pesu di u m’addisperu, postu in cim’à st’altare chjusura ch’era u mo sedione... Tandu, s’ellu ci era qualcosa da ritene di stu crucivia multiseculare, era di fà chì sti scenarii spaventu ùn si riproducessinu mai più. Ghjera vera, cosa custava di chjachjerassila una stonda cù l'unu, di spassighjassila qualchì mumentu cù l'astru, parolle vane è idee falze luntane ? Scambianu po l'annate è l'epiche, ma s'avanza sempre cù i listessi ghjochi, e listesse sorte messe ind' una parte di a mimoria cumuna, scurdate è riprudutte à l'infinitu... À buleghju è imbulighjati, da Ghjesù Cristu à l'omi farri, l'atti seguitanu un circulu pricisu è assassinu... Ùn ci si ponu francà, ma si pò fà ch'elli ùn scambiessinu e manere di fà è di burlà ; è quessa, ghjera una musica ch’avia trapassatu l'anni chì a m’avia fatta capì. Eccu ciò ch'ella pò fà a musica, ancura maiò di u campà d'ogni sughjettu... 

Storia Meludia, fatta da mumenti duv'elli si crocianu i destini...


dimanche 9 octobre 2016

Mario Rigoni Stern, Nutizii di L'Altipianu

Una cronica di Stefanu Cesari



In 38 Rigoni Stern s'era ingagiatu, hà fattu a guerra in Francia, in Grecia, in Albania, hè statu imprigiunatu da l'Allimani dopu chi l'Italia avissi resu l'armi (8 sittembri 43). Hè dipurtatu, finisci par scappà in Austria, è volta in i so loca à pedi, a sera di u 5 mai 45.

In 1943, Mario Rigoni Stern, Cacciadori Alpinu di a divisioni Vestone fughji a intrappulera di i truppi taliani da i Russii. Iddu sarà unu di i pochi omini à vultàssini in i so loca.

Sti mumenta duri di a so vita ani da custituiscia i fundazioni di u so primu rumanzu, il sergente nella neve, è a guerra d'una manera o d'un' antra hà da essa sempri prisenti in a so opara. Purtantu, ùn hè micca un scrittori di guerra. Ciò chì accupa tutta a piazza in u so travaddu di scrittura, hè u ligamu trà l'omu è u so locu, u locu saria l'Altipiano di l’Asiago, è andemu fianc'ad iddu, à iscuntrà i paisani, ghjurnatanti, cultavadori, cacciadori, è à sparta un attimu di a so viva. Simplicia, prufunda. 

Natu in 21 è crisciutu nant'à l'Altipianu, a tarra faci l'omu è u scrittori. A cumunità duva iddu cresci hè ditta di « i setti cummuni », è ci si rispetta sempri a lascita di l'anziani. Furesti è chjosa sò distribuiti ad ugni partianu di manera uquali, a tarra hè di quiddu chì lavurighja. È tandu a vita civili era gistita da un cunsiliu di paceri barbibianchi. Oghji pò parè un' antru mondu ma sta menti, sta manera d'essa cummunitaria si ritrova in a so scrittura è spiega d'una certa manera chì Rigoni Stern s'intaressi à pona i so parsunaghja micca par raportu à un’ analisi psicologica ma par raportu à a so piazza in stu picculu mondu suciali, à i so raporti cù a ruralità. 

Sò i fundamenta di a so scrittura, i fundamenta di a vita rurali. Veni à di i valori, murali, l'aiutu, u raportu di fratiddanza. I fundamenta di a so scrittura sò l'attinzioni particulari, acuta, ch'iddu t'hà pà i minimi cosi di a vita campagnola (arburi, pianti, aienti è mistieri, pastori, carbunari, cacciadori, animali, manzi è salvatichi, i ghjacari, loca, attività è staghjoni, a muntanera, a sulitudina nant'à u pianu, a natura, è l'abi, sempri prisenti, tanti nuvelli è scritti li sò cunsacrati). Ci hè una grandi affizzioni pà u dialettu, pà i canzoni, pà i raporti umani, è tuttu servi à renda, fideli, un’ imagina di stu picculu populu chì era u soiu, u più pricisamenti pussibuli, in u so tempu è u so locu, à cuntà a stodia di sta civilisazioni di a muntagna. 

« Scrivo di luoghi paesani, di ambienti naturali ancora vivibili, di quei meravigliosi insetti sociali che sono le api, ma anche di lavori che lentamente e inesorabilmente stanno scomparendo. Almeno qui, nel mondo occidentale.

Troverete piu avanti storie di animali selvatici e di uomini che vivevano, e qualcuno ancora vive, in un ambiente chi, ahimè, è sempre piu difficile conservare. Natura, ecologia, parchi naturali, paiono parole riscoperte e di moda : ovunque se ne fa un gran parlare ; e certe volte, appunto perchè di moda, con poca cognizione e a sproposito. »

Puri dura (è l'autori a dici, simpliciamenti) a vita campagnola hè liata à a parcizioni d'una felicità prufunda, evidenti. A felicità di l'essari simplici, di a famidda è di u so calori, di u sustegnu trà cumpaisani. Ci voli à travaddà in i chjosa è in furesta ma ci hè ancu a suspresa di a nivi chì veni, di l'aceddi di staghjoni, di i primi partiti di caccia.

Una cumpassioni smisurata trova a so piazza in i pagini di i so libra. Par tuttu ciò chì campa sutt'à u celi. Hè di sicuru a spirienza di a guerra, ma micca solu. Hè una quistioni di civilizazioni, ripiddu a parola, incalcu à nantu, è di raportu à u mondu. Una cumpassioni pà i ghjacari chì sò i parsunaghji strasurdinarii di parichji raconti, pà i fasgiani, i cioccia di muntagna, tutti i bulami chì Stern hà presu u tempu di cunnoscia, è pà l'omu trà tutti, l'omu liatu ad ugni parti di a vita è chì u so pulsu batti un ritimu univirsali. Un quilibriu finu è fraghjuli manteni liatisi stu mondu è l'umanità, è l'umanità si pò cuntà à milliardi, è l'umanità intreva hè un paisolu inalpighjatu in a so vaddi, hè a stessa cosa. L'umanità di Rigoni Stern hè vardata da una ligna di bugna, è l'abi bufunighjani, u segnu evidenti chì u mondu si rinnuvillighja senza mora mai, è chì ciò chì era sarà torna dumani o un ghjornu. « Setti volti boscu fù, sarà setti volti pratu ».