samedi 28 janvier 2017

Jaime de Angulo è i Pit River

Una cronica di Stefanu Cesari


L'autori di stu ricacciu hè chjamatu simpliciamenti « doc », da l'indiani Pit River di California, duva s'era stallatu è avia campatu parichji anni di a so vita. Ma u veru nomu di quissu chì hè duvintatu una vera lighjenda oramai in America è altrò hè Jaime de Angulo, i so parenti erani spagnoli ed hè nantu in Francia, in Parici, in 1887. A dicessetti anni movi pà l'Americhi, è si dici ch'iddu si perdi in i furesti prufundi, in l'alti curdigleri. Si dici ch'iddu faci un tempu u vardia in i prighjò di u Honduras, si dici ch'iddu hè vaccaghju à a frunteria sin' à stallàssi in u Wyoming. In 1906 hè in San Francisco nanz'à u tarribuli tarramutu. Cunviighja i bandi di cavaddi nant'à ottu centu chilometra è piu, si stalla è cumencia à fraquintà l'indiani di u nordu di a California. A so cunniscenza hà da fà ch'iddu duventa un cullaburatori di l'università di Berkeley, scrivi, faci i ricerchi, publichighja raconti è scritti in parichji rivisti di l'epica, fà è fà, nanz'à i so quarant'anni hè ricunnisciutu com'è una rifarenza di a linguistica di l'ovesteru è si dici ch'iddu cunnosci una quindicina di lingui amerindiani sfarenti, certi rari, o pront'à spariscia.

« Indiani in bleu di scina » hè u scrittu u più famosu di l'autori. In bleu di scina, in tinuta di travaddu, u titulu in sè hè più chè un prughjettu di scrittura, hè una manera di veda l'altru, un raportu chì si stabilisci trà un omu è un antru. Micca capi impiummati, micca muccassini, nienti di pittorescu chì pudia piacia à i turisti o à l'avvinturieri brammosi d'altrò à bon pattu. 

Ciò chì faci u prezzu di stu racontu d'ottanta pagini, ch'omu pò leghja in un oretta ? A vi dicu subitu : l'omu hè riisciutu à varcà a fruntiera, à cambià di panni, in a so propia vita, è in u so modu di pinsà, di manera talmenti evidenti, cumpleta, ch'iddu hè capaci di cuntàccila in pochi paroli, simpliciamenti è u cridimu, senza dubbità mai.

L'aienti chì l'ani accoltu ùn l'ani più cunsidaratu com'è un omu biancu ma com'è calchissia di i soia, cù un' ascindenza spagnola quantunca, ma chì ùn scunfacia micca.

Si dici (à l'iniziu c'era a boci) chì à principiu ci hè statu l'intaressu smisuratu, brama più chè simplicia curiosità, pà a lingua di i Pit River (lingua chì nisciun’ omu biancu cunniscia nemmancu era capaci di praticà). Era frasturnatu Jaime de Angulo da u fattu chì un gruppu d'omini in apparenza firmatusi à l'ità di a petra è cussì alluntanati da a tecnulugia, da i sapè muderni, pudissi avè una lingua cussì cumplessa. 

Amparendu ghjorn'à ghjornu l'intunazioni, a musica di sta lingua strana, hè invaditu da « u spiritu indianu ». Di sicuru u linguistu - u scientificu - vinci calcosa, ma l'omu in l'omu supratuttu vinci, s'allarga è cresci. È cumencia à parlà d'un' antra manera, avendu cunquistatu un' arti mistiriosa, insignata da l'indiani, quissa di u contastodii. Di a parsona chì palisarà i lei stabiliti trà a magia è u cutidianu, l'omini è l'animali, a prufunda furesta è u fuconu caru, chì sò cosi tramandati d'antichissima mimoria, soca, ma di pinsamentu suttili, di spiritu. Eccu, a parola ghjusta.

Aprasi à u sensu maravigliosu di u mondu, à cio ch'iddu t'hà di stranu, hè civilisazioni.

Un mondu di familiarità finalmenti, cù tutti l'essari chì u cumponini. S'impara chì raporti si devini tena cù a propria ombra, comu attena u puteri magicu di i damaagomi (fandoniu, spiritu, vilenu, midicina, u mali è u contramali), comu circà u tinihowi, u duppiu animali, chì pruteghji a vita di l'omu liatusi.

A vera chistioni hè finalmenti quissa :
À chì bonu campà, sì l'urdinariu ùn hè strasurdinariu ?

Illustrazioni : Navajo girl, 1904, Edward S. Curtis

samedi 21 janvier 2017

Perdizione

Una nuvella di Fabien Flori


Una nuvella chì ci veni da u propiu bloggu di l'autori (Di quì è di quallà), è chì ci porta sempri versu a puetica d'un' altra Auropa, luntana è scunnisciuta. Ma in un righjistru più bughju  chè di solitu, è chì Fabien Flori ùn avia ancu sfruttatu sin'à avali. O quandu T&T riduventa Tarrori è Fantasia u tempu d'una littura...


Qualchì nuttambulu s’attardava in i caffè di Lipscani, ‘ssu vechju Bucarest chì i Rumeni chjamanu, orgugliosi, « Petit Paris ». Eppuru, ‘ssu quartieru ùn era più chè u fantasimu di ciò ch’ellu era tandu, quandu a cità di a gioia pigliava un accentu pariginu. In u frattempu, Eminescu, Enescu, Ionescu, Brancusi, Grigorescu, Baba, Cioran, è tant’altri, eranu smariti lascendu urfagni ‘ssi carrughji. D’ogni stuccu di e facciate gangrenate da l’abbandonu si staccava avane qualchì branu di ‘ssa cultura, ogni curnice lasciava induvinà a trina culturale fine è superba chì cimintava i valori sicreti è esuberenti di ‘ssu cruciamentu trà u mondu slavu è a rumanità, offertu avà à un cunsumerisimu vulgare è veloce.

Oramai, ‘ssu mondu si strappava à pezzi è da ogni tafone sburdava a so trippa è u sisu d’un baschicciu fracicu. A raccaglia curria à mezu à l’arterie di Lipscani, a plebaglia si sdraiava nant’à i suffà di ‘ssi caffè ustentati. Trà e cuppe di spumante, trà e botte di vinu, trà e sciuppine di biera, u fecciume è a burghesia imbulighjavanu i so liquidi curpurali, rutulendusi in a fanga è u rucitu, ingannati da un succubu per unu, da un incubu per l’altra, adurendu a lussuria è u lucru, a faccia nascosta da e volute di fume è u piacè rimurosu cupartu da a musica elettronica. L’aria tepida è avviziata di ‘ssi diletti amurosi era resa da e bocche d’aerazione di i caffè è si cundensava sottu à l’azzione di u freddu per furmà una nebbia russiccia ingullita da e tenebre.

À u primu pianu d’un casale di mercanti ebrei di l’ottucentu, una zitella spitturicciata lasciava u so sudore lubrificà un’asta d’acciaghju crumatu. Sarpucciu appena esciutu da l’ovu è digià pervertitu, u so corpu lattosu d’aduliscente s’inturchjulava ingiru à a barra lucichente. Dui omi acciaccavanu u so annoiu à mezu à i miasmi morbi di ‘ssu cabulò, i so ochji lubrichi liccavanu u corpu giuvenile di ‘ssa principessa dicaduta chì avia digià rinunciatu à i so sonnii di gloria. A bavacciula grisgia chì avia invasu a facciata di u casale era finalmente intruta nentru, si sparghjia in ogni locu, da i cabinetti cughjosi à u bar, nant’à i muri, nant’à e carreie, infracichendu sin’à l’anima di i dui cretini arinati nant’à e so frustrazione.

A bila paria d’esce da i pori di u primu, Mihai, una spezia di ruspu techju, un scherzu di a natura chì annigava a so miseria intellettuale in u beie è u magnà. Passava e so nuttate trà a Calea Victorei è a Strada Lipscani, campendu à rapina, un vigliaccu è un pigru di prima trinca sempre prontu à qualchì malfatta. A so pella tesa da rompesi avia pigliatu un culore cirosu ghjallu per via di l’eccessi, furmava unepochi di pieghi limichendu chì u suchju urnava u cullettu di a so camisgia d’un alone stratificatu. U lardu li strignia a cannella brusgiata da u tabaccu è a palinka à settanta gradi. Mihai ùn sintia di nulla, era un pezzu ch’ùn vidia più a billezza ingiru à ellu, ogni tantu, escia da a so briachina da chere cù a so voce arghita un antru bichjerinu di palinka. Appena sparsu in u sangue, u velenu u ciumbava in un benistà artificiale, si n’impippava d’ellu è di l’astri, li firmava pocu tempu da campà, a sapia.

À dui tavulini da Mihai, Vasile era l’archetippu di u tippu bè, maritatu cù una moglia innamurata è babbu di dui figlioli affettuosi. Vasile era l’erede di ‘sse grande famiglie di Bucarest, colte è nobile. E fate avianu azziculatu u so veculu per fanne qualchissia di struitu, cù una bella situazione, scamattendu e carte di u destinu s’ellu ci vulia. A vita li avia uffertu una scala santa, scola privata per i zitelli, vacanze à u mare è in muntagna, appartamentu burghese in u Parcu Herastrau, Vasile avia tuttu ciò ch’omu brama, o guasi. Travagliava à pochi passi da ‘ssu cabulò, passava davanti ogni sera, ma stava sempre capibassu quand’ellu vidia affaccà l’insegna luminosa russiccia di u bar di notte. Eppo’, una sera, avia rimarcatu ‘ssa giuvanotta chì i tacchi longhi è fini chjucchittavanu nant’à u lastricu umidu è ghjalatu di a strada Lipscani. S’era lasciatu ingermà è abbandunendu e cunvenanze di a so educazione, calpistendu e regule di a bona crianza, avia seguitatu u passu eroticu di ‘ssa criatura, sin’à a so tana, u cabulò di a Strada Lipscani. Avia francatu senza trimà l’usciu, u visu rossu inciaparatu ma eccitatu da l’idea d’incanagliassi un’oretta, ghjustu per tuccà un bichjeru, a so moglia ùn ne saperia nulla.

Amadea era u so nome. A so capillera nera è ricciulata sciolta nant’à e so spalle li dava qualcosa d’Emilie Flöge, ne avia a billezza surprendente, quella d’una Salomè di a mudernità, appena sbucciata è digià donna fatale. Vinuta in a capitale da a Bucovina per studià à a prestigiosa Accademia d’Arte di Bucarest, avia brusgiatu in furia u so risparmiu è, senza dì nulla à nimu, accittò un impiegu di ballerina in una discoteca. À pocu à pocu, sguillò in a notte per finisce meza spugliata in ‘ssu cabulò di a Strada Lipscani, abbandunendu u so candore d’anima à a faccia d’unepochi di scarafagli. Cum’è à u solitu, dopu una ghjurnata di corsi à l’Accademia, Amadea allisciava u cliente in u sudachjime di l’aria tepida è i decibel stupati da e casce sunore di u cabulò. E so curve undulavanu davanti à e pupille dilatate di e frustrazione, dutturessa senza urdinanza di a sulitudine. Scupria una spalla, una coscia, mustrava una puppula, micca di più, l’esibizione era diventata l’epidermu di a so vita schizofrenica cù a suddisfazione finta d’arricà una cumpensazione à a sorte di qualch’anima sgangarata.

Mihai, l’ochju torvu, un filu di bavacciula trà e labbre, facia nice di pate a so sborgna. Infatti, avia rimarcatu a prisenza pruvidenziale di ‘ssu burghese vinutu quì à incanagliassi è chì si truveria prestu in i guai. Allegerisce à ‘ssu pullastru da u so purtafogliu seria un colpu faciule da rimpattassi è Mihai a sapia. Ma per ora, Vasile ùn tinia più, a buscica gonfia da e biere, addentrò in u curridore strettu chì curria sin’à i cabinetti. Da ch’ell’entrì per suddisfà i so bisogni, una puzza d’ammoniacu nata da a riazzione chimica di l’urina vechja cù u ghjessu di i muri li brusgiò e narice. Aprì in furia a scruchjetta di u so calzone per cacciassi a voglia, un pisciu zeppu è furzatu cascò in a vasca cughjosa mentre ch’ellu ritinia u so rispiru. À pocu à pocu ch’ellu si ghjutava, u so visu s’appattò è affissò un piacè beatu chì a digestione di u luppulu accumpagnava da qualchì borborigmu sunoru.

Compiu u spettaculu, Amadea sparì subitu daretu à una tendina. A tela dissimulava a stanzina dedicata à l’artisti chì accittavanu di pruducesi in ‘ssu busgiu. U chjaruscuru facia nasce un decoru d’ombre chinese lascendu scopre l’intimità è e curve erotiche d’Amadea. Quandu Vasile escì da i cabinetti, u so sguardu vitrosu firmò incalamitatu da a scena, un brividu li percorse a schiena è un calore intensu l’invase. U spettaculu di ‘ssa gurgona l’attirava quant’è u stumacava, era un’emuzione nova è vergugnosa per l’erede di bona famiglia ch’ùn riescia più à ammaistrà i so sintimi. A so libido bullia è una frebba cullò da u so bassuventre, li brusgiava e stintine da l’internu, un fiume di piombu in fusione curria in u so sangue è facia batte un polzu chì uscillava trà una pulsione di vita è un istintu di morte. Allivatu cù a voglia di pussede à l’astri, Vasile ùn cuntrullava più nulla, petrificatu davanti à a bruttalità di u desideriu.

Vasile ùn era ancu da vultà, Mihai s’impazientava è, à purfine, seguitò cù discrezione l’orme di a so preda, a piglieria à calci in i cabinetti senza chì nisunu si ne accorgi, seria ancu di più faciule. Ma, appena intrutu in u curridore, Mihai sentì un currente d’aria è rimarcò chì u finistrellu di serviziu era spalancatu, « Porca miseria, si n’hè andatu ! », grachjò u ruspu techju dilusu, guasi in zarga. Fendu finta di nulla, u pullastrone era partutu senza pagà e so biere, l’avia ingannati à tutti. Tandu, di dispettu, tal un cane chì marca u so territoriu, Mihai sfece a so scruchjetta è schizzò un pisciu serzatu, impiastrendu i muri è e chjappelle di i cabinetti, eppo’ passò davanti à u lavellu, micca per lavassi e mane ma per vardassi in u spechjucciu scuppulatu è stancu di rispichjà u fecciume. Fighjendusi, s’avvidì chì, daretu à ellu, a tela di a stanzina era strappata. Pianamente, fece entre u so capu in u tronciu è fù presu d’un stupore fretu, Amadea ghjacia in tarra, meza spugliata, l’ochji spalancati, a cullaghja tumefatta. U so sguardu zitellinu cristallinu ùn sprimia più nulla è paria di circà una manu amica chì e so labbre purpurine ùn cunniscianu u nome. « Porca miseria ! Ma qual’hè ‘ssu tippu ?», Mihai era sturdulitu ma dopu a surpresa si riprese subitu, seria u cliente perfettu per a pulizza, ci vulia à andassine in furia nanzu chì i dui cerberi di l’intrata s’avvidissinu di qualcosa. Ùn ebbe u tempu d’abbuzzà un gestu ch’ellu si ritruvò cù a canna d’una pistola nant’à u tupezzu.

Vasile accendì u mutore di a so berlina, ùn sintia di nulla, un surrisu stranu sfurmava a so bocca, avia da entre in casa, basgeria à i so figlioli, a so moglia ùn si dubbiteria di nulla. Mentre chì i carrughji sfilavanu trà a Piazza Rumana è a Piazza Victoriei, si vardò in u ritruvisore, ùn era più solu, daretu à ellu, nant’à a banchetta, l’ombra d’un arcanghjulu senz‘ale si staccava in u chjaruscuru di l’illuminazione urbana. In un idioma misteriosu chì li paria di cunnosce da seculi, Vasile cappiò, « Elahi, lema azavtani » (1) ? Ahriman era vinutu à circà a so parte, e tenebre aspittavanu à Vasile. A radiu diffusava « Ashes to ashes » (2), un vechju successu di David Bowie, « My mother said to get things done, You'd better not mess with Major Tom, …»


(1) « Diu, perchè m’ai abbandunatu » ? (lingua aramaica)
(2) « Polvara turnerai à diventà polvara »
(3) « Mamma dicia, per fà e cose cum’ellu ci vole - Seria megliu d’ùn friquentà à Major Tom » (Major Tom = cucaina)


samedi 14 janvier 2017

Mayaula (2/2)

Una nuvella di Pierre Savalli


E voce di Raffalli è Biancarelli, pè accumpagnà a fine di u sunniacciu africanu di Pierre Savalli... In u bufunime di e mosche è i stridi d'agunia d'un cuntinente...


Oghje u prufittu hè miseru. Stu capu di zitellu ùn hà nisun valore. Ste famiglie ne anu ancu più pocu chè noi. Ma cumu serà pussibule ? U campu induv’elli sò ghjunti à piattassi hè una trovula fangagliosa induve e mosche scumpetenu u locu à zinzale più grosse chè elle. Ùn ci si pò stà da a puzza. Attacchemu in gruppi. Incursioni rapide, incapaci ch’è no simu à stà più di qualchì minute ind’è stu puzzicheghju senza tettu, chì ghjova di paese à quelli scappaticci rugnosi, runzicati da a dissenteria è u colerà. L’accetta li parerà bella chè dolce. Sè no fussimu ghjunti ùn sia chè dece ghjorni dopu, averebbimu trovu quì solu cadaveri in scumpusizione, ingutuppati cù linzoli scuri bufunanti. E lacrime di stu zitellu si ne falanu avà trà e mo dite. Ùn pianteranu mai di corre ?

Quand’elli si n’andonu i bianchi, mi truvò senza travagliu. Tutte e intraprese per quale elli travagliavanu fughjiinu. Sapianu ch’ella s’appruntava una catastroffa ch’elli avianu indirettamente messu in ballu. I bianchi sò carogne di pelle latticinosa, fantasimi sbiadati di l’aldilà ghjunti à ficcà e so sanne in a carne mora di u cuntinente primu. Malgradu u mo odiu piattu per quelli chì ci avianu cundannati à seculi di limosina, a l’aghju pruvata à imbarcammi per l’Europa. Ancu sta famiglia chì ghjera stata cusì brava cù mè ùn volse piglià stu risicu postu chì l’auturità ricusavanu di lasciacci parte à noi, à minimu di pagà un imboccu spripusitatu. Fighjava dunque alluntanassi l’avione voltu una destinazione chì mi serebbi per sempre difesa. Mi ne vultò in casa mea appesu à un fula-fula, sullevatu di vede parte à tutti sti bianchi è tristu à tempu di firmà prigiuneru di u mo paese è di a mo cundizione. I bianchi scapponu pianu pianu, senza spaventu, parechji mesi prima di a splusione di u paese.

Fora, i mo cumpagni di macellu ùn ci sò più. Sò solu cù e mosche è l’ombre invisibili di sti zitelli. Quantu capi torna da stancià a mo sete ? Quantu zitelline scapate da arricattà a meia ? Ùn ci possu stà di più quì, stu capu cummencia à pisà u piombu. Mi si pare di più in più chì a furesta ci si manghja, ch’ella suchja u nostru sangue, aggusta quellu di i nostri figlioli. Si techja di e nostre suffranze, si vindicheghja di u male chì l’omi facenu à a terra. Sinnò cumu ferebbi per esse cusì bella è diviziosa? Chjodu l’ochji è tacche nere, rosse, verdi è torna rosse ballanu sottu à e mo palpule. L’omi, a terra, a furesta, eppo' u sangue. Cù u pinzu di l’accetta, inzeccu sta terra pulverosa sperendu di vede affaccà qualchì candella di stu sangue, quellu di mamma o di i mo fratelli. A fiamma ùn face altru nunda chè dipinghje un surrisu scherzosu, una spezia di smiley ridiculu è versighjente.

Mi piacianu sti zitelli. I picculi bianchi. Quandu ch’eo era di serviziu u dopu meziornu, venianu à spessu à discorre cù mè. Mi punianu quistioni nant’à Papa Jeff. S’ella era vera ch’ellu avia fattu a guerra in Europa, s’ellu avia in veru vint’un figliolu è trè moglie, s’ellu era statu spatriatu da i Belgichi. Parlavamu di ballò è di musica. Mi parlavanu di i so lochi è eo di i mei. Ùn mi sò mai trovu in armunia cù bianchi quant’è cun elli. I nostri scambii prufittavanu à tutti, li n’amparava quant’elli mi n’amparavanu. Per a prima volta, mi truvava à parità cù i bianchi. Sintimu piacevule è impatibile à tempu. Paradossu di a nigritudine. 


È po’ ci hè statu l’affundamentu. Dopu à quissu di u culunialismu, u cunfortu opressori di a dittatura si svapurò com’è un nivulu di fumu suffiatu da u ventu. I trenta dui anni di regnu di u maresciali Mobutu Sese Seko Kuku Ngbendu wa Za Banga cissoni più prestu chè u tempu nicissariu pà prununcià u so nomu. Dì chì u paesu si vastò in u sprufundu saria un eufemismu. Di ‘ssi Noà cummandendu i piroghi senza rema, eccu ciò chì no’ eramu. Ben sicura nimu sapia natà è u solu mezu di francassila da l’annighera fù di pricipità quissa di u vicinu, torra una volta, sfundarulà i capi. A “legi di a giungla”, com’iddi dicini i bianchi ùn hè altru chè a legi di a miseria. C’eramu persi, ma eramu libari. L’usu di a kalachnikov è u manighjumu di a macetta duvintoni i fundamintali di ‘ssa nuvella vita d’omini libari. Aghju presu l’armi, quindici anni di cumbatti è d’àndara, quindici anni di biotu. Socu stancu mortu. Ùn sunniighju più, nisciuna vita hè pussibuli è a morti mi dà u telu. Ùn mi camu più dipoi cinqui ghjorna, ùn mi sentu appaciatu chè à quissu mumentu, com’è dopu à un urgasmu, quandu i capi sò cascati è chì u silenziu, infini, hà rimpiazzatu i briona.

Bufunighjani i muschi, baddani, sò l’anima di l’Africa, u so pulsu, u so ritmu. U tempu di l’omini hè rivucatu, a partita hè vadanta. Baddani, baddani à u ritmu di i capi chì cascani, è quand’iddu sarà cascatu l’ultimu capu, baddarani torra pà a mimoria di i capi chì cascaiani. Duvintaremu i miti, po’ i Dia, è i muschi ci ludarani com’è iduli, è a vita di l’omini duvintarà a so Bibbia, è saremu immurtali quant’è tutti i Dia, prisenti par mai, ludati pà i seculi è i seculi. 


vendredi 13 janvier 2017

Mayaula (1/2)

Una nuvella di Pierre Savalli


Traduzzioni à quattru boci pà ‘ssa nuvella di Pierre Savalli. O quandi u cumitatu si dà a mani par fà nascia un ughjettu singulari è plurali in u stessu tempu… È porghja ‘ssu testu à u littori, com’è una piulata in fronti… I primi à purtà i colpa, oghji, sarani Acquaviva è Antonetti…


Aghju in e mio mani u capu d’un zitellu. Avarà cinque o sei anni à u più. Quant’ellu pesa. A capillera hè impiciata di sudore è i so ochji pienghjenu sempre. Luce in a bughjura cum’è una stella fughjiticcia, superba eppo’ smarita. L’allisciu, hè dolce è tepitu. Aghju in e mio mani u capu d’un zitellu, tene, sanu sanu in una sola manu, quant’ellu pesa. A lama hà corsu cusì faciule sottu à u so tupezzu. Tarra rossa nuvella. Mi sentu bè. Ùn ci hè più ordinariu cà a morte d’un zitellu. Cum’è mosche… È chì pranzu per e mosche. 

Dece anni fà travagliava per bianchi à Kinshasa, era sintinella. Apria è sarrava i catari, era una prisenza nuttulone, u servu. Assicurava a securità di i dui catorni di a famiglia, dui zitelli cù i capelli culor’ di a mio pelle. Tandu, pinsava chì sti Francesi di casata taliana, vinuti da un’isuluccia di u Mediterragnu avianu di più sumiglie cù mè cà cù qualchì Islandese. Eranu bianchi, micca quant’è Islandesi ma di più cà mè, sicuramente. Ognunu tinia a so piazza in l’ordine naturale di e cose. L’ordine di i bianchi, a natura di i nigracci. Ma quì si parla di disordine, quellu lasciatu da i Dii di a selva, di u fiume è di l’animali fughjendu di pettu à quellu di a Misericordia è di a Redenzione. Ùn ci hè più nulla à dì, a nostra mimoria hè morta attempu à u spiritu di i nostri antenati. Ma eiu, Mayaula u niggà cum’elli mi chjamanu i mio cumpagni, ricusu l’ordine stabilitu da i bianchi. Hè vera, e cose sò cusì ma mancu appena in ordine. Un dommu di più, vistutu à verità, cum’è stu Diu ch’elli ci anu impostu. Un vichjarellu biancu cù a so barba bianca, i so vistiti bianchi, appullatu à un nulu biancu. È noi sariamu stampati à ellu, noi cusì neri, nant’à sta tarra cusì rossa, nù sta selva cusì scura. 

Aghju scapatu stu zitellu, cum’è avia scapatu a so mamma è tutta a so sterpa. I venti anu giratu è oghje sò eiu à fà saltà i capi. Quand’elli anu marturiatu è tombu i mei avia l’età di stu zitellu è, piattu sottu una pagliaccia aghju vistu tuttu ; aghju vistu cum’elli anu smimbratu à Babbu ; a manu dritta, a manu manca, i pedi, a lingua, l’arechje… M’hè parsu durà ore sane quandu falavanu e mascittate. Anu compiu per u so minchju eppo’ l’anu apartu cum’è un pesciu da u mirlinu à a gola. L’anu cacciatu a trippa è chjappu u so core è ci anu mursicatu cum’è in una parsica matura. Dopu saziati, ghjittonu u ruzzicone sanguinosu à nant’à a Mamma è a furzonu, tutti, in dui, in trè. Funu striti è pazzia da santavuglià u Diavule. Un’ antra piulata li sbaccò u capu da a fronte à u bavellu, ultimu ricordu d’una mamma, dichjangulata, a faccia strutta. Ùn fecinu nisuna sfarenza trà masci è femine, minendu, furzendu è tumbendu senza vardà l’età o u sessu. I nigracci sò salvatichi, li piace a sanguiniccia, si ne ridenu di a vita, si tazzanu à colpi di marazzu quandu i bianchi civilizati a si provanu, puliti, d’Auschwitz in Hiroshima. A mudernità bianca di pettu à l’anticogna nera, u ingegnu di u sterminu tecnicu faccia à u spaventu artigianale. Iè, ci supraneghjanu è d’assai.


A mo negritutine a m’hà cacciata u Patre Karsten. Viulendumi à più pudè. L’occidente rigalatumi nantu à l’altare di a mo nucenza. White Vador avia a so teuria è a so manera per aiutà i negri à scopre a so « parte chjara ». Ci era, à u so parè, appena di biancu in ogni negru è appena di negru in ogni biancu. Un umanistu di prima trinca. A so ibridazione funziunò sin’à un certu puntu, m’empia d’occidente, di scenze è filosofia è mi viutava di a negritutine, di a mo fiertà, di a mo anima. Ùn era più nucente, a cunniscenza di l’omi era entrata in mè da tutte e parte pussibile.

Tuttu vene torbidu in u mo cerbellu, u capu di sta criatura mi scappa di e mani è eo facciu filosofia. U mo latu chjaru. E mo digressioni, e mo scuse impussibile, e mo chjachjare, eccu ciò ch’ellu m’hà lacatu l’omu di Diu. Karsten fù u mo primu capu.

Campava felice in a casa di ‘ssi bianchi. Eramu à bellu sei à travaglià per elli, u boy, noi altri trè e sintinelle, u giardineru è u sciuffore. Pigliavamu u più spessu i nostri ripasti in u giardinu. Ùn mancavamu mai di nunda. Sottu à u sguardu incuriusitu di i zitelli impastavamu a farina di manioc in una pignattona cun u nzété ya fufù di Papa Jeff. Papa Jeff era u più vechju di noi. Avia cunnisciutu i Belgichi, forse ch’ellu avia ancu cunnisciutu u mondu di nanzu, quellu induve u biancu ùn esistia. Parlava pocu, si mettia à u garde à vous quandu u patrone ghjunghjia cun u so Land Rover sempre vestutu bè, a mascetta in manu, era degnu quant’è servu. Impastavamu u manioc à u ritimu di e rise di i zitelli, e listesse rise chè quelle di i mo fratelli è surelle, rise culurite, nè negre nè bianche. I patrunucci si ghjucavanu è si stunavanu di vedeci impastà u manioc cum’è i so caccari impastavanu una farina russiccia, u nome ùn mi vene più, fatta d’un fruttu stranu ingutuppatu di parechje pelle è di spine cum’elli a ci spieconu. Mi ricordu chì u so nzété ya fufù avia un nome in u so dialettu, qualcosa cum’è pulendaghju, un nome chì ci fece ride à noi dinù.

Ste scaccanate spartute eranu propiu a sola cosa chè no pudiamu sparte. Ùn fubbemu mai invitati à u so tavulinu. Ùn averebbe mai dettu di sì. Fiertà o vergogna ùn a sò, pensu ch’ellu era listessu affare per elli. Ùn dicu micca chì ùn aghju mai fattu cuncessione, tutti i marcuri quand’elli vultavanu di l’ottellu Intercuntinentale cun i giurnali francesi, aspettava impaziente chì u babbu di famiglia appia finitu e so letture per ricuperà France Football è Onze Mondial, purghjia a manu. Per u mo matrimoniu, chì mai fù, mi dedenu soldi è panni da pacà a dota à a famiglia di a mo futura sposa. Aghju torna chersu. Eramu cundannati à porghje a manu, e soie eranu piene è e nostre cusì viote.

samedi 7 janvier 2017

Pà i sguardi persi

Un racontu di Christian Ruspini


Ci vularia ch’e’ dissi quì comu, in u mentri di l’anni 80 in Portivechju in Corsica, aghju vissutu è patutu l’agrissioni umufobbi i più diversi ; fisichi, virbali, psiculogichi. In 1986, so’ statu si pò dì u solu in ‘ssu paesu di tandu 7000 abitanti, à dichjarà di manera aparta di pusseda l’uriintazioni sessuali diffarenti è multiplici.

Travaddaiu in piazza à u paesu quandu un amicu hè affaccatu à dimmi chì a boci curria in quissa « cità di u sali » ch’e’ era un omossessuali. T’aviu 17 anni. Ci voli à dì dinò ch’eru un pilastru, un sirvori di prima trinca annant’à a piazza, è piuttostu un bellu ziteddu… Aghju dittu à quidd’amicu, chì dipoi mancu più mi saluta, o chì mi moscia a so sgena quandu ci scuntremu : eh bè, u me caru, và puri è cunferma à chì voli senta chì ghje’ socu bè quissu ch’iddi credini. 

À parta da ‘ssu mumentu avaraghju furzatu u rispettu d’una bedda parti di l’aienti, soca, amici è cunniscenzi – è insistu, hè un paesu. In tutti casi ùn sintiu più, o menu, i soliti ghjastimi chì faciani di mè un vagliacconu, una tappetta, un pederastu… Parolli intesi dipoi a zitiddina. T’aviu una sinsibilità fiminili chì si vidia abbastanza, credu.

Ma u me annunciu hà dinò scatinatu d’altri viulenzi, forsa micca straurdinarii, ma chì toccani, è chì toccani à veru. 
Duvintaiu maiori ed hè quì chì i viulenzi fisichi si sò manifistati : marchji in a buatta di notti di l’epica, u « New Love » (ci hè da ridani) è ti piddi unu schiaffu in u muccichili, cussì, passendu trà l’aienti pà righjunghja a pista, cussì dicu, par nudda, guasgi nudda. È tù, cuntinivighji à viaghjà è baddi nant’à a pista, micca pà annarbà à l’altri, nò, baddi par via di a dignità, cù a primura d’affirmà senza tremu ciò chì tù se, agguantendu a to nucenza in i to pugni strinti, a to propia viulenza, ma libarendu dinò da u to cori fertu una gioia di viva, pur’ chè puri. O allora forsa, baddendu versu di tuttu, hè ‘ssa stizza in cori à mè ch’e’ circaiu di lacà spuntà. Ma infatti, quidda gioia, ùn m’hà mai abbandunatu, è nemmancu ‘ssa vodda di perdami in u baddu cù u corpu, cù u capu, cù u spiritu. 

Ma via, quissa era nanzi. Parchì oghji quand’e’ scrochju i stessi aienti, a sentu, i vicu, certi volti ùn la possu chè imaginà, ma ancu à spissu a m’ani ditta, m’ani dittu quantu rigrittaiani, quantu a sani à chì puntu si sò sbagliati, à chì puntu i so maneri di fà erani duvuti à una certa ignuranza in ciò chì cuncerna l’uriintazioni sessuali. Parchì u mondu, dipoi quidda andana, è ancu assà, hà evuluatu un pocu, ma micca abbastanza, nò, micca abbastanza. Hè u me avvisu ed hè u scopu umili di sti parolli. 

Quandu si campani i situazioni com’è quissa quì, luttemu prima par ùn iscrivaci micca in ritornu in una viulenza maiori, è pò dassi micca, prima, una viulenza contr’à sè stessu ! 
È trippa pà l’anghjulismu finali di ‘ssu scrittoghju à l’ispinsata ch’ùn aghju vulsutu scriva à usu literariu, riccamatu, pumposu o chì ni socu eu.

Socu fieru di vo’, chì t’aviati i difficultà à cunnosciami, à accittammi, fieru di vo’ chì vi vinia mali à capiscia, simpliciamenti. Socu fieru di ‘ssa donna scuntrata arimani matina in i carrughja di u paesu duvintatu una piccula cità, 12 000 abitanti oghji, patrona d’un caffè piazza à a ghjesia mentri l’anni 80, è chì u so frateddu musciaia una certa viulenza psiculogica di pettu à mè. Idda a sapia, chì tandu mi fighjulaia, à quandu stumacata, à quandu scunsulata, o allora cù un surrisu schirzosu d’incumpriinsioni, parchì l’avia intesa dì ch’eru un omossessuali. È pari evidenti chì ùn la pudia intenda. Fieru d’idda, di a so intarpillazioni arimani, mentri ch’idda si cunturraia in casa, è chì ghje’ passaiu a me strada senza vedala : 

– Christian ? Comu se ? Incù tamantu surrisu alegru.
– Iè, ti ringraziu ! Bella ghjurnata ùn hè ?
– Iè, pari in forma, faci piaceri, sempri cussì bellu…

Sappii, o Cara, chì à mè hè u to bonghjornu naturali, ginarosu, quantu puri culpabilizatu, chì m’hà fattu piaceri, un piaceri tamantu. Micca par mè, nò, micca par mè, ma par no’, no’ tutti.